ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4128/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4128/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursurilor civile de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentința civilă
nr. 7386 din 20 noiembrie 2006, Judecătoria Sectorului 5 București a declinat
competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.F. și pârâta
Prefectura municipiului București în favoarea Tribunalului București.
Judecătoria a reținut
că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea
pârâtei să emită decizie sau dispoziție motivată pentru acordarea
despăgubirilor solicitate pentru imobilele preluate în baza Decretului nr.
92/1950 și ulterior demolate, precum și obligarea pârâtei la plata unor daune
morale, în cuantum de 20.000 RON, ca urmare a necomunicării într-un termen
rezonabil a răspunsului în cadrul procedurii administrative.
Judecătoria a reținut
că, prin decizia nr.
IX
din 20 martie 2006, dată în interesul legii
de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație, s-a statuat că secția civilă a
tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică
notificată este competentă să soluționeze cererile formulate împotriva
refuzului de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură
sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.
Prin sentința
civilă nr. 537 din 11 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a
IV
a
civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei
Prefectura municipiului București și a respins acțiunea formulată în
contradictoriu cu această pârâtă.
A admis în
parte acțiunea precizată și a obligat pârâta Primăria municipiului București să
soluționeze prin dispoziție motivată notificările nr. 2026 din 25 iulie 2001
privind imobilul din București, str. A. nr. 64, sector 2 și nr. 2028 din 25
iulie 2001 privind imobilul din București, str. D. nr. 190, sector 3.
A respins capătul de
cerere privind acordarea de daune morale.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a reținut că Prefectura municipiului București nu are
calitate procesuală pasivă, deoarece, în urma modificărilor aduse Legii nr.
10/2001, prefecturile nu mai au competența de a se pronunța asupra cererilor de
acordare de despăgubiri.
În ceea ce privește
fondul cauzei, tribunalul a reținut că unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit
obligația de a răspunde în termen de 60 de zile de la data transmiterii
notificării. Termenul stabilit de lege pentru a se da o soluție notificării
este un termen imperativ și poate avea două date de referință și anume, data
depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care
pârâta ar fi constatat că nu au fost depuse toate actele solicitate, avea
posibilitatea emiterii unei dispoziții prin care să respingă notificarea,
astfel încât reclamantul să poată contesta dispoziția în instanță.
Tribunalul a
respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale, având în vedere
că reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul moral suferit ca urmare a
nesoluționării notificărilor.
Prin decizia civilă
nr. 232A din 5 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a
IX
a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat
apelul declarat de Municipiul București, prin primarul general.
A admis apelul
declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în
sensul că a obligat Municipiul București, prin primarul general să plătească
reclamantului suma de 5.000 lei (RON) cu titlu de daune morale.
Instanța de apel a
reținut că cererea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile art. 23 și urm.
din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația unității notificate de a emite
decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data primirii
notificării.
Termenul este
imperativ, iar nu de recomandare, pentru că, dacă s-ar accepta caracterul de
normă de recomandare al textului de lege care îl reglementează s-ar ajunge la
situația inacceptabilă în care soluționarea notificării ar putea fi amânată
sine die de către unitatea notificată, sub pretextul nedepunerii actelor
doveditoare.
De asemenea, a
reținut instanța de apel, data de la care începe să curgă acest termen nu este
condiționată de precizarea persoanei îndreptățite, prevăzută de art. 23.1 și
art. 28.1 din H.G. 498/2003.
Conduita obligatorie
a unității deținătoare este aceea de a soluționa notificarea, inclusiv prin
respingerea ei în eventualitatea în care nu ar fi fost depuse la dosar acte
care să dovedească dreptul de proprietate și calitatea de persoană
îndreptățită.
În ceea ce privește
apelul declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că acesta, prin
cererea de chemare în judecată, a indicat faptul că solicitarea daunelor morale
se întemeiază pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar prejudiciul moral
suferit este acela că reclamantul, în vârstă de 82 de ani, a fost nevoit să
aștepte mai mult de 6 ani fără ca notificarea să fie soluționată într-un sens
sau altul.
Instanța de
apel, analizând condițiile răspunderii civile delictuale, a constatat că
prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic provocat nu
doar de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate
de faptul că, prin conduita sa, pârâta pare să nesocotească orice prevedere
legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Fapta ilicită
a pârâtei constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea
notificării și există legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită și
prejudiciul moral suferit.
Cât privește
evaluarea daunelor morale, instanța de apel a luat în calcul vârsta
reclamantului și perioada lungă de timp în care disconfortul psihic a fost
suferit.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin
primarul general și Prefectul municipiului București.
Invocând dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Municipiul București a arătat că decizia este
nelegală, pentru că nu a refuzat soluționarea notificării, aceasta urmând a fi
soluționată în momentul în care va ajunge la analiză, cererile depuse în
temeiul Legii nr. 10/2001, neputând fi soluționate preferențial.
Termenul de 60 de
zile pentru îndeplinirea obligației de a răspunde la notificare are două date
de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor
doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită nu a depus o dată cu
notificarea și actele doveditoare, termenul începe să curgă de la data
depunerii acestora.
