ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4941/2006

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 663 din 8

iunie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost

admisă cererea reclamantei D.M.M., împotriva pârâților Primăria Municipiului

București, Consiliul General al Municipiului București, fiind obligată pârâta

(nedeterminată) să soluționeze notificarea nr. 593 din 11 iulie 2001, în

conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta s-a adresat cu notificare înregistrată

sub nr. 593 din 11 iulie 2001, Primăriei Municipiului București, care nu a fost

soluționată nici până la data pronunțării hotărârii instanței de fond, deși s-a

împlinit termenul prev. de art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G.

nr. 10/2003 (respectiv 14 mai 2003), pentru depunerea actelor doveditoare,

actele depuse după expirarea acestui termen nemaifiind admise ca probe pentru

soluționarea notificării.

În raport de dispozițiile art. 22 și

art. 23 din Legea 10/2001, s-a apreciat că pârâta avea obligația să soluționeze

notificarea pe baza actelor doveditoare depuse de reclamantă până la 14 mai

2003, obligație ce nu a fost respectată de către unitatea deținătoare.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 1569 A din 22 ianuarie 2005, a respins apelul declarat de

pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, împotriva acestei

hotărâri, instanța de apel reținând că este neîntemeiată excepția de

necompetență materială a Tribunalului ca primă instanță în soluționarea cauzei.

În acest sens s-a avut în vedere că,

potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalul, secția civilă,

este competent să judece contestațiile formulate de către persoanele care au

urmat procedura administrativă împotriva deciziilor motivate prin care s-a

făcut persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent.

Interpretând această dispoziție

legală logic și sistematic, instanța a reținut că intenția legiuitorului a fost

ca tribunalul să judece toate litigiile născute din aplicarea Legii nr.

10/2001, inclusiv în situațiile în care persoana juridică deținătoare refuză să

răspundă notificării formulată de către persoana îndreptățită. Astfel, nu se

pot interpreta dispozițiile art. 24 alin. (8) și art. 31 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în sensul că Tribunalul este competent numai în situațiile expres

prevăzute, iar în toate celelalte cazuri competența soluționării ar reveni

judecătoriei,fiind evident că legiuitorul a avut în vedere tribunalul ca

instanță competentă general pentru litigiile având ca temei prevederile Legii

nr. 10/2001. Faptul că nu au fost menționate și celelalte situații pe care

instanțele judecătorești sunt competente să le analizeze (refuzul, omisiunea de

a răspunde la notificări, răspunsuri negative) nu reprezintă decât o lacună a

Legii, prevederile art. 24 alin. (8), aplicându-se decât prin analogie.

În ceea ce privește fondul pricinii,

Curtea a reținut că susținerile apelatei sunt nejustificate având în vedere

următoarele considerente:

Pentru a putea beneficia de

prorogarea legală a termenului de 60 de zile, în care unitatea deținătoare era

obligată să se pronunțe asupra notificării, ar fi trebuit ca aceasta, în

interiorul respectivului interval de timp și în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse de către intimata reclamantă, să comunice acesteia

faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei

de restituire. Potrivit pct. 23.1 alin. (3) din H.G. nr. 498/2003, comunicarea

cu respectivul conținut trebuia să îmbrace forma scrisă.

În speță, o astfel de comunicare nu

a existat, simpla adresă cu nr. 287 din 25 aprilie 2005, a Comisiei de Aplicare

a Legii nr. 10/2001, neputând suplinii lipsa comunicării și nici să atragă

prorogarea termenul de soluționare a notificării, întrucât a fost emisă în

procedura de soluționare a litigiului, cu mult timp după împlinirea termenului

de 60 de zile de la data depunerii notificării.

Pe de altă parte, caracterul relativ

al normei care prevede termenul de 60 de zile, nu justifică nici nerespectarea acestuia

și nici obligația ce revine potrivit Legii nr. 10/2001, unității deținătoare

sesizate cu soluționarea unei notificări de a se pronunța asupra solicitării

făcute în interiorul termenului sau în interiorul unui termen rezonabil.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, care,

invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de apel

este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând

excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea

cauzei în primă instanță, susținând că în raport de obiectul cererii,

„obligație de a face”, competența ca instanță de fond revenea judecătoriei

potrivit disp. art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Critica vizând fondul cauzei se

referă la faptul că hotărârea instanței de fond este greșită dată cu ignorarea

pct. 28.1 din H.G. nr. 498/2003, deoarece reclamanta nu a dovedit momentul

depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei astfel de

precizări, astfel că prin adresa nr. 287 din 25 aprilie 2005, Comisia de

Aplicare a Legii nr. 10/2001, a învederat cauza nesoluționării notificării,

dosarul fiind incomplet.

Mai arată recurentul că în Legea nr.

10/2001 și H.G. nr. 498/2003, se fac referirii cu privire la prorogarea

termenului de 60 de zile în cazurile dosarelor incomplete și că termenul

respectiv este unul de recomandare.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele considerente:

Corect a reținut instanța de apel în

ceea ce privește excepția de necompetență materială ca primă instanță a

tribunalului în soluționarea cauzei de față, ca fiind neîntemeiată.

Sub acest aspect nu pot exista dubii

deoarece în Legea nr. 10/2001, la art. 24 alin. (8), abrogat și devenit art. 24

alin. (3

1

)

1

, după modificarea legii, tribunalul, secția

civilă, este competent să judece contestațiile formulate de persoanele ce se

pretind îndreptățite, care a urmat procedura administrativă, împotriva

deciziilor sau dispozițiilor motivate prin care s-au soluționat notificările.

Chiar dacă Legea nu reglementează

expres și cazurile în care entitățile investite cu soluționarea notificării nu

răspund acestora în termen interpretând norma indicată anterior, este evident

că intenția legiuitorului a fost ca soluționarea tuturor litigiilor, izvorâte

din aplicarea Legii nr. 10/2001 să fie soluționate de tribunal.

Legiuitorul a avut în vedere prin

această normă tribunalul ca instanță competentă general pentru toate litigiile

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind vorba despre o normă

restrictivă care să fie interpretată în sensul că tribunalul este competent să

judece în primă instanță numai contestațiile împotriva deciziilor sau

dispozițiilor motivate prin care s-au respins notificările sau cererile de restituire

în natură.

Faptul că nu au fost menționate și

celelalte situații ce trebuiesc analizate de către instanțele judecătorești,

reprezintă numai o lacună a legii, dispozițiile art. 24 alin. (3

1

)

1

urmând a fi aplicate prin analogie tuturor situațiilor.

Instanța de apel a soluționat corect

pricina și în ceea ce privește fondul său.

Recurentul, pentru a putea beneficia

de prorogarea legală a termenului de 60 de zile, în interiorul căreia trebuia

să se pronunțe asupra notificării formulată de intimata reclamantă, trebuia ca

în acest interval de timp, față de actele anexate să comunice că documentația

este incompletă, comunicare ce trebuia să îmbrace forma în scrisă.

Caracterul relativ al normei care

prevede termenul de 60 de zile nu justifică nici nerespectarea acestuia și nici

a obligației ce îi revine prin lege de a răspunde la notificare în interiorul

termenului sau într-un termen relativ rezonabil.

Față de data depunerii notificării

(22 martie 2001) și data sesizării instanței (23 martie 2005), s-a depășit cu

mult termenul de 60 de zile cât și un termen apreciat ca rezonabil..

Având

în vedere cele reținute mai sus, critica formulată de către recurent este

nefondată astfel că față de disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va

respinge recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul municipiul București prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1569

din 22 noiembrie 2005, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi,

22 mai 2006.