ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5855/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5855/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 4177 din 16 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului

5 București s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.V. împotriva

pârâtei Primăria Municipiului București, dispunându-se obligarea pârâtei, prin

Primarul General, să emită dispoziții motivate, prin care să răspundă la

notificările nr. x/20 iulie 2001, y/20 iulie 2001, z/20 iulie 2001 și w/9

august 2001 adresat de reclamant, înregistrate sub nr. x1, x2, x3, respectiv

nr. x4. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei

la plata daunelor morale.

Instanța a reținut,

în principal, că termenul de soluționare a notificărilor prevăzut de art. 24

din Legea nr. 10/2001 a fost depășit.

Apelurile declarate

de ambele părți au fost admise prin Decizia civilă nr. 1400A din 6 septembrie

2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a

anulat sentința primei instanțe, constatându-se că Tribunalul București are

competență materială să soluționeze cererea de chemare în judecată, în primă

instanță.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006, a

admis în parte cererea formulată de reclamant, obligând pe pârâta primăria

municipiului București, prin primar General, să emită dispoziții în

soluționarea notificărilor nr. x - z din 20 iulie 2001 și nr. w din 9 august

Tribunalul a reținut

că persoanei juridice notificate îi revenea sarcina îndeplinirii obligației

legale de a soluționa notificările în termenul legal de recomandare. Cererile

având ca obiect daune morale și lipsa de folosință sunt neîntemeiate, nefiind

dovedite.

Apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat prin

Decizia nr. 440 din 19 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, reținându-se o corectă soluționare a cauzei de către

prima instanță.

Prin Decizia civilă

nr. 508 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de

recurentul D.T.V. împotriva Deciziei civile nr. 440 din 19 iunie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au casat

decizia atacată precum și Sentința civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a fost trimisă cauza

acestei din urmă instanțe, pentru soluționarea pe fond a pricinii, în

considerarea următoarelor argumente:

Recurentul a invocat

faptul că în mod nelegal instanța de fond a apreciat că cererea sa precizatoare

depusă la data de 2 noiembrie 2006 nu a respectat prevederile art. 132 C. proc.

civ., iar instanța de recurs a reținut că în condițiile în care tribunalul este

prima instanță învestită legal (urmare declinărilor anterioare de competență),

prima zi de înfățișare în sensul art. 134 C. proc. civ. este cea de la termenul

din 13 noiembrie 2006. S-a apreciat astfel că în mod nelegal tribunalul nu a

primit această cerere, aspect pe care în mod greșit instanța de apel l-a

ignorat.

Prin Sentința civilă

nr. 988 din 20 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.T.V. și s-a

constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la restituire prin

echivalent pentru următoarele imobile: teren în suprafață de 250 mp, situat în

București; teren în suprafață de 1400 mp, situat în București și teren în

suprafață de 1.400 mp, situat în București, - despăgubirile pentru aceste

imobile vor fi acordate în condițiile legii speciale. S-au respins, ca

neîntemeiate, atât cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită

la restituire pentru terenul situat în str. D., precum și capătul de cerere

având ca obiect pretenții. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 2.006 lei

reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că reclamantul D.V. a depus în baza Legii nr.

10/2001 notificările nr. x/2001, solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri

bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 250 mp situat în

București - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x1 la Primăria

Municipiului București, nr. y/2001, solicitând măsuri reparatorii sub forma de

despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 200 mp

situat în București - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x2 la Primăria

Municipiului București, nr. z/2001, solicitând măsuri reparatorii sub formă de

despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1400 mp,

situat în București - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x3 la Primăria

Municipiului București și notificarea nr. w/2001 solicitând măsuri reparatorii

sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață

de 1400 mp situat în București - ce face obiectul Dosarului nr. x4 la Primăria

Municipiului București.

Întrucât notificările

nu au fost soluționate, tribunalul a făcut aplicarea Deciziei în interesul

legii nr. XX/2007 procedând la soluționarea pe fond a pretențiilor

reclamantului.

Sub aspectul cererii

de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești,

tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, în parte.

