ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3541/2006

Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele : Prin acțiunea înregistrată la 2 martie 2004 reclamanții I.E. și I.G.D. și H.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor de a răspunde și soluționa notificărilor formulate de aceștia în baza Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 137 din 16 februarie 2005 a admis acțiunea precizată și a obligat pârâta Primăria Municipiului București să emită o decizie de restituire în natură a imobilului situat în str. G. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 656 A din 12 octombrie 2005 a admis apelul declarat de Primăria Municipiului București și a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului de a judeca cauza în fond, a anulat sentința și a trimis cauza pentru rejudecarea fondului la instanța competentă Judecătoria sectorului 5 București. S-a reținut în motivarea acestei decizii că acțiunea reclamantelor se poate judeca doar în raport de art. 1075 C. civ.

care atrage competența judecătoriei, fiind vorba de o obligație de „a face”. Prevederile Legii nr. 10/2001, a reținut în continuare instanța de apel, sunt de strictă interpretare și nu se pot aplica prin analogie la alte situații decât cele prevăzute expres de textele sale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal, reclamanții care au criticat decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Petiționarii au susținut că nesoluționarea notificării le-a deschis calea în justiție împotriva instituției sesizate și, ca urmare, competentă să judece asemenea acțiuni este instanța prevăzută de legea specială. Recursul este fondat și se va admite pentru următoarele motive: Reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 care instituie o procedură prealabilă administrativă, obligatorie, concretizată prin rezolvarea notificării formulate în condițiile art. 22 și art. 23 din această lege.

Prin art. 25 alin. (1) se instituie o obligație în sarcina unității sesizate de a se pronunța asupra notificării prin decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile, de la data notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare în susținerea notificării. Capitolul III al legii „proceduri de restituire” reglementează în detaliu treptele de urmat de către părțile implicate, în raport de diferitele situații în care acestea se află. În cadrul acestor etape este prevăzută și o fază judiciară în caz de neînțelegeri apărute în procesul de negociere a valorii corespunzătoare și asupra modalităților de acordare a măsurilor reparatorii. Este adevărat că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanță a lipsei de răspuns (rezolvare) prin decizie sau dispoziție motivată.

Aceasta nu înseamnă însă că o asemenea atitudine din partea instituției responsabile de rezolvarea notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc cu atât mai mult cu cât există o obligație fixată de lege în sarcina acesteia într-un termen determinat. Această interpretare este necesară față de responsabilitatea instituită de această procedură specială și este dedusă din voința legiuitorului care a dorit rezolvarea rapidă care să elimine cât mai curând posibil echivocul situațiilor juridice incerte și să repare prejudiciile cauzate de măsurile abuzive ale statului comunist. De aceea s-au fixat termene precise inclusiv pentru revendicarea proprietății ceea ce impune, prin simetrie, aceeași rigoare și cât privește rezolvarea sesizării.

În mod corect instanța de fond a apreciat lipsa de răspuns ca o nerezolvare culpabilă și a dispus ca pârâta să-și îndeplinească obligația legală de a emite o dispoziție motivată în rezolvarea notificării. Împrejurarea că instanța a determinat și limita despăgubirilor cuvenite petiționarilor în urma efectuării unui raport de expertiză nu este contrară dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Intervenția instanței în atribuțiile sale de control judiciar potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (6) și (7) nu exclude o asemenea posibilitate. În acest fel este sancționată lipsa de diligență a instituțiilor abilitate să rezolve notificarea și se elimină o viitoare neconcordanță între oferta instituției și acceptarea persoanei care revendică . Petiționarii, prin acțiunea adresată justiției, cu sesizarea lipsei răspunsului la notificare, se situează în prevederile Legii nr. 10/2001 care include, prin redefinirea competențelor potrivit acestei legi speciale, și obligația de a face.

Această obligație nu poate fi privită individual în termenii art. 1075 C. civ., ci în contextul și soluțiile impuse de legea specială. Ca urmare, în mod corect și legal s-a soluționat cauza în fond de către Tribunal, această instanță fiind individualizată de Legea nr. 10/2001 ca singura competentă în rezolvarea litigiilor în această materie. Pe cale de consecință, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul, se va casa decizia nr. 656/2005 a Curții de Apel București și cauza se va trimite la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții I.E., I.G.D. și H.E. împotriva deciziei civile nr. 656 A din 12 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a pe care o casează. Trimite spre rejudecare apelul la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2006.