ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4243/2008

Asupra recursului de față, constată: Prin sentința civilă nr. 445 din 21 martie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată la data de 7 decembrie 2006 de reclamanții S.A., P.E. și P.N. și a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general să emită dispoziție motivată asupra notificării nr. 799/2001 transmisă prin BEJ M.D. cu privire la imobilul situat în București, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere de la rămânerii definitive a prezentei hotărârii. În motivarea sentinței, instanța a reținut că pârâtul avea, în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, obligația de a răspunde notificării formulată de reclamanți în termen de 60 zile de la data depunerii acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, obligație pe care însă acest nu și-a îndeplinit-o, caz în care se impune admiterea cererii.

Prin decizia civilă nr. 779 din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Primăria Municipiul București. în motivarea deciziei curtea a reținut că prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora entitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile, termen care nu poate fi prelungit pe o durată nelimitată întrucât acest fapt ar echivala cu o încălcare a liberului acces la justiție, fapt contrar dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, instanța a reținut că nu poate primi excepția inadmisibilității cererii de acordare a daunelor cominatorii, nefiind date ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 580 3 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul invocă dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 23.1 din H.G. 498/2003 și susține că atâta timp cât reclamanții nu i-au adus la cunoștință faptul că nu mai dețin alte probe pe care să le depună în susținerea notificării, în mod greșit instanțele de fond au apreciat că termenul de 60 de zile în care trebuia să soluționeze notificarea, ar fi început să curgă, respectiv că ar fi în culpă cu privire la nerespectarea obligației de a soluționa în termen legal notificarea. Totodată, recurentul susține că în mod greșit instanțele de fond au dispus obligarea sa la plata de daune cominatorii, daune inadmisibile în raport de dispozițiile art. 580 3 C. proc.

civ. Analizând criticile formulate de pârât, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În drept, executarea silită a altor obligații de a face, categorie în care se încadrează și obligația stabilită în sarcina entităților deținătoare de a răspunde notificărilor care le sunt adresate de persoanele îndreptățite, este reglementată prin dispozițiile art. 580 2 și urm. C. proc. civ. Potrivit alin. (5) al art. 580 3 , text de lege introdus prin art. 1 pct. 34 din Legea 459 din 6 decembrie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006, pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol (de a face sau de a nu face) nu se pot acorda daune cominatorii.

Așa fiind, în mod greșit instanțele de fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au apreciat că se impune obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației de a face, anume de a soluționa notificarea, sub sancțiunea plății de daune cominatorii. Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a modifica decizia atacată, a admite apelul și a schimba în parte sentința tribunalului în sensul că va înlătura obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii. Critica privind greșita obligare a pârâtului de a răspunde notificării, Înalta Curte constată că nu poate fi primită întrucât nu este susținută prin dispozițiile legale invocate, dispoziții care nu impun în sarcina persoanei îndreptățită, ca o condiție prealabilă pentru obținerea răspunsului la notificare, obligația de a depune o declarație în sensul că nu mai dețin alte probe pe care să le depună în susținerea notificării.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială, devenit după republicare art. 25), termenul de 60 de zile curge de la înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (potrivit căruia actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii). Prin dispoziția art. 23.1. din H.G. nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 în H.G. 250/2007 prin care s-a abrogat H.G. nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează conținutul dispoziției legale pe care o explică și se exemplifică anumite situații în care s-ar putea aprecia că a intervenit o prelungire a termenului de 60 de zile.

Anume, potrivit dispoziției legale menționate, unitatea deținătoare poate invoca prorogarea termenului de soluționare a notificării în cazul în care a comunicat în scris persoanei îndreptățite că pentru fundamentarea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care Ie-a anexat notificării, și aceasta fie nu i-a răspuns, fie i-a comunicat actele cu întârziere, situații care nu sunt date în cauză. Dispoziția prevăzută la art. 25.1 alin. (3) H.G.

250/2007, referitoare precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe, se interpretează în sensul că unitatea deținătoare poate solicita o astfel de precizare în scopul clarificării raportului juridic asupra căruia trebuie să se pronunțe și nu în sensul instituirii unei condiții prealabile pentru soluționarea notificării sau a unei noi date de referință pentru curgerea termenului de 60 de zile, știut fiind că nu se poate adăuga la lege prin normele de interpretare emise în aplicarea sa. Ca atare, în mod corect instanțele de fond, în interpretarea dispozițiilor legale menționate, au statuat că atâta timp cât reclamanții au atașat notificării actele de care înțelegeau să se folosească în dovedirea pretențiilor și cât timp pârâtul nu a solicitat completarea documentației, refuzul de soluționare a notificării este nejustificat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 779 din 26 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia și admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 445 din 21 martie 2007 a Tribunalului București, secția a IV a civilă. Schimbă, în parte, sentința în sensul că înlătură dispoziția referitoare la plata de către pârât de daune cominatorii. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 25 iunie 2008.