Referitor la imobilul

ce face obiectul Notificării nr. x/2001, situat în București, în suprafață de

250 mp, instanța a reținut că acesta a aparținut mamei reclamantului, fiind

dobândit de aceasta prin cumpărare cu act sub semnătură privată înainte de

căsătorie, potrivit mențiunilor din certificatul de moștenitor din 16 martie

cum a rezultat din mențiunile aceluiași certificat. S-a mai reținut, de

asemenea, că din adresa din 28 august 2006 emisă de SC B. SA rezultă că

imobilul a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 89 din 15 martie

1984, anexa 11, de la fostul proprietar D.V.

Imobilele compuse din

teren în suprafață de 1.400 mp, situat în București și 1400 mp situat în

București, au aparținut de asemenea mamei reclamantului, D.V., fiind dobândite

de aceasta prin moștenire de la tată său C.R., care-l dobândise prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat în 29 octombrie 1915 de Tribunalul Ilfov,

secția notariat și respectiv prin moștenire de la sora sa N.I.I., potrivit

mențiunilor din certificatul de moștenitor din 24 decembrie 1962 eliberat de

Notariatul de Stat al Raionului N.B., mama reclamantului fiind unica

moștenitoare a soților I., dosar, coroborat cu contractul de vânzare-cumpărare

autentificat în 6 noiembrie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția notariat. Potrivit

Adresei nr. 294 din 2 mai 2006 emisă de SC B. SA, terenul a fost expropriat în

baza Decretului nr. 127 din 27 iunie 1984 poziția 13 de la fostul proprietar

D.V..

Instanța a mai

reținut că potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența

unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive. De asemenea, în aplicarea prevederilor

alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.

Terenurile au fost

identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză,

potrivit căruia acestea sunt afectate în totalitate de elemente de

sistematizare, respectiv alei betonate, spații verzi, rond flori, plantații

arbori și arbuști ornamentali, etc.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în

natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. În cauză însă, având

în vedere concluziile raportului de expertiză, conform căruia terenurile se

află la intersecția sistematizată a Șos. O. cu str. A. și Bd. C.B. și respectiv

că celelalte două sunt incluse în Parcul L.C., Tribunalul a constatat că

imobilele nu pot fi restituite în natură.

Tribunalul a

apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 că reclamantul a făcut dovada că este persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru imobilele arătate

mai sus, ce au aparținut autorilor săi.

În temeiul art. 10

alin. (10) din același act normativ, instanța a constatat că despăgubirile vor

fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În ceea privește

terenul situat în str. D., instanța a reținut că acesta a fost donat de

autoarea reclamantului D.V. prin contractul de donație din 19 aprilie 1974.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, sunt

considerate imobile preluate abuziv și cele donate statului sau altor persoane

juridice în baza Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului,

neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor

persoane juridice, încheiate în formă autentică prevăzută de art. 813 C. civ.,

în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea

nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă o

hotărâre judecătorească în acest sens neexistând la dosar.

În ce privește

cererea reclamantului de obligare a pârâtei la despăgubiri pentru întârziere în

soluționarea cererilor, precum și de obligare la plata daunelor morale,

instanța a apreciat că acestea sunt neîntemeiate câtă vreme, pe de o parte, nu

se poate reține culpa exclusivă a pârâtei pentru nesoluționarea în termen a

notificărilor, reclamantul nedepunând toate actele necesare și completând

probatoriul abia în fața instanței de judecată, iar, pe de altă parte, nu se

poate reține existența vreunui prejudiciu, reclamantul având deschisă calea

acțiunii în justiție pentru soluționarea pe fond a notificărilor, procedură pe

care, de altfel, a și urmat-o.

Împotriva acestei

decizii au declarat apel reclamantul D.D.V. și pârâta Primăria Municipiului

București, prin Primar General, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 103/A din 10 februarie 2010 a

respins ca nefondate apelurile declarate, pentru următoarele motive.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelantul D.V., instanța de fond a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică, aplicând în mod corect dispozițiile legii speciale,

respectiv ale Legii nr. 10/2001, raportate la cele ale Legii nr. 247/2005.

Atâta timp cât s-a

reținut că pentru terenul în suprafață de 250 mp, situat în București, șos. O.,

terenul în suprafață de 1400 mp, situat în București, str. P. și terenul în

suprafață de 1400 mp, situat în București, fostă str. P2., trebuie acordate

măsuri reparatorii în echivalent în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, acestea vor fi stabilite după procedura prevăzută de

Legea nr. 247/2005, instanțele neavând posibilitatea de a se pronunța asupra

despăgubirilor, în sensul determinării cuantumului acestora.

