ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3165/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 2247/2005, reclamanții I.A. și L.V. au chemat în judecată Primăria municipiului București, prin Primarul General și Prefectura municipiului București, prin Prefect, solicitând ca pârâtele să fie obligate la despăgubiri bănești, în cuantum de 60.000 dolari SUA pentru terenul în suprafață de 370 mp situat în București, sector 1. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul indicat a fost proprietatea autorilor lor L.T. și L.S., dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25084 din 30 noiembrie 1944, teren pe care aceștia au edificat o casă cu 6 camere și dependințe.

Întregul imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 712/1966, preluare care are caracter abuziv din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998. Reclamanții au mai arătat că au adresat notificare înregistrată sub nr. 5465 din 12 decembrie 2001 însă nu au primit nici un răspuns. Prin sentința civilă nr. 214 din 13 februarie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii municipiului București și s-a respins cererea formulată de reclamanți împotriva acestei pârâte, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte cererea reclamanților împotriva pârâtei Primăria municipiului București și a fost obligată această pârâtă să emită decizie sau dispoziție motivată în soluționarea notificării nr. 5465 din 12 decembrie 2001. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, față de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 Prefectura nu are în prezent obligația de a soluționa notificarea prin emiterea unei oferte de despăgubire prin echivalent, astfel că aceasta nu are calitate procesuală pasivă.

S-a mai reținut că Primăria municipiului București nu și-a îndeplinit obligația legală înscrisă în art. 22 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu a răspuns notificării adresată de reclamanții, iar instanța nu poate da curs cererii de obligare a pârâtei la emiterea unei oferte de restituire a imobilului prin măsuri reparatorii în echivalent întrucât nu se poate substitui unității deținătoare a bunului, investită cu o procedură administrativă prin legea specială. Pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul General, a declarat apel împotriva sentinței pronunțată în cauză, susținând că aceasta este nelegală și netemeinică.

În motivarea apelului se susține că în mod greșit a fost obligată să emită decizie sau dispoziție motivată în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanții nu au făcut dovada că au depus odată cu notificarea sau ulterior actele doveditoare, astfel că pârâtei în cauză nu-i revenea obligația de a se pronunța asupra notificării. Prin decizia civilă nr. 653/A din 14 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat. În motivarea acestei decizii s-a reținut că, față de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001(actualmente art. 25), explicitate prin pct. 23.1 din H.G.

nr. 498/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare avea obligația de a se pronunța asupra notificării adresate în termen de 60 de zile, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare. În speță, reclamanții au adresat notificare la data de 12 decembrie 2001, iar la data de 17 mai 2005 au depus o parte din actele solicitate, însă pârâta nu a răspuns în nici un fel solicitării formulată prin notificare, iar corespondența între părți privind necesitatea completării documentației s-a purtat ulterior exprimării termenului de 60 de zile prevăzut de textul de lege menționat. Municipiul București, prin Primarul General, a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul susține că în mod greșit a fost obligat să răspundă la notificare prin dispoziție motivată, întrucât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu a început să curgă în cazul notificatorilor, care nu au depus actele doveditoare ale susținerilor lor și nici nu au înștiințat unitatea deținătoare că nu au alte acte de depus, cu atât mai mult după apariția Legii nr. 247/2005 care precizează că unitatea deținătoare va emite dispoziție numai când notificatorul a depus toate actele în susținerea notificării. O altă critică se referă la obligarea suportării cheltuielilor de judecată, susținându-se că nu se poate reține culpa procesuală, cum prevede art. 247 C. proc.

civ. Verificând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed. În conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1), actualmente 25, din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Potrivit art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent.

Față de prevederile legale enunțate, rezultă fără echivoc, că, indiferent de situație, respectiv dacă persoanei îndreptățite i se restituie imobilul în natură, se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra solicitării adresate prin notificare. Chiar dacă legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată, ca răspuns la notificare.

Inconsecvența legiuitorului și necolerarea dispozițiilor legale în Legea nr. 10/2001 nu poate constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege. Față de aceste argumente, prevăzute expres prin dispozițiile menționate sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui act normativ, se privesc ca nefondate criticile recurentului. Nu este fondată nici critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., pârâtul în cauză este partea care cade în pretenții și ca atare, este obligat să plătească cheltuielile de judecată. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 653/A din 14 noiembrie 2006 pronunțată Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2007.