ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 259/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 306 din 12 februarie 2008, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamanta D.F., în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta să transmită dosarul nr. 37201/CC către evaluator. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr. 7463 din 12 februarie 2007 emisă de Primarul General al municipiului București s-a propus acordarea pentru reclamantă de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din București, sectorul 3, însă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 16 alin. (5) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de a transmite dosarul către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Apelul declarat de pârâtă a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2009, a fost admisă excepția de necompetență funcțională și s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal și trimiterea cauzei la Secția a IV-a civilă a Curții de Apel București pentru soluționarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 306 din 12 februarie 2008, Tribunalul București. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 189 din 11 martie 2009, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe, a desființat sentința și a trimis cauza pentru soluționarea în fond, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Instanța de apel a reținut că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar nu este o contestație formulată de către persoana îndreptățită la restituire împotriva dispoziției emise de către unitatea deținătoare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru a fi de competența Tribunalului București. A reținut instanța de apel că, în speță, solicitându-se trimiterea dosarului către evaluator de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cererea formulată se încadrează în prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reprezentând pretenții îndreptate împotriva Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ce se află în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, iar competența de soluționare a cauzei aparține Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.F. care, invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că obiectul dosarului este obligația de a face, iar cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Codului civil, și nu pe cele din Legea nr. 554/2004. A mai susținut recurenta că, raportat la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se poate introduce o acțiune pe calea contenciosului administrativ numai în situația în care se contestă decizia prin care se dispune emiterea titlului de despăgubire.

S-a mai susținut că instanța de apel nu a ținut cont nici de dispozițiile art. 3 C. proc. civ., în situația în care s-ar accepta că ne aflăm în fața unui act administrativ, față de împrejurarea că Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se află în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, entitate ce ar putea fi considerată autoritate centrală. În plus, chiar Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a pronunțat asupra naturii obiectului dosarului atunci când și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile. La termenul din 21 ianuarie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente: Prima instanță a fost învestită cu acțiunea formulată de recurenta-reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la transmiterea în condițiile legale a dosarului nr. 37201/CC către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare. Față de obiectul acțiunii, care este o obligație de a face, respectiv de a transmite dosarul către evaluator, în condițiile prevăzute de art. 16 alin. (5) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, competentă material să soluționeze pricina în primă instanță este judecătoria, conform art. 1 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 5 C. proc. civ., care reprezintă regula în materia competenței teritoriale, cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.

În cauza de față, pârât este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reprezintă în proces Statul Român. În acest sens, prin încheierea din 1 octombrie 2009, Înalta Curte a dispus să fie citat în calitate de intimat-pârât Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Art. 8 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”. Prin urmare, normele consacrate în acest text de lege reglementează o competență alternativă, în sensul că reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Reclamanta a adresat cererea de chemare în judecată Tribunalului București. În speță, se constată că, față de obiectul cererii, instanța de la domiciliul reclamantei este Judecătoria Sectorului 6 București, iar instanța de la domiciliul pârâtului este Judecătoria Sectorului 1 București. În această situație, devin incidente dispozițiile alin. (2) al art. 8 C. proc. civ., potrivit cărora „când mai multe judecătorii din circumscripția aceluiași tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate în alin. (1) se introduc la judecătoria din localitatea de reședință a județului, iar în capitală, la Judecătoria Sectorului 4”. Prin urmare, competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Judecătoria Sectorului 4 București.

De aceea, sentința pronunțată de Tribunalul București este nelegală, fiind dată cu încălcarea competenței judecătoriei. Nelegală este și decizia pronunțată de instanța de apel prin care a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza pentru soluționarea în fond la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., fără să se analizeze motivele invocate de recurentă, se va admite recursul, va fi casată decizia atacată, precum și sentința primei instanțe și, conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., se va trimite dosarul spre judecare instanței competente, respectiv Judecătoria Sectorului 4 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta D.F. Casează decizia nr. 189 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 306 din 12 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Trimite cauza spre judecare Judecătoriei sectorului 4 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010.