Acordarea de

despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv este în concordanță cu

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, realizându-se o reparație

echitabilă, în situația în care bunurile nu pot fi restituite în natură, în

măsura în care organele administrative își îndeplinesc obligațiile prevăzute de

lege.

Prin Decizia în

interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007, publicată în M. Of. nr.

140/22.02.2008, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele

din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării

în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pentru acțiunile

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, trebuie respectată

metodologia cuprinsă în art. 16 din actul menționat privind procedura

administrativă de acordare a despăgubirilor, fără a da instanței posibilitatea

să evalueze despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite la măsuri

reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește

terenul situat în București, în mod corect tribunalul a reținut că acesta a

fost donat de autoarea reclamantului D.V. prin contractul de donație din 19

aprilie 1974, iar în această situație se poate invoca Legea nr. 10/2001 numai

dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Reclamantul nu a

exhibat o astfel de hotărâre, ceea ce înseamnă că cererea sa de constatare a

calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul situat în str.

D. nu are bază legală, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 2 lit. c)

din Legea nr. 10/2001.

Este nefondat și

apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, întrucât, în

raport de dispozițiile art. 25 - 26 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare

avea obligația să se pronunțe în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în natură, sau cu privire la măsuri reparatorii.

Prin Decizia în

interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M. Of., nr.

764/12.11.2007 s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În situația în care

unitatea deținătoare nu s-a pronunțat asupra notificării, persoana interesată

poate formula contestație în baza Legii nr. 10/2001 în fața instanței de

judecată, în vederea realizării dreptului recunoscut de lege. Atunci când

susținerile apelantei-pârâte sunt neîntemeiate și instanța a constatat

calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului prin măsuri în echivalent,

în condițiile legii speciale, unitatea deținătoare a căzut în pretenții și

trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Impotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamantul D.T.V. cât și Primăria municipiului

București prin Primarul General.

criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., astfel:

plata despăgubirilor pentru imobilele terenuri în suprafață de 250 mp, situat

în București, Șos. O., în suprafață de 1.400 mp, situat în București, fosta

Str. P. și în suprafață de 1.400 mp, situat în București, fosta Str. P.

- În formularea

apelului a menționat că terenurile revendicate, fiind preluate abuziv,

"fără titlu" sau "fără titlu valabil", conform Legii nr.

213/1998 - 6(1), Legii nr. 10/2001 - art. 2(2) și Deciziei nr. XX din 19 martie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța dispunând ea însăși în

mod direct restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil, precum și

a practicii judiciare, luând în considerare și recenta anunțare a schimbării în

mod nelegal a destinației unei mari suprafețe din parc, singura soluție legală

era restituirea în natură, intimata având posibilitatea ca ulterior

retrocedării să uzeze de măsura exproprierii sau a achiziționării conform art.

21 (1), lit. d) din Legea nr. 24/2007.

- În motivarea deciziei,

instanța de apel reține că trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent,

în conformitate cu dispozițiile art. 10, alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

acestea fiind stabilite după procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005,

instanțele neavând posibilitatea de a se pronunța asupra despăgubirilor, în

sensul determinării cuantumului acestora.

Este cunoscut că

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reproșat României incoerența

legislativă privind legile proprietății. Incoerența este recunoscută și de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. IX din 20 martie 2006. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Guvernul nu a demonstrat că

sistemul de despăgubiri stabilit prin Legea nr. 247/2005 permite beneficiarilor

să recupereze pagubele suferite, pe baza unei proceduri și a unui calendaristic

previzibil.

Soluția de acordare a

despăgubirilor în condițiile legii speciale nu respectă reglementările

referitoare la proprietate cuprinse în Convenție (art. 1 Primul Protocol, art.

2 din Protocolul nr. 12 - nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică

și art. 6 din Convenție - dreptul la un proces echitabil). Nicio lege națională

într-un stat nu poate fi contrară principiilor generale de drept internațional

și nicio instanță nu poate permite încălcarea acestora.

