ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4128/2008

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 7386 din 20 noiembrie 2006, Judecătoria Sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.F. și pârâta Prefectura municipiului București în favoarea Tribunalului București. Judecătoria a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să emită decizie sau dispoziție motivată pentru acordarea despăgubirilor solicitate pentru imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950 și ulterior demolate, precum și obligarea pârâtei la plata unor daune morale, în cuantum de 20.000 RON, ca urmare a necomunicării într-un termen rezonabil a răspunsului în cadrul procedurii administrative.

Judecătoria a reținut că, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, dată în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație, s-a statuat că secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată este competentă să soluționeze cererile formulate împotriva refuzului de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 537 din 11 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Prefectura municipiului București și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

A admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta Primăria municipiului București să soluționeze prin dispoziție motivată notificările nr. 2026 din 25 iulie 2001 privind imobilul din București, str. A. nr. 64, sector 2 și nr. 2028 din 25 iulie 2001 privind imobilul din București, str. D. nr. 190, sector 3. A respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că Prefectura municipiului București nu are calitate procesuală pasivă, deoarece, în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prefecturile nu mai au competența de a se pronunța asupra cererilor de acordare de despăgubiri. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligația de a răspunde în termen de 60 de zile de la data transmiterii notificării.

Termenul stabilit de lege pentru a se da o soluție notificării este un termen imperativ și poate avea două date de referință și anume, data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care pârâta ar fi constatat că nu au fost depuse toate actele solicitate, avea posibilitatea emiterii unei dispoziții prin care să respingă notificarea, astfel încât reclamantul să poată contesta dispoziția în instanță. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale, având în vedere că reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul moral suferit ca urmare a nesoluționării notificărilor. Prin decizia civilă nr. 232A din 5 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București, prin primarul general.

A admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat Municipiul București, prin primarul general să plătească reclamantului suma de 5.000 lei (RON) cu titlu de daune morale. Instanța de apel a reținut că cererea reclamantului se întemeiază pe dispozițiile art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația unității notificate de a emite decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data primirii notificării. Termenul este imperativ, iar nu de recomandare, pentru că, dacă s-ar accepta caracterul de normă de recomandare al textului de lege care îl reglementează s-ar ajunge la situația inacceptabilă în care soluționarea notificării ar putea fi amânată sine die de către unitatea notificată, sub pretextul nedepunerii actelor doveditoare.

De asemenea, a reținut instanța de apel, data de la care începe să curgă acest termen nu este condiționată de precizarea persoanei îndreptățite, prevăzută de art. 23.1 și art. 28.1 din H.G. 498/2003. Conduita obligatorie a unității deținătoare este aceea de a soluționa notificarea, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care nu ar fi fost depuse la dosar acte care să dovedească dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită. În ceea ce privește apelul declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că acesta, prin cererea de chemare în judecată, a indicat faptul că solicitarea daunelor morale se întemeiază pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar prejudiciul moral suferit este acela că reclamantul, în vârstă de 82 de ani, a fost nevoit să aștepte mai mult de 6 ani fără ca notificarea să fie soluționată într-un sens sau altul.

Instanța de apel, analizând condițiile răspunderii civile delictuale, a constatat că prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic provocat nu doar de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de faptul că, prin conduita sa, pârâta pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru. Fapta ilicită a pârâtei constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării și există legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciul moral suferit. Cât privește evaluarea daunelor morale, instanța de apel a luat în calcul vârsta reclamantului și perioada lungă de timp în care disconfortul psihic a fost suferit.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin primarul general și Prefectul municipiului București. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Municipiul București a arătat că decizia este nelegală, pentru că nu a refuzat soluționarea notificării, aceasta urmând a fi soluționată în momentul în care va ajunge la analiză, cererile depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, neputând fi soluționate preferențial. Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației de a răspunde la notificare are două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită nu a depus o dată cu notificarea și actele doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.