Recurentul a mai
arătat că cererea pentru obligarea la daune cominatorii sau amendă este
inadmisibilă.
Daunele
cominatorii se aplică atunci când trebuie asigurată executarea obligației de a
face sau a nu face, dar nu se acordă când executarea în natură nu mai este
posibilă, pentru că scopul asumat nu mai poate fi atins, când este posibilă
executarea în natură pe cale silită și când refuzul debitorului de a executa
este clar determinat.
Atunci când
debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligația
asumată, instanța nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat creditorului.
Pe de altă parte, a
mai arătat recurentul, termenul de 60 de zile nu este un termen imperativ, iar
respectarea acestuia presupune concomitent și respectarea obligațiilor
prevăzute de lege în ceea ce privește depunerea documentației complete. In
cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii, pârâtul ar refuza în
continuare să-și îndeplinească obligația, reclamantul poate să uzeze de calea
prevăzută de art. 580
3
C. proc. civ., conform căruia debitorul poate
fi constrâns să îndeplinească obligația pe care o are, prin aplicarea unei
amenzi civile.
Prefectul
municipiului București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și
a arătat că dispozițiile instanței de apel sunt contradictorii, pentru că,
instanța de apel, deși a respins apelul formulat de Municipiul București în
contradictoriu cu Prefectura municipiului București, a admis apelul formulat de
reclamant în contradictoriu cu Prefectura municipiului București.
Raportat la
aceste aspecte, Prefectul municipiului București a solicitat lămurirea
dispozitivului hotărârii atacate și menținerea dispozițiilor instanței de fond
cu privire la admiterea excepției privind calitatea procesuală pasivă a
instituției.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce
privește recursul declarat de Municipiul București, se constată că instanța de
apel nu a reținut că Municipiul București este în culpă pentru că nu a
soluționat preferențial cererea reclamantului, ci că nu a soluționat
notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea
nr. 10/2001.
Potrivit art.
25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la
înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor
doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe,
prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de
restituire în natură.
Prin urmare, așa
cum arată în mod corect recurentul, termenul de emitere a deciziei sau
dispoziției curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost
însoțită de acte doveditoare și nu cuprinde mențiunea că urmează a fi depuse și
alte înscrisuri și de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când
notificatorii fac mențiunea că, ulterior, se vor depune și alte acte
doveditoare.
De altfel, normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007
cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că „În cazul în care persoana
îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege
să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile
curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu
notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la
data depunerii acestora".
În cauză,
odată cu notificarea înregistrată la registratura Municipiului București la
data de 31 iulie 2001, reclamantul a transmis mai multe înscrisuri, printre
care și actul de proprietate al autoarei sale și actele de stare civilă.
În lipsa unei
mențiuni în notificarea inițială, în sensul că s-ar mai depune și alte acte
doveditoare și în condițiile în care unitatea notificată nu a solicitat
reclamantului și alte acte doveditoare, în mod corect instanțele au obligat
entitatea notificată să emită decizie sau dispoziție motivată.
Faptul că
legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul
prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de
obligația de a emite în termen decizie sau dispoziție motivată și nu poate
lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care
legea o îndreptățește.
O altfel de
interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr.
10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care,
prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni
contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării
persoanei îndreptățite.
Cât privește critica
referitoare la daunele cominatorii, se constată că recurentul analizează
elemente străine de cauză, pentru că instanța de apel nu a acordat daune
cominatorii și nu a făcut aplicarea art. 1073 C. civ., ci a acordat despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin neîndeplinirea de către
unitatea notificată a obligației de a răspunde în termenul legal la notificare,
făcând aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ.
De aceea, nici
trimiterea la dispozițiile art. 580
3
C. proc. civ. nu are legătură
cu aspectele analizate de instanța de apel.
Nici recursul
declarat de Prefectul municipiului București nu este fondat.
Astfel, motivarea
unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente
contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât și netemeinica cererii
de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente
și dispozitiv.
În cauză, hotărârea
instanței de apel nu este contradictorie și nu există contradicție între
considerente și dispozitiv, deoarece întreaga motivare converge spre soluția
respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâtul Municipiul București și
admiterii apelului formulat de reclamant.
Faptul că
instanța a menționat că cele două apeluri sunt declarate în contradictoriu cu
Prefectura municipiului București nu reprezintă o contradicție, din moment ce
prefectura nu a fost obligată la nici o prestație, fiind menținută soluția
pronunțată de prima instanță, de respingere a cererii față de această pârâtă
pentru lipsa calității procesuale pasive. Lămurirea dispozitivului unei
hotărâri nu se poate face pe calea recursului, ci în condițiile art. 399 C.
proc. civ. și, de altfel, recurentul Prefectul municipiului București este în
eroare, pentru că, așa cum s-a arătat, instanța de apel a menținut dispoziția
instanței de fond referitoare la lipsa calității procesuale pasive a
Prefecturii municipiului București.
Față de cele arătate
și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi
respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile
declarate de Prefectul municipiului București și Municipiul București, prin
primarul general împotriva deciziei nr. 232A din 5 octombrie 2007 a Curții de
Apel București, secția a
IX
a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi, 19 iunie 2008.