ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5245/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 21 iunie 2005 P.E.I. a chemat în

judecată pârâtele Primăria municipiului București și Prefectura municipiului

București cerând a fi obligate:

- să soluționeze notificările

formulate în anul 2001 și să-i atribuie, în temeiul art. 44 din Constituție și

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, un teren construibil situat pe un alt amplasament

într-o zonă similară în echivalentul terenului în suprafață de 310 mp preluat

de stat, precum și să-i acorde, în echivalentul clădirii abuziv preluată de

stat prin naționalizare, fie despăgubiri bănești, fie un apartament, cu

precizarea că valoarea imobilului este de 96.000 dolari SUA;

- să-i plătească despăgubiri pentru

paguba pricinuită prin amânare potrivit art. 154 C. proc. civ.

La 7 noiembrie 2005 reclamanta a

renunțat la judecată față de pârâta Prefectura municipiului București.

La 6 aprilie 2006 pârâta Primăria

municipiului București a depus la dosarul cauzei dispoziția nr. 5279/5634 din

20 martie 2006 emisă de Primarul General al municipiului București, în raport

cu care, în ședința publică din 10 aprilie 2006 părțile au pus concluzii de

respingere a acțiunii ca fiind rămasă fără obiect.

Reclamanta a declarat apel prin care

a susținut că prima instanță a reținut greșit că a solicitat să se constate că

acțiunea a rămas fără obiect, deoarece asemenea solicitare a vizat numai

capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită dispoziție motivată, nu

însă și celelalte cereri așa cum au fost ele precizate pe parcursul procesului,

anume cea referitor la compensarea terenului și construcției preluate de stat

cu un alt teren construibil în aceeași suprafață și calitate, respectiv cu un

apartament în municipiul București din fondul privat al statului administrat de

Municipiul București, precum și cea privind acordarea de daune morale în sumă

de 10.000 lei pentru împiedicarea accesului la justiție prin neemiterea

dispoziției de soluționarea a notificării.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia

civilă nr. 694 A din 29 noiembrie 2006, prin care a admis apelul declarat de

reclamantă, a desființat în parte sentința atacată și, păstrând celelalte

dispoziții din aceasta, a trimis cauza la Tribunalul București în vederea

rejudecării capătului de cerere privind plata de daune morale.

Instanța de apel a constatat că

tribunalul a lăsat nesoluționat capătul de cerere referitor la daunele morale,

dar corect a hotărât că toate celelalte capete de cerere au rămas fără obiect,

deoarece prin dispoziția emisă în timpul procesului au fost avute în vedere

măsurile reparatorii cerute instanței.

Reclamanta a declarat recurs prin

care, acceptând soluția dată în apel cu referire la dispoziția de rejudecare a

capătului de cerere privind daunele morale, a criticat aceeași hotărâre pentru

modul de soluționare a restului apelului, susținând că este casabilă pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând în acest sens recursul,

reclamanta a imputat instanței de apel că a greșit apreciind că dispoziția nr.

5279/2006 modificată prin dispoziția nr. 5634/2006 a rezolvat și cererile sale

referitoare la compensarea prin echivalent cu un anume teren și cu un

apartament, deoarece, în realitate, prin acea dispoziție nu i-au fost oferite

măsuri reparatorii în echivalent, ci doar i-a fost confirmat dreptul la

acestea, drept consacrat legislativ prin art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001

modificată și republicată.

Ca urmare, reclamanta a cerut instanței

de recurs să dispună rejudecarea și a arătatelor capete de cerere din acțiunea

principală, scop în care a invocat ca practică judiciară decizii de speță ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Europene a Drepturilor Omului,

susținând concomitent că Primăria municipiului București dispune de bunuri ce

pot fi acordate în compensare, așa cum rezultă din conținutul unui articol

apărut în presă și atașat recursului.

Recursul nu este întemeiat.

În mod normal, ca formă firească de

respectare a legii, notificarea formulată de către P.E.I. în condițiile art. 21

din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de

Primăria municipiului București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23

din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată

în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și (8) din legea

enunțată.

Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a

prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității

notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării,

omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității

notificate.

Lipsa de reglementare nu poate

împiedica însă accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut

de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și

cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Așadar, pe cea din urmă cale

justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter

civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin

obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau dispoziție

motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună ea însăși

(instanța investită) asupra a chiar măsurilor reparatorii cuvenite.

Calea descrisă este posibilă însă,

așa cum s-a mai arătat, numai atât timp cât durează tăcerea unității

notificate, rămânând fără obiect în momentul în care, până la soluționarea unei

asemenea cereri, a fost emisă decizia sau dispoziția motivată de către

notificat, ipoteză în care persoana notificatoare se poate adresa efectiv

justiției numai pe calea contestației anume prevăzută prin art. 24 alin. (7) și

(8) din forma inițială a Legii nr. 10/2001 devenit art. 26 alin. (3) după

modificarea și republicarea legii.

Este tocmai cazul în speță, în care

P.E.I. a cerut la 21 iunie 2005, prin un prim capăt, obligarea Primăriei

municipiului București să soluționeze în anume modalități notificările pe care

i le-a adresat, iar mai înainte de judecarea cererii Primarul General al

municipiului București a emis dispoziții motivate prin care s-a pronunțat

asupra acelor notificări, dispoziții care pot fi atacate numai pe calea expresă

și exclusivă prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată și

republicată.

În consecință, nu pot fi separate,

ca mod de soluționare, cererea principală constând în obligația primăriei de a

emite dispoziție motivată, care ar rămâne fără obiect consecință a emiterii

dispoziției până la judecată, de cererea accesorie constând în pretenția asupra

unui anumit mod de rezolvare a cererii obiect al notificării, care să fie

judecată în continuare de către instanța inițial investită.

Aceasta pentru că sunt supuse

controlului judecătoresc reglementat prin art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 modificată și republicată tocmai conținutul și modalitatea de rezolvare

a cererilor obiect al notificărilor.

În raport cu toate cele astfel

arătate, instanța de apel a procedat pe deplin legal, recursul nefiind fondat,

urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta P.E.I. împotriva deciziei nr. 694/A din 29 noiembrie

2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2007.