ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3165/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, sub nr. 2247/2005, reclamanții I.A. și L.V. au chemat în judecată

Primăria municipiului București, prin Primarul General și Prefectura

municipiului București, prin Prefect, solicitând ca pârâtele să fie obligate la

despăgubiri bănești, în cuantum de 60.000 dolari SUA pentru terenul în

suprafață de 370 mp situat în București, sector 1.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul indicat a fost

proprietatea autorilor lor L.T. și L.S., dobândit prin contract de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25084 din 30 noiembrie 1944, teren pe

care aceștia au edificat o casă cu 6 camere și dependințe. Întregul imobilul a

fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 712/1966, preluare care are

caracter abuziv din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998. Reclamanții au

mai arătat că au adresat notificare înregistrată sub nr. 5465 din 12 decembrie

2001 însă nu au primit nici un răspuns.

Prin sentința civilă nr. 214 din 13 februarie 2006 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Prefecturii municipiului București și s-a respins cererea

formulată de reclamanți împotriva acestei pârâte, ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în parte cererea reclamanților împotriva pârâtei Primăria

municipiului București și a fost obligată această pârâtă să emită decizie sau

dispoziție motivată în soluționarea notificării nr. 5465 din 12 decembrie 2001.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, față de modificările

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 Prefectura nu are în prezent

obligația de a soluționa notificarea prin emiterea unei oferte de despăgubire

prin echivalent, astfel că aceasta nu are calitate procesuală pasivă.

S-a mai reținut că Primăria municipiului București nu și-a îndeplinit

obligația legală înscrisă în art. 22 coroborat cu art. 25 din Legea nr. 10/2001

în sensul că nu a răspuns notificării adresată de reclamanții, iar instanța nu

poate da curs cererii de obligare a pârâtei la emiterea unei oferte de

restituire a imobilului prin măsuri reparatorii în echivalent întrucât nu se

poate substitui unității deținătoare a bunului, investită cu o procedură

administrativă prin legea specială.

Pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul General, a

declarat apel împotriva sentinței pronunțată în cauză, susținând că aceasta

este nelegală și netemeinică.

În motivarea apelului se susține că în mod greșit a fost obligată să

emită decizie sau dispoziție motivată în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, deoarece reclamanții nu au făcut dovada că au depus odată cu

notificarea sau ulterior actele doveditoare, astfel că pârâtei în cauză nu-i revenea

obligația de a se pronunța asupra notificării.

Prin decizia civilă nr. 653/A din 14 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că, față de prevederile art. 23

alin. (1) din Legea nr. 10/2001(actualmente art. 25), explicitate prin pct.

23.1 din H.G. nr. 498/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare avea obligația de a se

pronunța asupra notificării adresate în termen de 60 de zile, fie de la data

depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare.

În speță, reclamanții au adresat notificare la data de 12 decembrie

2001, iar la data de 17 mai 2005 au depus o parte din actele solicitate, însă

pârâta nu a răspuns în nici un fel solicitării formulată prin notificare, iar

corespondența între părți privind necesitatea completării documentației s-a

purtat ulterior exprimării termenului de 60 de zile prevăzut de textul de lege

menționat.

Municipiul București, prin Primarul General, a declarat recurs împotriva

deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei legal prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul susține că în mod greșit a

fost obligat să răspundă la notificare prin dispoziție motivată, întrucât

termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu a început

să curgă în cazul notificatorilor, care nu au depus actele doveditoare ale

susținerilor lor și nici nu au înștiințat unitatea deținătoare că nu au alte

acte de depus, cu atât mai mult după apariția Legii nr. 247/2005 care

precizează că unitatea deținătoare va emite dispoziție numai când notificatorul

a depus toate actele în susținerea notificării.

O altă critică se referă la obligarea suportării cheltuielilor de

judecată, susținându-se că nu se poate reține culpa procesuală, cum prevede

art. 247 C. proc. civ.

Verificând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor

formulate și având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte

constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor

ce succed.

În conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1), actualmente 25, din

Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură

nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este

obligat ca, prin decizie sau prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de

art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin

echivalent.

Față de prevederile legale enunțate, rezultă fără echivoc, că,

indiferent de situație, respectiv dacă persoanei îndreptățite i se restituie

imobilul în natură, se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un

atare drept, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe printr-o decizie

sau dispoziție motivată asupra solicitării adresate prin notificare.

Chiar dacă legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care

persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de

notificare, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești pentru ca

persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție

motivată, ca răspuns la notificare.

Inconsecvența legiuitorului și necolerarea dispozițiilor legale în Legea

nr. 10/2001 nu poate constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de

a-și valorifica drepturile recunoscute de lege.

Față de aceste argumente, prevăzute expres prin dispozițiile menționate

sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit

caracterului reparatoriu al acestui act normativ, se privesc ca nefondate

criticile recurentului.

Nu este fondată nici critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., pârâtul în cauză

este partea care cade în pretenții și ca atare, este obligat să plătească

cheltuielile de judecată.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul general împotriva

deciziei nr. 653/A din 14 noiembrie 2006 pronunțată Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie

2007.