ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5944/2006

Deliberând, asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5562 din 8 octombrie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București s-a admis cererea formulată de reclamantul R.C. împotriva pârâtei Primăria Municipiului București prin Primarul General.

A fost obligată pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General să emită dispoziție motivată cu privire la notificarea formulată de către reclamant și înregistrată sub nr. 2607 din 30 mai 2002. La soluționarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, față de care s-au reținut următoarele: Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în care pârâta Primăria Municipiului București era obligată să se pronunțe asupra notificării a fost depășit, notificarea fiind înregistrată la pârâtă la data de 30 mai 2002. Apelul formulat de pârâtă și prin care s-au invocat lipsa calității procesuale pasive din perspectiva Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 215/2001, precum și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 relativ la data de la care se calculează termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 512 din 25 martie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se următoarele motive: Atât municipiul București cât și Primarul General au competența de a soluționa notificarea, iar sentința este suficient de clară pentru a nu crea obligații ce revin Primarului General, în sarcina Municipiului București.

Municipiul București are obligația de a soluționa notificarea într-un termen legal, care deja a expirat. Termenul de depunere a actelor doveditoare s-a împlinit la data de 1 iulie 2003 conform Legii nr. 289/2003 astfel că, unitatea deținătoare trebuia să emită decizia cel mai târziu la data de 1 septembrie 2003. Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vizează greșita aplicare și interpretare a Legii nr. 10/2001: Potrivit art. 20 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile este un termen de recomandare și nu unul imperativ. Modul de soluționare a cauzei reprezintă substituirea instanței judecătorești în atribuțiile ce revin altor organe ale statului.

Instanței de judecată nu îi revin, potrivit Legii nr. 10/2001, decât atribuții de control asupra procedurii administrative, atribuții care pot fi exercitate numai după finalizarea acestei proceduri și emiterea unei decizii motivate. Nu se poate reține culpa recurentei în condițiile în care reclamantul nu a înțeles să-și completeze dosarul în vederea soluționării. Din interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001 rezultă că termenul de 60 de zile începe să curgă din momentul înregistrării notificării sau din momentul în care dosarul de restituire este complet, ceea ce nu s-a dovedit. Depășirea acestui termen poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru nedovedit în cauză.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată următoarele: Față de motivele de apel care au vizat, pe fond, calculul termenului de 60 zile de soluționare a notificării și necompletarea dosarului de către reclamant cu toate actele necesare, se constată că celelalte motive de recurs nu au fost formulate pe calea apelului și nu pot fi invocate direct în faza de recurs, art. 312 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Reținând, prin urmare, omisso medio cu privire la motivele invocate în recurs fără a fi invocate în cererea de apel, Înalta Curte nu le analiza. Critica formulată relativ la calcularea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării și caracterul incomplet al dosarului depus în baza acestei legi de către reclamant este nefondată.

Într-adevăr, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data sesizării instanței de judecată și în raport de care se apreciază respectarea obligației legale de către pârâta recurentă, prevederea că în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz prin dispoziție motivată, asupra cererii formulate. În condițiile în care termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit ulterior, era expirat la data sesizării instanței de fond și în aceste condiții termenul de depunere a actelor doveditoare era împlinit, nu mai prezintă nici o relevanță distincția făcută de către recurentă în cadrul recursului relativ la cele două momente prevăzute de lege de curgere a termenului de soluționare a notificării.

Se constată astfel că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, după cum rezultă din motivarea deciziei, astfel cum a fost redată mai sus. Reținând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile de recurs care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună, în limitele în care a fost analizat, respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 512 din 25 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2006.