ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4941/2006

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 663 din 8 iunie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei D.M.M., împotriva pârâților Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, fiind obligată pârâta (nedeterminată) să soluționeze notificarea nr. 593 din 11 iulie 2001, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta s-a adresat cu notificare înregistrată sub nr. 593 din 11 iulie 2001, Primăriei Municipiului București, care nu a fost soluționată nici până la data pronunțării hotărârii instanței de fond, deși s-a împlinit termenul prev. de art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G.

nr. 10/2003 (respectiv 14 mai 2003), pentru depunerea actelor doveditoare, actele depuse după expirarea acestui termen nemaifiind admise ca probe pentru soluționarea notificării. În raport de dispozițiile art. 22 și art. 23 din Legea 10/2001, s-a apreciat că pârâta avea obligația să soluționeze notificarea pe baza actelor doveditoare depuse de reclamantă până la 14 mai 2003, obligație ce nu a fost respectată de către unitatea deținătoare. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 1569 A din 22 ianuarie 2005, a respins apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, împotriva acestei hotărâri, instanța de apel reținând că este neîntemeiată excepția de necompetență materială a Tribunalului ca primă instanță în soluționarea cauzei.

În acest sens s-a avut în vedere că, potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalul, secția civilă, este competent să judece contestațiile formulate de către persoanele care au urmat procedura administrativă împotriva deciziilor motivate prin care s-a făcut persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent. Interpretând această dispoziție legală logic și sistematic, instanța a reținut că intenția legiuitorului a fost ca tribunalul să judece toate litigiile născute din aplicarea Legii nr. 10/2001, inclusiv în situațiile în care persoana juridică deținătoare refuză să răspundă notificării formulată de către persoana îndreptățită.

Astfel, nu se pot interpreta dispozițiile art. 24 alin. (8) și art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că Tribunalul este competent numai în situațiile expres prevăzute, iar în toate celelalte cazuri competența soluționării ar reveni judecătoriei,fiind evident că legiuitorul a avut în vedere tribunalul ca instanță competentă general pentru litigiile având ca temei prevederile Legii nr. 10/2001. Faptul că nu au fost menționate și celelalte situații pe care instanțele judecătorești sunt competente să le analizeze (refuzul, omisiunea de a răspunde la notificări, răspunsuri negative) nu reprezintă decât o lacună a Legii, prevederile art. 24 alin. (8), aplicându-se decât prin analogie.

În ceea ce privește fondul pricinii, Curtea a reținut că susținerile apelatei sunt nejustificate având în vedere următoarele considerente: Pentru a putea beneficia de prorogarea legală a termenului de 60 de zile, în care unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe asupra notificării, ar fi trebuit ca aceasta, în interiorul respectivului interval de timp și în urma analizei actelor doveditoare deja depuse de către intimata reclamantă, să comunice acesteia faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Potrivit pct. 23.1 alin. (3) din H.G. nr. 498/2003, comunicarea cu respectivul conținut trebuia să îmbrace forma scrisă.

În speță, o astfel de comunicare nu a existat, simpla adresă cu nr. 287 din 25 aprilie 2005, a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001, neputând suplinii lipsa comunicării și nici să atragă prorogarea termenul de soluționare a notificării, întrucât a fost emisă în procedura de soluționare a litigiului, cu mult timp după împlinirea termenului de 60 de zile de la data depunerii notificării. Pe de altă parte, caracterul relativ al normei care prevede termenul de 60 de zile, nu justifică nici nerespectarea acestuia și nici obligația ce revine potrivit Legii nr. 10/2001, unității deținătoare sesizate cu soluționarea unei notificări de a se pronunța asupra solicitării făcute în interiorul termenului sau în interiorul unui termen rezonabil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în soluționarea cauzei în primă instanță, susținând că în raport de obiectul cererii, „obligație de a face”, competența ca instanță de fond revenea judecătoriei potrivit disp. art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Critica vizând fondul cauzei se referă la faptul că hotărârea instanței de fond este greșită dată cu ignorarea pct. 28.1 din H.G. nr. 498/2003, deoarece reclamanta nu a dovedit momentul depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei astfel de precizări, astfel că prin adresa nr. 287 din 25 aprilie 2005, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, a învederat cauza nesoluționării notificării, dosarul fiind incomplet.

Mai arată recurentul că în Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2003, se fac referirii cu privire la prorogarea termenului de 60 de zile în cazurile dosarelor incomplete și că termenul respectiv este unul de recomandare. Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Corect a reținut instanța de apel în ceea ce privește excepția de necompetență materială ca primă instanță a tribunalului în soluționarea cauzei de față, ca fiind neîntemeiată. Sub acest aspect nu pot exista dubii deoarece în Legea nr. 10/2001, la art. 24 alin. (8), abrogat și devenit art. 24 alin. (3 1 ) 1 , după modificarea legii, tribunalul, secția civilă, este competent să judece contestațiile formulate de persoanele ce se pretind îndreptățite, care a urmat procedura administrativă, împotriva deciziilor sau dispozițiilor motivate prin care s-au soluționat notificările.

Chiar dacă Legea nu reglementează expres și cazurile în care entitățile investite cu soluționarea notificării nu răspund acestora în termen interpretând norma indicată anterior, este evident că intenția legiuitorului a fost ca soluționarea tuturor litigiilor, izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 să fie soluționate de tribunal. Legiuitorul a avut în vedere prin această normă tribunalul ca instanță competentă general pentru toate litigiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind vorba despre o normă restrictivă care să fie interpretată în sensul că tribunalul este competent să judece în primă instanță numai contestațiile împotriva deciziilor sau dispozițiilor motivate prin care s-au respins notificările sau cererile de restituire în natură.

Faptul că nu au fost menționate și celelalte situații ce trebuiesc analizate de către instanțele judecătorești, reprezintă numai o lacună a legii, dispozițiile art. 24 alin. (3 1 ) 1 urmând a fi aplicate prin analogie tuturor situațiilor. Instanța de apel a soluționat corect pricina și în ceea ce privește fondul său. Recurentul, pentru a putea beneficia de prorogarea legală a termenului de 60 de zile, în interiorul căreia trebuia să se pronunțe asupra notificării formulată de intimata reclamantă, trebuia ca în acest interval de timp, față de actele anexate să comunice că documentația este incompletă, comunicare ce trebuia să îmbrace forma în scrisă. Caracterul relativ al normei care prevede termenul de 60 de zile nu justifică nici nerespectarea acestuia și nici a obligației ce îi revine prin lege de a răspunde la notificare în interiorul termenului sau într-un termen relativ rezonabil.

Față de data depunerii notificării (22 martie 2001) și data sesizării instanței (23 martie 2005), s-a depășit cu mult termenul de 60 de zile cât și un termen apreciat ca rezonabil.. Având în vedere cele reținute mai sus, critica formulată de către recurent este nefondată astfel că față de disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 1569 din 22 noiembrie 2005, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2006.