Recurentul a mai arătat că cererea pentru obligarea la daune cominatorii sau amendă este inadmisibilă. Daunele cominatorii se aplică atunci când trebuie asigurată executarea obligației de a face sau a nu face, dar nu se acordă când executarea în natură nu mai este posibilă, pentru că scopul asumat nu mai poate fi atins, când este posibilă executarea în natură pe cale silită și când refuzul debitorului de a executa este clar determinat. Atunci când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligația asumată, instanța nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat creditorului. Pe de altă parte, a mai arătat recurentul, termenul de 60 de zile nu este un termen imperativ, iar respectarea acestuia presupune concomitent și respectarea obligațiilor prevăzute de lege în ceea ce privește depunerea documentației complete.

In cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii, pârâtul ar refuza în continuare să-și îndeplinească obligația, reclamantul poate să uzeze de calea prevăzută de art. 580 3 C. proc. civ., conform căruia debitorul poate fi constrâns să îndeplinească obligația pe care o are, prin aplicarea unei amenzi civile. Prefectul municipiului București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și a arătat că dispozițiile instanței de apel sunt contradictorii, pentru că, instanța de apel, deși a respins apelul formulat de Municipiul București în contradictoriu cu Prefectura municipiului București, a admis apelul formulat de reclamant în contradictoriu cu Prefectura municipiului București.

Raportat la aceste aspecte, Prefectul municipiului București a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii atacate și menținerea dispozițiilor instanței de fond cu privire la admiterea excepției privind calitatea procesuală pasivă a instituției. Ambele recursuri sunt nefondate. Astfel, în ceea ce privește recursul declarat de Municipiul București, se constată că instanța de apel nu a reținut că Municipiul București este în culpă pentru că nu a soluționat preferențial cererea reclamantului, ci că nu a soluționat notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Prin urmare, așa cum arată în mod corect recurentul, termenul de emitere a deciziei sau dispoziției curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost însoțită de acte doveditoare și nu cuprinde mențiunea că urmează a fi depuse și alte înscrisuri și de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorii fac mențiunea că, ulterior, se vor depune și alte acte doveditoare. De altfel, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că „În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.

Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora". În cauză, odată cu notificarea înregistrată la registratura Municipiului București la data de 31 iulie 2001, reclamantul a transmis mai multe înscrisuri, printre care și actul de proprietate al autoarei sale și actele de stare civilă. În lipsa unei mențiuni în notificarea inițială, în sensul că s-ar mai depune și alte acte doveditoare și în condițiile în care unitatea notificată nu a solicitat reclamantului și alte acte doveditoare, în mod corect instanțele au obligat entitatea notificată să emită decizie sau dispoziție motivată.

Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen decizie sau dispoziție motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.

Cât privește critica referitoare la daunele cominatorii, se constată că recurentul analizează elemente străine de cauză, pentru că instanța de apel nu a acordat daune cominatorii și nu a făcut aplicarea art. 1073 C. civ., ci a acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin neîndeplinirea de către unitatea notificată a obligației de a răspunde în termenul legal la notificare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. De aceea, nici trimiterea la dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ. nu are legătură cu aspectele analizate de instanța de apel. Nici recursul declarat de Prefectul municipiului București nu este fondat. Astfel, motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât și netemeinica cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

În cauză, hotărârea instanței de apel nu este contradictorie și nu există contradicție între considerente și dispozitiv, deoarece întreaga motivare converge spre soluția respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâtul Municipiul București și admiterii apelului formulat de reclamant. Faptul că instanța a menționat că cele două apeluri sunt declarate în contradictoriu cu Prefectura municipiului București nu reprezintă o contradicție, din moment ce prefectura nu a fost obligată la nici o prestație, fiind menținută soluția pronunțată de prima instanță, de respingere a cererii față de această pârâtă pentru lipsa calității procesuale pasive. Lămurirea dispozitivului unei hotărâri nu se poate face pe calea recursului, ci în condițiile art. 399 C. proc.

civ. și, de altfel, recurentul Prefectul municipiului București este în eroare, pentru că, așa cum s-a arătat, instanța de apel a menținut dispoziția instanței de fond referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Prefecturii municipiului București. Față de cele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de Prefectul municipiului București și Municipiul București, prin primarul general împotriva deciziei nr. 232A din 5 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2008.