ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4170/2008

Asupra recursului de față, din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

2996/302 din 2 martie 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București,

reclamantul D.T. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului București

prin Primarul General, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta

să fie obligată să răspundă la notificarea nr. 11578 din 3 iunie 2002, iar în

situația în care nu se va conforma, să fie amendată.

Prin sentința civilă nr. 2534

pronunțată la 11 aprilie 2006 în dosarul nr. 2996/302/2006 Judecătoria Sectorului

5 București a admis în parte cererea reclamantului D.T., formulată împotriva

Primăriei Municipiului București prin Primarul General și a obligat pârâta să

răspundă la notificarea nr. 11578 din 3 iunie 2002.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că pârâta nu s-a pronunțat asupra notificării cu nr.

11578 din 3 iunie 2002, deși termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din

Legea nr. 10/2001 a expirat.

A mai reținut prima instanță că

pârâta nu a făcut dovada încunoștiințării reclamantului asupra faptului că

dosarul este incomplet, astfel încât pârâta nu se poate prevala în apărare de

dispozițiile art. 23 pct. 1 și art. 28 pct. 1 din H.G. nr. 498/2003.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat apel pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea apelului, s-a arătat

că, în mod greșit prima instanță a obligat-o pe pârâtă să răspundă notificării

nr. 11578/2001 (corect 332 din 13 iulie 2001; nr. 11578/2001 fiind numărul

dosarului formulat în baza Legii nr. 10/2001), formulată de reclamantă, având

în vedere că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 poate avea

două date de referință, fie data notificării, fie data depunerii actelor

doveditoare, în acest din urmă caz Legea nr. 10/2001 făcând vorbire de o

prorogare a termenului de 60 de zile.

S-a mai arătat, în motivarea

apelului, că, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 este un termen de recomandare, norma legală menționată având

caracter dispozitiv, iar nu imperativ.

Apelul declarat de pârâtă a fost

admis pentru un motiv de ordine publică invocat din oficiu și pus în dezbaterea

părților la termenul din 25 septembrie 2006, respectiv necompetența

judecătoriei în soluționarea în primă instanță a litigiului.

Prin decizia civilă nr. 1256 din 25

septembrie 2006 , Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul

pârâtei Primăria municipiului București prin Primarul General, a admis excepția

de necompetență materială a judecătoriei, a anulat sentința apelată și a

reținut cauza spre rejudecare.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că s-a ignorat faptul că obiectul

pricinii se referă la procedura prealabilă impusă de art. 21 și urm. din Legea

nr. 10/2001, care prevede competența tribunalului în soluționarea unor astfel

de litigii.

În rejudecare, prin sentința civilă

nr. 646 din 30 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis cererea și a obligat pe pârâta Primăria municipiului București să

soluționeze notificarea nr. 332 din 13 iulie 2001.

Această sentință a fost menținută

prin decizia civilă nr. 624A din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost

respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria municipiului București,

împotriva sentinței civile nr. 646 din 30 aprilie 2007 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, aceasta fiind obligată la plata sumei de 1.000

lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului.

Pentru a se pronunța astfel,

instanțele au reținut, în esență, că termenul în care unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură a imobilului și

care este prevăzut la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

este un termen imperativ, iar nu un termen e recomandare.

Nepronunțarea asupra cererii în

termenul stabilit de lege, au reținut instanțele, este imputabilă organului

însărcinat cu emiterea unui răspuns pretențiilor celui care se consideră

îndreptățit la restituirea unui bun imobil preluat abuziv de către stat și

deschide calea pentru acesta din urmă la sesizarea instanței în vederea

recunoașterii și valorificării pretențiilor sale referitoare la bun.

Au reținut instanțele că refuzul

pârâtei de a soluționa notificarea este nejustificat și culpabil, în cauză

nepunându-se problema completării înscrisurilor anexate notificării și deci a

cererii, eventual calcul al termenului de la data depunerii unor noi înscrisuri

față de cele inițiale.

Totodată, instanța de apel a

obligat-o pe pârâtă la plata de 1.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea

intimatului.

Împotriva deciziei nr. 624A din 9

octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat

recurs pârâta Primăria municipiului București, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: în mod greșit a

reținut instanța de apel că refuzul pârâtei de a soluționa notificarea este

nejustificat și culpabil; termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 este unul de recomandare și nu unul imperativ;

neîndeplinirea obligației de soluționare a notificării în termenul prevăzut de

lege (60 zile) ar trebui să determine doar acordarea de despăgubiri bănești în

cazul dovedirii prejudiciului creat prin nesoluționarea acestei notificări;

instanța de apel a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 lei,

cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului (onorariu de avocat nepotrivit

de mare în raport de munca îndeplinită), fără a avea în vedere dispozițiile

art. 274 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

În ceea ce privește critica privind

modul în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, referitoare la termenul de soluționare a

notificării, se constată că aceasta nu se justifică.

În mod corect a reținut instanța de

apel că termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23 din lege, în care

unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea adresată, este un

termen imperativ, iar nu unul de recomandare.

Conform art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a imobilului este obligată să

soluționeze notificarea adresată de către persoana interesată, prin decizie sau

dispoziție, motivată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din

lege.

Cazul dedus recursului pune în

discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate,

generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie din

neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de

persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze

interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de posibilitatea de

a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

În mod corect, a reținut instanța de

apel că pârâta neaducând niciun fel de argumente pentru care nu a respectat

dispoziția legală privind termenul de soluționare a notificării și nepunându-se

problema completării înscrisurilor anexate notificării, refuzul pârâtei de a

soluționa notificarea este nejustificat și culpabil.

Totodată, este nefondată și

susținerea recurentei, în sensul că neîndeplinirea obligației de soluționare a

notificării în termenul prevăzut de lege determină doar acordarea

despăgubirilor bănești în cazul dovedirii prejudiciului.

Instanța nu a fost sesizată cu o asemenea

cerere pentru a aprecia asupra dreptului reclamantei la despăgubiri, aspect

reținut în mod corect de instanța de apel. Pe de altă parte, a considerat că

depășirea termenului de 60 de zile ar putea fi sancționată cel mult cu

obligarea la despăgubiri, ar însemna împiedicarea persoanelor îndreptățite în

redobândirea drepturilor recunoscute de lege.

Este de reținut că toată legislația

și jurisprudența europeană ocrotesc și garantează dreptul de proprietate.

Articolul 1 alin. (1) din primul

Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale prevede că price persoană fizică sau juridică are

dreptul la respectarea bunurilor sale, neputând fi lipsit de proprietatea sa

decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege .

Astfel fiind, analizând hotărârea

atacată prin prisma criticii privind modul în care instanța de apel a făcut

aplicarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se constată neincidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica

referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, potrivit căreia acesta ar

fi „nepotrivit de mare în raport de munca îndeplinită de avocat în condițiile

în care în apel nu s-a administrat nicio probă”, se constată neincidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și cu privire la acest aspect,

susținerile formulate vizând netemeinicia hotărârii.

Față de considerentele expuse,

Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General

împotriva sentinței nr. 624 A din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de

2000 lei, cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant D.T.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 iunie 2008.