ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4243/2008

Asupra recursului de față, constată:

Prin sentința civilă nr. 445 din 21

martie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte,

cererea formulată la data de 7 decembrie 2006 de reclamanții S.A., P.E. și P.N.

și a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general să emită

dispoziție motivată asupra notificării nr. 799/2001 transmisă prin BEJ M.D. cu

privire la imobilul situat în București, sub

sancțiunea

plății de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la

rămânerii

definitive a prezentei hotărârii.

În motivarea sentinței, instanța a reținut

că pârâtul avea, în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001,

obligația de a

răspunde notificării

formulată de reclamanți în termen de 60 zile de la

data depunerii

acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, obligație pe care însă acest nu

și-a îndeplinit-o, caz în care se impune admiterea cererii.

Prin decizia civilă nr. 779 din 26

noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâta Primăria Municipiul București.

în motivarea deciziei curtea a reținut

că prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 25 din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora entitatea deținătoare avea obligația de a soluționa

notificarea

în termen de 60 de zile, termen

care nu poate fi prelungit pe o durată

nelimitată întrucât acest fapt ar

echivala cu o încălcare a liberului acces la justiție, fapt contrar

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, instanța a reținut că nu poate primi

excepția inadmisibilității cererii de acordare a daunelor cominatorii, nefiind

date ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs pârâtul invocă dispozițiile art.

23

din Legea nr. 10/2001 și art. 23.1 din H.G. 498/2003 și susține că

atâta timp cât reclamanții nu i-au adus la

cunoștință faptul că nu mai

dețin alte probe pe care să le depună în

susținerea notificării, în mod

greșit

instanțele de fond au apreciat că termenul de 60 de zile în care

trebuia

să soluționeze notificarea, ar fi început să curgă, respectiv că ar fi în culpă

cu privire la nerespectarea obligației de a soluționa în termen legal

notificarea.

Totodată,

recurentul susține că în mod greșit instanțele de fond

au

dispus obligarea sa la plata de daune cominatorii, daune

inadmisibile în raport de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.

Analizând criticile formulate de pârât, care se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată următoarele:

În drept,

executarea silită a altor obligații de a face, categorie în

care se încadrează și obligația stabilită în sarcina entităților

deținătoare de a răspunde notificărilor care le sunt adresate de

persoanele îndreptățite, este reglementată prin

dispozițiile art. 580

2

și urm. C. proc. civ.

Potrivit alin. (5) al art. 580

3

,

text de lege introdus prin art. 1 pct. 34 din Legea 459 din 6 decembrie 2006

pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în

M.Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006, pentru neexecutarea

obligațiilor prevăzute în prezentul articol (de a

face sau de a nu face)

nu se pot acorda daune cominatorii.

Așa fiind, în mod greșit instanțele de

fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au apreciat că se

impune obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației de a face, anume de a

soluționa

notificarea, sub sancțiunea

plății de daune cominatorii.

Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica decizia atacată, a

admite apelul și a schimba în parte sentința tribunalului în sensul că va

înlătura obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.

Critica privind greșita obligare a

pârâtului de a răspunde

notificării, Înalta

Curte constată că nu poate fi primită întrucât nu este

susținută prin

dispozițiile legale invocate, dispoziții care nu impun în sarcina persoanei

îndreptățită, ca o condiție prealabilă pentru obținerea răspunsului la

notificare, obligația de a depune o declarație în sensul că nu mai dețin alte

probe pe care să le depună în susținerea notificării.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001

(în forma inițială, devenit după republicare art. 25), termenul de 60 de zile

curge de la înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare potrivit art. 22 (potrivit căruia actele pot fi depuse fie

ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare

a legii).

Prin dispoziția art. 23.1. din H.G. nr. 498 din

14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr.

10/2001 (devenite art. 25.1 în H.G.

250/2007 prin care s-a abrogat H.G.

nr. 498 din 14 mai 2003), se

reiterează conținutul dispoziției legale pe care o explică și se exemplifică

anumite situații în care s-ar putea aprecia că a intervenit o prelungire a

termenului de 60 de zile. Anume, potrivit dispoziției legale menționate,

unitatea deținătoare poate invoca prorogarea termenului de soluționare a

notificării în cazul în care a comunicat în scris persoanei îndreptățite că

pentru fundamentarea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor

acte, altele decât cele pe care Ie-a anexat

notificării, și aceasta fie nu

i-a

răspuns, fie i-a comunicat actele cu întârziere, situații care nu sunt

date

în cauză.

Dispoziția prevăzută la art. 25.1 alin. (3)

H.G. 250/2007, referitoare precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține

alte probe, se interpretează în sensul că unitatea deținătoare poate solicita o

astfel de precizare în scopul clarificării raportului juridic asupra căruia

trebuie să se pronunțe și nu în sensul

instituirii unei condiții prealabile

pentru soluționarea notificării sau

a unei noi date de referință pentru curgerea termenului de 60 de zile, știut

fiind că nu se poate adăuga

la lege prin

normele de interpretare emise în aplicarea sa.

Ca atare, în mod corect instanțele de

fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au statuat că atâta

timp cât reclamanții au atașat notificării actele de care înțelegeau să se

folosească în dovedirea pretențiilor și cât timp pârâtul nu a solicitat completarea

documentației, refuzul de soluționare a notificării este nejustificat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin

Primarul General

împotriva deciziei nr. 779 din 26 noiembrie 2007 a Curții de

Apel

București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia și admite apelul

declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 445 din 21 martie 2007 a

Tribunalului București, secția a

IV

a civilă.

Schimbă, în parte, sentința în sensul că

înlătură dispoziția

referitoare la plata de

către pârât de daune cominatorii.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 25 iunie

2008.