ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3541/2006

Deliberând asupra recursului civil

de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele :

Prin acțiunea înregistrată la 2 martie 2004 reclamanții I.E.

și I.G.D. și H.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului

București și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru constatarea refuzului

nejustificat al pârâtelor de a răspunde și soluționa notificărilor formulate de

aceștia în baza Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința

civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a admis acțiunea precizată și a obligat

pârâta Primăria Municipiului București să emită o decizie de restituire în

natură a imobilului situat în str. G.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 656 A din 12 octombrie 2005 a admis apelul declarat de

Primăria Municipiului București și a admis excepția de necompetență materială a

Tribunalului de a judeca cauza în fond, a anulat sentința și a trimis cauza

pentru rejudecarea fondului la instanța competentă Judecătoria sectorului 5

București.

S-a reținut în motivarea acestei

decizii că acțiunea reclamantelor se poate judeca doar în raport de art. 1075

C. civ. care atrage competența judecătoriei, fiind vorba de o obligație de „a

face”. Prevederile Legii nr. 10/2001, a reținut în continuare instanța de apel,

sunt de strictă interpretare și nu se pot aplica prin analogie la alte situații

decât cele prevăzute expres de textele sale.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs în termen legal, reclamanții care au criticat decizia pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Petiționarii au susținut că

nesoluționarea notificării le-a deschis calea în justiție împotriva instituției

sesizate și, ca urmare, competentă să judece asemenea acțiuni este instanța

prevăzută de legea specială.

Recursul este fondat și se va admite

pentru următoarele motive:

Reclamanții și-au întemeiat

pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 care instituie o procedură

prealabilă administrativă, obligatorie, concretizată prin rezolvarea

notificării formulate în condițiile art. 22 și art. 23 din această lege.

Prin art. 25 alin. (1) se instituie

o obligație în sarcina unității sesizate de a se pronunța asupra notificării

prin decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile, de la data

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare în

susținerea notificării.

Capitolul III al legii „proceduri de restituire”

reglementează în detaliu treptele de urmat de către părțile implicate, în

raport de diferitele situații în care acestea se află. În cadrul acestor etape

este prevăzută și o fază judiciară în caz de neînțelegeri apărute în procesul

de negociere a valorii corespunzătoare și asupra modalităților de acordare a

măsurilor reparatorii.

Este adevărat că legiuitorul nu a

prevăzut în mod expres atacarea la instanță a lipsei de răspuns (rezolvare)

prin decizie sau dispoziție motivată. Aceasta nu înseamnă însă că o asemenea

atitudine din partea instituției responsabile de rezolvarea

notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc cu atât mai mult cu cât

există o obligație fixată de lege în sarcina acesteia într-un termen

determinat.

Această interpretare este necesară

față de responsabilitatea instituită de această procedură specială și este

dedusă din voința legiuitorului care a dorit rezolvarea rapidă care să elimine

cât mai curând posibil echivocul situațiilor juridice incerte și să repare

prejudiciile cauzate de măsurile abuzive ale statului comunist. De aceea s-au

fixat termene precise inclusiv pentru revendicarea proprietății ceea ce impune,

prin simetrie, aceeași rigoare și cât privește rezolvarea sesizării.

În mod corect instanța de fond a

apreciat lipsa de răspuns ca o nerezolvare culpabilă și a dispus ca pârâta

să-și îndeplinească obligația legală de a emite o dispoziție motivată în

rezolvarea notificării.

Împrejurarea că instanța a

determinat și limita despăgubirilor cuvenite petiționarilor în urma efectuării

unui raport de expertiză nu este contrară dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Intervenția instanței în atribuțiile sale de control judiciar potrivit

dispozițiilor art. 30 alin. (6) și (7) nu exclude o asemenea posibilitate.

În acest fel este sancționată lipsa

de diligență a instituțiilor abilitate să rezolve notificarea și se elimină o

viitoare neconcordanță între oferta instituției și acceptarea persoanei care

revendică .

Petiționarii, prin acțiunea adresată

justiției, cu sesizarea lipsei răspunsului la notificare, se situează în

prevederile Legii nr. 10/2001 care include, prin redefinirea competențelor

potrivit acestei legi speciale, și obligația de a face. Această obligație nu

poate fi privită individual în termenii art. 1075 C. civ., ci în contextul și

soluțiile impuse de legea specială.

Ca urmare, în mod corect și legal

s-a soluționat cauza în fond de către Tribunal, această instanță fiind

individualizată de Legea nr. 10/2001 ca singura competentă în rezolvarea

litigiilor în această materie.

Pe cale de consecință, văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul, se va casa decizia

nr. 656/2005 a Curții de Apel București și cauza se va trimite la aceeași instanță

pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții I.E., I.G.D. și H.E. împotriva deciziei civile nr. 656 A din 12

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a pe care o casează.

Trimite spre rejudecare apelul la

aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2006.