ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5944/2006

Deliberând,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5562 din 8

octombrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București s-a admis

cererea formulată de reclamantul R.C. împotriva pârâtei Primăria Municipiului

București prin Primarul General.

A fost obligată pârâta Primăria Municipiului

București prin Primarul General să emită dispoziție motivată cu privire la

notificarea formulată de către reclamant și înregistrată sub nr. 2607 din 30

mai 2002.

La soluționarea cauzei s-au avut în

vedere actele dosarului, față de care s-au reținut următoarele:

Termenul de 60 de zile prevăzut de

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în care pârâta Primăria Municipiului

București era obligată să se pronunțe asupra notificării a fost depășit,

notificarea fiind înregistrată la pârâtă la data de 30 mai 2002.

Apelul formulat de pârâtă și prin

care s-au invocat lipsa calității procesuale pasive din perspectiva Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 215/2001, precum și interpretarea greșită a dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001 relativ la data de la care se calculează termenul

de 60 de zile pentru soluționarea notificării, a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 512 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, reținându-se următoarele motive:

Atât municipiul București cât și Primarul

General au competența de a soluționa notificarea, iar sentința este suficient

de clară pentru a nu crea obligații ce revin Primarului General, în sarcina

Municipiului București. Municipiul București are obligația de a soluționa

notificarea într-un termen legal, care deja a expirat. Termenul de depunere a

actelor doveditoare s-a împlinit la data de 1 iulie 2003 conform Legii nr.

289/2003 astfel că, unitatea deținătoare trebuia să emită decizia cel mai

târziu la data de 1 septembrie 2003.

Împotriva deciziei de apel a

declarat recurs pârâta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vizează greșita aplicare și

interpretare a Legii nr. 10/2001:

Potrivit art. 20 coroborat cu art.

23 din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile este un termen de recomandare

și nu unul imperativ.

Modul de soluționare a cauzei

reprezintă substituirea instanței judecătorești în atribuțiile ce revin altor

organe ale statului. Instanței de judecată nu îi revin, potrivit Legii nr.

10/2001, decât atribuții de control asupra procedurii administrative, atribuții

care pot fi exercitate numai după finalizarea acestei proceduri și emiterea

unei decizii motivate.

Nu se poate reține culpa recurentei

în condițiile în care reclamantul nu a înțeles să-și completeze dosarul în

vederea soluționării.

Din interpretarea sistematică a

Legii nr. 10/2001 rezultă că termenul de 60 de zile începe să curgă din

momentul înregistrării notificării sau din momentul în care dosarul de restituire

este complet, ceea ce nu s-a dovedit.

Depășirea acestui termen poate fi

sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, dacă

persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru nedovedit

în cauză.

Analizând recursul formulat, Înalta

Curte constată următoarele:

Față de motivele de apel care au

vizat, pe fond, calculul termenului de 60 zile de soluționare a notificării și

necompletarea dosarului de către reclamant cu toate actele necesare, se

constată că celelalte motive de recurs nu au fost formulate pe calea apelului

și nu pot fi invocate direct în faza de recurs, art. 312 coroborat cu art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

Reținând, prin urmare, omisso medio

cu privire la motivele invocate în recurs fără a fi invocate în cererea de

apel, Înalta Curte nu le analiza.

Critica formulată relativ la

calcularea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 pentru soluționarea notificării și caracterul incomplet al dosarului

depus în baza acestei legi de către reclamant este nefondată.

Într-adevăr, art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 în vigoare la data sesizării instanței de judecată și în

raport de care se apreciază respectarea obligației legale de către pârâta

recurentă, prevederea că în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit

art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau,

după caz prin dispoziție motivată, asupra cererii formulate.

În condițiile în care termenul

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit

ulterior, era expirat la data sesizării instanței de fond și în aceste condiții

termenul de depunere a actelor doveditoare era împlinit, nu mai prezintă nici o

relevanță distincția făcută de către recurentă în cadrul recursului relativ la

cele două momente prevăzute de lege de curgere a termenului de soluționare a

notificării.

Se constată astfel că instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, după cum

rezultă din motivarea deciziei, astfel cum a fost redată mai sus.

Reținând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile de recurs care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art.

312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună, în limitele în care a fost analizat,

respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul formulat

de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei civile

nr. 512 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2006.