Dreptul de

proprietate constituie un drept fundamental consacrat în Constituție, într-o

lege organică (art. 480 și urm. din C. civ.) și în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului. Acest drept nu trebuie să facă obiectul unui

risc, al unor tranzacții speculative la bursă și pe piața neagră, unde valoarea

reală a proprietății este viciată și devine incertă, putându-se ajunge până la

pierderea ei. Titlurile acordate prin legea specială au o valoare incertă,

determinată de factori conjuncturali și de piață.

În cauza Dumitru

Popescu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia precizat că,

din moment ce Convenția face parte integrantă din ordinea juridică a tuturor

statelor contractante (conf. art. 21, alin. (2) din Constituția României

revizuită, prevederile Curtea Europeană a Drepturilor Omului au prioritate),

aceasta semnifică "obligația pentru judecătorul național de a asigura

punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel că treacă,

la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără

a aștepta abrogarea acestora de către legislator" (Hotărârea din 16

aprilie 2007). În aceeași hotărâre, instanța europeană a stabilit cu valoare de

principiu "că tocmai statutul conferit Convenției în dreptul intern (al

statelor contractante) permite jurisdicțiilor naționale să înlăture - ex

officis sau la cererea părților - dispozițiile de drept intern considerate ca

fiind incompatibile cu prevederile Convenției și ale protocoalelor ei adiționale"

Este astfel deblocată

interdicția de evaluare pe cale juridică a despăgubirilor.

- Afirmația instanței

de apel că acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv este în

concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, realizându-se o

reparație echitabilă (...) este numai în parte adevărată. Curtea Europeană a

Drepturilor Omului este de acord cu acordarea de despăgubiri, dar nu și cu

soluția propusă de legea specială, reparația echitabilă trebuind să fie

conformă cu regulile echității.

În baza celor expuse,

se solicită admiterea recursul și modificarea Deciziei civile nr. 103A din 10

februarie 2010 a Curții de Apel București, în sensul acordării de despăgubiri

la nivelul prevăzut de lege în cazul exproprierii și în conformitate cu

standardele internaționale de evaluare, și să se oblige intimata la plata

contravalorii terenurilor - acestea fiind, la data preluării abuzive

expropriate.

B. S-a mai invocat și

faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

- Cu privire la

terenul din Str. D., București, ce face obiectul notificării nr. y/2001.

În acțiunea înaintată

instanței de apel a solicitat să se constate nulitatea donației și calitatea sa

de persoană îndreptățită la restituire, iar ținând seama și de raportul de expertiză

să se hotărască restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001; cererea de

constatare a nulității donației despre care instanța de fond susține că nu a

fost formulată, a fost depusă pentru prima dată în Dosarul nr. 3645/2006 și în

cele 3 scrisori adresate Judecătoriei Sectorului 5 și reluate în 2009, toate

precizările fiind în acțiunea de apel.

- Cu referire la

cheltuieli de judecată.

Întrucât instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, instanța de recurs

urmează să modifice decizia, prin suplimentarea cheltuielilor de judecată cu

taxa de timbru, în valoare de 290 lei, aceasta făcând parte, conform art. 274

(2) C. proc. civ., ca și plata experților, din cheltuielile de judecată.

Astfel, valoarea totală a acestora ajunge la 2.296 lei.

În penultima frază a

considerentelor, instanța de apel menționează că "unitatea deținătoare a

căzut în pretenții și trebuie obligată la plata cheltuielilor de

judecată", însă în dispozitivul deciziei nu procedează așa, respectiv nu

se pronunță cu privire la acest motiv de apel.

- Cu referire la

daune morale.

Instanța de apel nu

motivează acest cap de cerere, acceptând probabil în mod tacit hotărârea

instanței de fond care refuză acordarea de daune morale, sub motiv că

nesoluționarea în termen a notificărilor nu se datorează exclusiv pârâtei, ceea

ce nu poate fi acceptat pentru că:

- pârâta nu a dat

curs notificărilor adresate de reclamant în termenul stabilit de lege;

- solicitarea de

copii legalizate și alte acte s-a făcut numai în timpul procesului, deși

intimata putea renunța la o parte din aceste solicitări, dacă respectă

prevederile art. 23.3 din normele metodologice cuprinse în H.G. nr. 498 din 18

aprilie 2003.

- nerespectarea de

către pârâtă a legii a condus la declanșarea procesului în noiembrie 2005. De

atunci a trecut mult timp, în care a fost supus acțiunii de stres din sălile de

judecată. De la depunerea notificărilor au trecut aproape nouă ani, iar de la

depunerea ultimului act cerut, aproape patru ani.

