ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 259/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 259/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând
asupra recursului civil de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 306 din 12 februarie 2008,
Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamanta D.F., în
contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a
obligat pârâta să transmită dosarul nr. 37201/CC către evaluator.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a
reținut că prin Dispoziția nr. 7463 din 12 februarie 2007 emisă de Primarul
General al municipiului București s-a propus acordarea pentru reclamantă de
măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din București, sectorul 3,
însă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a
îndeplinit obligația prevăzută de art. 16 alin. (5) din Titlul VII din Legea
nr. 247/2005 de a transmite dosarul către evaluator în vederea întocmirii
raportului de evaluare.
Apelul declarat de pârâtă a fost înregistrat pe rolul
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
iar prin încheierea din 19 ianuarie 2009, a fost admisă excepția de necompetență funcțională și s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secției a VIII-a
contencios administrativ și fiscal și trimiterea cauzei la Secția a IV-a civilă a Curții de Apel București pentru soluționarea apelului declarat
împotriva sentinței civile nr. 306 din 12 februarie 2008, Tribunalul București.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin
decizia nr. 189 din 11 martie 2009, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva
acestei sentințe, a desființat sentința și a trimis cauza pentru soluționarea
în fond, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel
București.
Instanța de apel a reținut că acțiunea ce face
obiectul prezentului dosar nu este o contestație formulată de către persoana
îndreptățită la restituire împotriva dispoziției emise de către unitatea
deținătoare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru a fi de
competența Tribunalului București.
A reținut instanța de apel că, în speță,
solicitându-se trimiterea dosarului către evaluator de către pârâta Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cererea formulată se încadrează în
prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reprezentând pretenții
îndreptate împotriva Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ce se
află în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, iar competența de
soluționare a cauzei aparține Secției de contencios administrativ și fiscal a
Curții de Apel București.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta
D.F. care, invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de
apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub
sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că
obiectul dosarului este obligația de a face, iar cererea de chemare în judecată
a fost întemeiată pe dispozițiile Codului civil, și nu pe cele din Legea nr.
554/2004.
A mai susținut recurenta că, raportat la dispozițiile
Titlului VII din Legea nr. 247/2005, împotriva Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor se poate introduce o acțiune pe calea contenciosului
administrativ numai în situația în care se contestă decizia prin care se
dispune emiterea titlului de despăgubire.
S-a mai susținut că instanța de apel nu a ținut cont
nici de dispozițiile art. 3 C. proc. civ., în situația în care s-ar accepta că
ne aflăm în fața unui act administrativ, față de împrejurarea că Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se află în subordinea Ministerului
Finanțelor Publice, entitate ce ar putea fi considerată autoritate centrală.
În plus, chiar Curtea de Apel București, secția de
contencios administrativ, s-a pronunțat asupra naturii obiectului dosarului
atunci când și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
secției civile.
La termenul din 21 ianuarie 2010, Înalta Curte, din
oficiu, a invocat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304
pct. 3 C. proc. civ.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a fost învestită cu acțiunea formulată
de recurenta-reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la transmiterea în
condițiile legale a dosarului nr. 37201/CC către evaluator, în vederea
întocmirii raportului de evaluare.
Față de obiectul acțiunii, care este o obligație de a
face, respectiv de a transmite dosarul către evaluator, în condițiile prevăzute
de art. 16 alin. (5) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, competentă material
să soluționeze pricina în primă instanță este judecătoria, conform art. 1 alin.
(1) C. proc. civ.
Potrivit art. 5 C. proc. civ., care reprezintă regula
în materia competenței teritoriale, cererea se face la instanța domiciliului
pârâtului.
În cauza de față, pârât este Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din
Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reprezintă în proces Statul Român.
În acest sens, prin încheierea din 1 octombrie 2009,
Înalta Curte a dispus să fie citat în calitate de intimat-pârât Statul Român,
prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Art. 8 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „cererile
îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor
autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala
țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”.
Prin urmare, normele consacrate în acest text de lege
reglementează o competență alternativă, în sensul că reclamantul se poate
adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.
Reclamanta a adresat cererea de chemare în judecată
Tribunalului București.
În speță, se constată că, față de obiectul cererii,
instanța de la domiciliul reclamantei este Judecătoria Sectorului 6 București,
iar instanța de la domiciliul pârâtului este Judecătoria Sectorului 1 București.
În această situație, devin incidente dispozițiile
alin. (2) al art. 8 C. proc. civ., potrivit cărora „când mai multe judecătorii
din circumscripția aceluiași tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în
care figurează persoanele arătate în alin. (1) se introduc la judecătoria din
localitatea de reședință a județului, iar în capitală, la Judecătoria Sectorului 4”.
Prin urmare, competentă să soluționeze cauza în primă
instanță este Judecătoria Sectorului 4 București.
De aceea, sentința pronunțată de Tribunalul București
este nelegală, fiind dată cu încălcarea competenței judecătoriei.
Nelegală este și decizia pronunțată de instanța de
apel prin care a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza
pentru soluționarea în fond la Secția de contencios administrativ și fiscal a
Curții de Apel București.
Fiind incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.
civ., fără să se analizeze motivele invocate de recurentă, se va admite
recursul, va fi casată decizia atacată, precum și sentința primei instanțe și,
conform art. 312 alin. (6) C. proc. civ., se va trimite dosarul spre judecare
instanței competente, respectiv Judecătoria Sectorului 4 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta D.F.
Casează decizia nr. 189 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 306 din 12 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Trimite cauza spre judecare Judecătoriei sectorului 4
București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie
2010.