ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2241/2006

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 3

februarie 2004 reclamanții D.G. și D.E. au chemat în judecată pe pârâții

Primarul Municipiului București și Primăria Municipiului București cerând să

fie obligați ca în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii să emită un

răspuns printr-o dispoziție motivată cu privire la notificarea pe care au

formulat-o în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, sub sancțiunea

plății de daune cominatorii și daune morale în sumă de 600 milioane lei vechi

cu drept de judecată.

În motivarea cererii reclamantele

susțin că în calitatea lor de foste proprietare ale imobilului situat în

București, expropriat prin Decretul nr. 55/1986, au notificat pârâților cererea

lor pentru acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile art.

11 și art. 33 din Legea nr. 10/2001 la data de 23 martie 2001, cerere pe care,

astfel cum rezultă din adresa nr. 3571 din 27 aprilie 2001, pârâții au

transmis-o Prefecturii Municipiului București, aceasta din armă instituție, la

rândul său, informându-i la 10 septembrie 2002 că a returnat cererea Primăriei

Municipiului București, competentă să o soluționeze.

Cum, până la această dată, pârâții

nu au răspuns cererii lor deși, potrivit legii, aveau obligația de a emite o

dispoziție motivată cu privire la aceasta în termen de 60 de zile, reclamanții

solicită admiterea cererii deduse judecății și obligarea pârâților să răspundă

cereri pe care le-a notificat-o.

Totodată, reclamantele solicită

obligarea pârâților la plata unei despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat

ca urmare a nesoluționării de către pârâți în termenul legal a cererii.

Prin decizia civilă nr. 190 din 26

februarie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea

reclamantelor, astfel cum a fost restrânsă, și a obligat pârâții să emită dispoziție

motivată la notificarea formulată de acestea în termen de 10 zile de la

rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea pății de daune

cominatorii de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Prin aceiași deciziei s-a luat act

de renunțarea reclamanților la capătul de cerere privind plata de daune morale.

În motivarea hotărârii s-a reținut

că obligația pârâților de a răspunde cererilor notificate conform prevederilor

Legii nr. 10/2001 este una legală, prevăzută prin dispozițiile art. 23 alin.

(1) și art. 24 alin. (1) din lege, caz în care se impune admiterea cererii și,

în raport de art. 1073 și art. 1075 C. civ. obligarea pârâților să se

conformeze obligației într-un termen de 10 zile sub sancțiunea plății daune

morale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel Primăria Municipiului București susținând că obligația de a

răspunde cererilor notificate în procedura Legii nr. 10/2001 revine doar

primarului, în calitate de administrator al domeniului public ori privat al

entității administrativ teritoriale și nu și persoanei juridice de drept public

pe care acesta o reprezintă și care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Totodată apelanta a invocat și

excepția necompetenței materiale a tribunalului de a soluționa, în primă

instanță cauza, precum și greșita soluționare a cauzei în fond, în raport de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 28 din aceeași lege.

Prin decizia civilă nr. 315/A din 20

mai 2004 Curtea de Apel București a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că

din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 rezultă că notificarea se

adresează persoanelor juridice deținătoare, în categoria cărora se încadrează

și Primăria Municipiului București, că primarii emit dispoziții motivate în

calitatea lor de reprezentanți ai acestor persoane juridice, că termenul de 60

de zile în care trebuia să li se răspundă reclamanților a început să curgă la 6

noiembrie 2002 și că, astfel cum s-a stabilit în practica judiciară în

aplicarea dispozițiilor acestui act normativ, absența răspunsului persoanei

juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului iar

acest refuz se impune a fi cenzurat tot de către tribunale în condițiile impuse

prin procedura specială a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Municipiul București prin reprezentantul său legal, primarul general

T.B., invocând incidențe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului pârâtul

susține că termenul de 60 de zile impus prin dispozițiile Legii nr. 10/2001

pentru a se răspunde cererilor notificate în procedura acestei legi de

persoanele îndreptățite este un termen de recomandare, și ca atare, în cazul

nerespectării, entitatea deținătoare poate fi obligată, în măsura în care prin

întârziere s-a pricinuit un prejudiciu, numai la despăgubiri.

Ca atare, cum în speță nu s-a făcut

dovada unui prejudiciu cererea reclamanților se impunea a fi respinsă ca

inadmisibilă.

Analizând recursul, prin prisma

motivului de ordine publică invocat, anume calificarea greșită de instanțele de

fond a naturii termenului prevăzut de dispozițiile art .23 din Legea nr.

10/200, care poate fi invocat și

omisso medio

, instanța găsește recursul

dedus judecății a fi nefondat pentru următoarele considerente.

În drept, potrivit art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz, prin

dispoziție motivată asupra cererii notificate.

Termenul de 60 de zile este un

termen legal și precis, instituit în favoarea unității deținătoare, termen în

interiorul căreia aceasta trebuie să își îndeplinească obligația stabilită în

sarcina sa, anume aceea de a emite dispoziție motivată cu privire la cererea

care i-a fost notificată.

Legiuitorul nu a reglementat, în mod

expres, vreo sancțiune în cazul în care unitatea deținătoare nu respectă

termenul.

Calificarea termenului, din punct de

vedere al sancțiunii aplicabile în caz de nerespectare, este însă irelevantă

sub aspectul supus analizei și atâta timp cât termenul s-a împlinit iar

unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa.

Împlinirea termenului dă dreptul

creditorului obligației să ceară în justiție îndeplinirea acesteia, în

condițiile dreptului comun deci persoana îndreptățită poate să ceară în

justiție executarea obligației la care entitatea deținătoare era îndatorată

prin lege.

Așa fiind, în mod just instanțele

constatând împlinit termenul de 60 de zile, a admis cererea reclamanților și a

dispus ca unitatea deținătoare, Municipiul București, prin reprezentantul său

legal, primarul general, să execute în condițiile art. 1077 C. civ., obligația

de a face stabilită în sarcina sa, în cadrul procedurii administrative, anume

de a emite dispoziție/decizie motivată cu privire la cererea care i-a fost

notificată sub nr. 1309 din 2 aprilie 2001 de către reclamante.

Pentru considerentele arătate și

având în vedere limitele investirii, criticile formulate

omisso medio

neputând face obiectul analizei instanței de recurs, Înalta Curte de Casație și

Justiție urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr.

315/A din 20 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2006.