Acordarea de daune

morale este o infimă recunoaștere a suferințelor pe care pârâta i le-a produs.

Acest drept trebuie recunoscut, discutabil fiind numai cuantumul sumei cerută

cu acest titlu.

de pârâta Primăria municipiului București

Motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru ca Primăria

Municipiului București să înainteze dosarul, se pun în discuție prevederile

art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, din care rezultă că dosarul

întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoțit de situația

juridică a imobilului și de Ordinul Prefectului care conține propunerea

motivată a prefectului de acordare a despăgubirilor.

Deci, înainte de a

ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul București are obligația

să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea

întocmirii ordinului. La art. 16 din titlul VI se prevede însă în mod expres

faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, iar notificările

formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii

se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale, numai dacă sunt însoțite de ordinul Prefectului.

- înscrisurile avute

în vedere la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de fond ca

acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de către reclamant

în susținerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se

întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele

care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în

aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca

anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost

soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3

luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună

prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste

prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp

suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea

susținerii notificării.

- În cea ce privește

capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent, în

favoarea reclamantului.

Reclamantul avea

obligația să depună dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri

la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații

autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că el sau

ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de

România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată,

se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în

cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr.

10/2001.

Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea

terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația

de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare

stabilit conform legislației în vigoare.

Analizând decizia de

apel, în raport de criticile de recurs formulate, Înalta Curte constată:

de reclamant este fondat în considerarea celor ce succed criticile ce se

circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- Prin prima critică,

cu referire la o preluare fără titlu a celor trei imobile pentru care s-au

propus măsuri, se susține că singura soluție legală era restituirea în natură,

intimata având posibilitatea ca ulterior retrocedării să procedeze la o nouă

măsură de preluare.

În aprecierea

legalității, instanța de recurs este ținută însă de situația de fapt reținută

de prima instanță și confirmată în apel prin constatarea caracterului

nerestituibil în natură, în sensul că terenurile au fost identificate prin

raportul de expertiză și că acestea sunt afectate în totalitate de elemente de

sistematizare.

La această situație

de fapt, care oricum nu ar mai fi putut fi reapreciată de instanța de recurs,

s-a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente. Deși

s-a reținut în cauză a fi incident art. 10 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile

aplicabile sunt cele ale art. 11 din aceeași lege, imobilele fiind expropriate

și nefiind libere pentru a putea fi restituite în natură.

Din dispozițiile art.

11 din Legea nr. 10/2001 rezultă că nu se face nicio distincție între imobilele

preluate cu titlu sau fără titlu valabil, măsurile reparatorii pe care le impune

fiind diferențiate pe criterii ce țin de afectațiunea imobilului necontestată

de altfel în cauză.

- După cum rezultă

din expunerea celei de-a doua critici, toate argumentele cu referire la

dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului sunt invocate în susținerea înlăturării

interdicției de evaluare pe cale judiciară a despăgubirilor, reținută în

motivarea deciziei de apel.

Curtea de apel a

reținut această imposibilitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cu

referire la dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007,

decizie obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Într-adevăr, potrivit

dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale

privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate

în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu

celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

Prioritatea

dispozițiilor Convenției Europene și aplicabilitatea jurisprudenței Curții

Europene nu pot fi susținute în cadrul procesual al litigiului de față, pentru

că:

- nu se justifică în

ce constă incompatibilitatea cu acestea a stabilirii cuantumului/evaluării

despăgubirilor prin echivalent de către organul însărcinat prin dispozițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și nu de către o instanță de judecată.

- posibilitatea

obligării la plata contravalorii unor imobile imposibil de restituit în natură

este discutată în jurisprudența Curții Europene ca o sancțiune aplicabilă

Statului Român pentru neîndeplinirea obligației generale pozitive de asigurare

a unui cadru legislativ optim, adecvat, previzibil și concret de asigurare a

acestora.

În niciun caz, o asemenea

obligație, astfel cum a fost justificată, nu poate fi discutată în cadrul

procesual al litigiului de față.

B. În ceea ce

privește imobilul situat în str. D.

