ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2864/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2864/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4189 din 26 noiembrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a

VIII - a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta E.V.A.

, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Comisia Centrală pentru

Stabilirea

Despăgubirilor, obligând-o pe aceasta din urmă, să desemneze un evaluator

pentru

întocmirea raportului de evaluare în ceea ce privește stabilirea

de măsuri reparatorii prin

echivalent. în

dosarul aferent dispoziției de restituire prin echivalent nr. 6608/2006 emisă

de

Primăria Municipiului București.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția nr. 6608 din 31 octombrie 2006, emisă

de Primăria Municipiului București, au fost acordate reclamantei măsuri

reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul situat în București, având datele

de identificare menționate în actul respectiv, dispoziția și dosarul aferent

acesteia fiind înregistrate pe rolul pârâtei sub nr. 32794/CC.

La data de 20 mai 2009, pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, învestită cu controlul de legalitate al

dispoziției menționate, a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile

menționate în cuprinsul adresei către Primăria Municipiului București.

înscrisuri care, de altfel - a reținut instanța - existau la dosarul cauzei.

Având în vedere faptul că reclamanta a tăcut dovada

că a înaintat la data de

12 octombrie 2009

actele solicitate de pârâtă, curtea de apel a constatat că refuzul pârâtei de a

înainta dosarul aferent dispoziției de restituire nr. 6608 din 31 octombrie 2006

evaluatorului autorizat, este unul

nejustificat.

Soluționarea dosarului nr.

32794 CC după un interval de mai bine de 2 ani, chiar în

condițiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede un

termen de soluționare a cererii, a fost

apreciată

de prima instanță ca fiind de natură să încalce dreptul reclamantei la

soluționarea

procesului într-un termen rezonabil.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs

pârâta, în

temeiul prevederilor art. 304 pct. 5, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

In susținerea motivului de nelegalitate întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că în

pronunțarea hotărârii atacate, prima instanță a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având

în vedere faptul că a omis să îi comunice încheierea din data de 13 octombrie

2009, prin care cererea sa, de chemare în garanție a Primăriei București, a

fost respinsă ca inadmisibilă.

In dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că

instanța de fond a pronunțat hotărârea cu o greșită interpretare și aplicare a

legii, atunci când a reținut existența unui refuz

nejustificat al Comisiei de înaintare a dosarului reclamantei către

evaluatorul autorizat, într-un

termen rezonabil, neținând seama de

faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și

înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea

deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.

De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815

din 16 septembrie 2008 a fost stabilită ordinea de soluționare a dosarelor

înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, față de care, în mod eronat instanța de fond a reținut că a

fost

depășit termenul rezonabil pentru

transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât

ordinea în

care vor fi soluționate dosarele se face în ordinea înregistrării acestora la

Secretariatul Comisiei Centrale.

Totodată, recurenta susține că în mod greșit a fost

obligată la plata cheltuielilor de

judecată

solicitând instanței de recurs respingerea acestui capăt de cerere, sau în

eventualitatea

admiterii lui, să dispună, în temeiul art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., micșorarea cuantumului acestor cheltuieli.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv

cele ale art.304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, reține

următoarele:

În ceea ce privește primul motiv

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportate

la cele ale art. 105 alin. (2) din același cod, Înalta Curte

constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins

ca atare, pentru următoarele considerente.

În conformitate cu dispozițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele

îndeplinite

cu neobservarea formelor legale se declară nule "numai dacă prin aceasta

s-a pricinuit părții, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea

lor",

Or, necomunicarea încheierii

prin care prima instanță a respins cererea formulată de

pârâtă, de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului București, nu este de natură a-i

pricinui

acesteia vătămarea vreunui drept procesual, în condițiile în care această

încheiere era,

potrivit legii, atacabilă doar odată cu fondul, nefiind

din acest motiv supusă cerinței comunicării.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt de

asemenea nefondate.

Astfel, în mod corect, în

raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul

V

din Titlul

VII ..Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din

Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și

completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta să transmită dosarul

reclamantei către evaluator. în vederea întocmirii raportului de evaluare

pentru imobilul în litigiu, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

Soluția instanței de fond se impune și pentru că,

prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit neparcurgerea etapei

evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii

dispoziției, respectiv 31 octombrie 2006, și data înregistrării dosarului la

Comisie.

este evidentă depășirea termenului

rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi

revin

obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Prin urmare, sentința recurată în ceea ce privește

admiterea cererii care viza

transmiterea

dosarului la evaluator este legală, în raport atât cu prevederile art. 16 alin.

(5) din

Legea nr. 247/2005. Titlul VII, Capitolul

V,

cât

și cu dispozițiile art. 6 din Convenția

europeană

a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reținută situația prevăzută de art.

304 pct. 9

C. proc. civ., invocat drept motiv de recurs.

Recursul este însă fondat în

ceea ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată

acordate de prima instanță reclamantei, aceasta în

limitele și pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut culpa autorității pârâte

de a nu înainta într-un termen

rezonabil

dosarul aferent dispoziției de restituire nr. 6608 din 31 octombrie 2006 evaluatorului

autorizat., fapt ce a determinat formularea acțiunii și implicit efectuarea

cheltuielilor judiciare solicitate.

astfel că sub acest aspect criticile

de nelegalitate nu pot fi reținute.

Analizând solicitarea

recurentei-pârâte privind incidența art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

. Înalta Curte constată că aceasta este însă,

întemeiată.

Potrivit acestui text de lege

„Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților.... ori de câtre ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

Textul de lege nu distinge stadiul procesual în care

pot fi aplicate aceste prevederi legale, care de altfel pot face obiectul

recursului prin prisma analizei nelegalității hotărârii

recurate conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind în discuție

netemeinicia ci chiar

legalitatea acordării cheltuielilor de judecată.

Este adevărat că onorariile avocaților sunt

negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest

contract nu este opozabil terților în proces și ca atare în

raport de natura litigiului și după criteriile

prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau

micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în

cheltuielile

de judecată cu titlu de onorariu de avocat.

In acest sens. Curtea Constituțională prin decizia

nr. 401/2005 a recunoscut dreptul

instanței

de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,

cuantumul

onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității

sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariul de avocat

solicitat

și acordat de prima instanță, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

, motivat de complexitatea cauzei deduse

judecății ce are ca obiect un act administrativ asimilat respectiv obligarea

unei autorități publice de a emite decizia solicitată

în baza Legii nr. 247/2005, cauză care a fost soluționată la primul

termen de judecată în lipsa

părților conform art. 242 alin. (2) C. proc.

civ.

La instanța de fond a fost depusă chitanța de plata

onorariului de avocat de 3 881 lei (fila 69 dos. fond) însă această sumă este

considerată prea mare în raport de complexitatea

cauzei pentru a fi inclusă integral în cheltuielile de judecată la care

este obligată pârâta, motiv

pentru

care conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va fi redus cuantumul

cheltuielilor de

judecată la 1000 lei.

In acest sens, prin admiterea

recursului conform art. 312 C. proc. civ., va fi

modificată în parte sentința pronunțată de curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 4189 din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că

obligă pârâta la cheltuieli de judecată către reclamantă în cuantum de 1000 de

lei.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2010.