ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4903/2006

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea adresată la 22 iulie

2003 Tribunalului București, reclamanta SC A.I. SRL a solicitat în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primar General

și C.N. să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 1009 din 17 aprilie

2003 emisă de Primarul General al municipiului București.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

prin dispoziția menționată a fost restituit în proprietatea numitului

G.S.M.G.I. imobilul situat în București, în condițiile în care reclamanta are

un drept de proprietate asupra unora dintre construcții.

Prin întâmpinare, pârâtul C.N. a

invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, arătând că

aceasta nu a justificat un interes legitim în anularea dispoziției administrative.

Tribunalul București, secția a V a

civilă, prin sentința nr. 617 din 7 octombrie 2003 a admis excepția și în

consecință a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu este proprietara

terenului în litigiu ci doar a unei construcții, ceea ce nu îi conferă calitate

procesuală activă în contextul Legii nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 2238 din 19

noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă.

A fost desființată sentința cu

trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță la Judecătoria sectorului

5.

Pentru a pronunța această decizie

instanța de apel a invocat din oficiu necompetența materială a Tribunalului de

a soluționa cauza în primă instanță, reținând și motivând că acțiunea

reclamantului constituie o cerere de drept comun vizând constatarea nulității

unui act juridic, care este de competența, în primă instanță, a Judecătoriei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul C.N., criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

S-a susținut sub un prim aspect că

decizia a schimbat natura neîndoielnică a actului dedus judecății, dintr-o

contestație întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 într-o cerere de drept

comun.

Pe de altă parte, recurentul a mai

învederat că abia în apel reclamanta și-a precizat temeiul acțiunii, astfel

încât Curtea de Apel a încălcat principiul disponibilității și al dreptului la

apărare, luând act de o asemenea poziție procesuală.

Recursul este nefondat în sensul

considerațiilor ce succed.

Este relevantă în primul rând

împrejurarea că în apel, cale de atac devolutivă, reclamanta a precizat că nu a

invocat prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, ci a formulat o

acțiune în nulitate de drept comun.

În al doilea rând, invocarea

excepției de necompetență materială a Tribunalului ca primă instanță de către

Curtea de Apel s-a făcut din oficiu și a fost pusă în discuția părților;

excepția este absolută, putând fi invocată în orice fază a procesului, de

oricare din părți sau de instanță din oficiu.

Chiar dacă reclamanta nu ar fi

precizat natura juridică a acțiunii, oricum instanța era obligată să facă o

calificare corectă a acesteia, mai ales că în cazul în speță se puneau și

problemele de competență materială în funcție de natura cauzei.

Nu sunt incidente în acest context

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pentru că, în lumina acestui text

procedural, nu acțiunea este actul juridic dedus judecății iar din dispozițiile

Legii nr. 10/2001 rezultă cu claritate că posibilitatea legală de contestare,

în procedura specială a acestei legi, este pusă la dispoziția persoanelor

îndreptățite de a apela la dispozițiile legii, așa cum sunt prevăzute de art. 3

din lege.

Având în vedere că reclamanta nu se

încadrează în situațiile reglementate de Legea nr. 10/2001 în cadrul

procedurilor de soluționare, care au natură specială, fiind terți sunt

aplicabile dispozițiile de drept comun.

Așa fiind, susținerile recurentului

privind schimbarea caracterului acțiunii de către instanța de apel precum și în

legătură cu încălcarea principiului disponibilității ori a dreptului la apărare

nu au nici un fel de suport.

Înalta Curte constată că instanța de

apel a procedat corect stabilind că acțiunea cu care instanțele au fost

investite este o cerere în nulitate de drept comun, reclamanta neavând deschisă

calea unei contestații întemeiate pe Legea nr. 10/2001, iar competența în

această materie este cea generală și revine în primă instanță judecătoriei.

În consecință, recursul va fi

respins, ca nefondat, conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul C.N. împotriva deciziei civile nr. 2238 din 19 noiembrie

2004 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 mai 2006.