Prima instanță, cu

referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, a

reținut că reclamantul nu deține o hotărâre prin care să se fi anulat donația,

iar cererea sa de constatare a nulității absolute a acesteia nu poate fi

soluționată, întrucât nu a fost legal învestită, reclamantul formulând-o numai

cu prilejul concluziilor asupra fondului pricinii.

Deși prin cererea de

apel reclamantul a subliniat faptul că o astfel de cerere a fost formulată încă

din 2006, instanța de apel reține numai că nu sunt îndeplinite cerințele art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În fața Judecătoriei

sectorului 5 reclamantul a formulat o cerere (6 aprilie 2006) în care se

susține, printre altele, nulitatea donației, solicitare reluată și prin

cererile din 15 mai 2006, 12 iunie 2002, precum și prin concluziile scrise

depuse în fața aceleași instanțe.

În condițiile în care

prin decizia de recurs pronunțată anterior în cauză s-a constatat că tribunalul

este prima instanță învestită legal, iar prima zi de înfățișare este termenul

din data de 13 noiembrie 2006, nu se justifică aprecierea în cauză a

nelegalității învestirii cu cererea vizând nulitatea donației - cerere asupra

căreia în mod greșit ambele instanțe nu s-au pronunțat.

Acest mod de

dispunere atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. coroborat cu art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

- În ceea ce privește

daunele morale, critica este în măsură să atragă incidența art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. întrucât, deși sesizată, instanța de apel nu se pronunță asupra

criticii aferente, iar prima instanță nu argumentează integral soluția în

condițiile în care se apreciază totuși că nu se poate reține o culpă exclusivă

a pârâtei pentru nesoluționarea în termen a notificărilor.

- Cheltuielile de

judecată de 290 lei solicitate de către reclamant, asupra cărora nu s-a

pronunțat instanța de apel, i-au fost impuse reclamantului ca taxă de timbru

aferentă capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale

(Dosar nr. 3645/302/2006 - Încheierea din 19 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului

5 București) - soluționarea acestei cereri depinzând de modul de dispunere

asupra pretențiilor reprezentate de daunele morale.

În considerarea

argumentelor arătate sub pct. B, din perspectiva art. 304 pct. 5 și art. 312

pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de reclamant,

casarea în parte a deciziei de apel, cu aplicarea și a art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., în sensul admiterii apelului declarat de aceeași parte împotriva

sentinței primei instanțe și desființarea în parte a acesteia, cu trimiterea

cauzei pentru rejudecare la același tribunal, numai în ceea ce privește cererea

de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul

situat în str. D. - asociată cu cererea de constatare a nulității donației,

precum și în ceea ce privește cererea având ca obiect pretenții.

Se vor păstra

celelalte dispoziții ale deciziei de apel, care se referă la respingerea

apelului declarat de pârâtă împotriva aceleași sentințe, fiind respins și

recursul declarat de aceeași parte, în considerarea celor ce succed.

de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General este nefondat,

acesta încadrându-se formal în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- prima critică de

recurs care vizează în fapt și necorelări legislative, este formulată omisso

medio - cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

motiv pentru care nu va fi primită de Curte.

- critica referitoare

la actele doveditoare a vizat în apel depunerea acestora până la soluționarea

notificărilor și pronunțarea "deciziei contestate" și nu referirea la

termenele detaliate în susținerea recursului.

Pe lângă faptul că

notificările nu au fost soluționate de către recurentă ci, parțial, de către

instanța de judecată, depunerea unor asemenea acte în fața instanței nu este

sancționată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 - regulile în fața acesteia

fiind guvernate de codul de procedură civilă.

Critica aferentă din

apel a vizat dovada dreptului de proprietate și calității de moștenitor,

analizată în considerentele deciziei de apel, iar celelalte deficiențe ale

dosarului imputate prin ultima critică de recurs sunt susținute în cauză omisso

medio - nefiind analizate de Curte, cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul D.T.V. împotriva Deciziei nr. 103/A din 10 februarie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte

decizia în sensul că:

Admite apelul

declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 988 din 20 iulie 2009 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Desființează în parte

sentința și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal numai în ceea

ce privește cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la

restituire pentru terenul situat în strada D. asociată cu cererea de constatare

a nulității donației, precum și în ceea ce privește cererea având ca obiect

pretenții.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței și ale deciziei.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primarul

General împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - CL