ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5855/2010

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4177 din 16 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.V. împotriva pârâtei Primăria Municipiului București, dispunându-se obligarea pârâtei, prin Primarul General, să emită dispoziții motivate, prin care să răspundă la notificările nr. x/20 iulie 2001, y/20 iulie 2001, z/20 iulie 2001 și w/9 august 2001 adresat de reclamant, înregistrate sub nr. x1, x2, x3, respectiv nr. x4. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale. Instanța a reținut, în principal, că termenul de soluționare a notificărilor prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost depășit.

Apelurile declarate de ambele părți au fost admise prin Decizia civilă nr. 1400A din 6 septembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a anulat sentința primei instanțe, constatându-se că Tribunalul București are competență materială să soluționeze cererea de chemare în judecată, în primă instanță. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006, a admis în parte cererea formulată de reclamant, obligând pe pârâta primăria municipiului București, prin primar General, să emită dispoziții în soluționarea notificărilor nr. x - z din 20 iulie 2001 și nr. w din 9 august 2001. S-au respins pretențiile reclamantului ca neîntemeiate.

Tribunalul a reținut că persoanei juridice notificate îi revenea sarcina îndeplinirii obligației legale de a soluționa notificările în termenul legal de recomandare. Cererile având ca obiect daune morale și lipsa de folosință sunt neîntemeiate, nefiind dovedite. Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 440 din 19 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se o corectă soluționare a cauzei de către prima instanță. Prin Decizia civilă nr. 508 din 30 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de recurentul D.T.V.

împotriva Deciziei civile nr. 440 din 19 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au casat decizia atacată precum și Sentința civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a fost trimisă cauza acestei din urmă instanțe, pentru soluționarea pe fond a pricinii, în considerarea următoarelor argumente: Recurentul a invocat faptul că în mod nelegal instanța de fond a apreciat că cererea sa precizatoare depusă la data de 2 noiembrie 2006 nu a respectat prevederile art. 132 C. proc. civ., iar instanța de recurs a reținut că în condițiile în care tribunalul este prima instanță învestită legal (urmare declinărilor anterioare de competență), prima zi de înfățișare în sensul art. 134 C. proc.

civ. este cea de la termenul din 13 noiembrie 2006. S-a apreciat astfel că în mod nelegal tribunalul nu a primit această cerere, aspect pe care în mod greșit instanța de apel l-a ignorat. Prin Sentința civilă nr. 988 din 20 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.T.V. și s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la restituire prin echivalent pentru următoarele imobile: teren în suprafață de 250 mp, situat în București; teren în suprafață de 1400 mp, situat în București și teren în suprafață de 1.400 mp, situat în București, - despăgubirile pentru aceste imobile vor fi acordate în condițiile legii speciale.

S-au respins, ca neîntemeiate, atât cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul situat în str. D., precum și capătul de cerere având ca obiect pretenții. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 2.006 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamantul D.V.

a depus în baza Legii nr. 10/2001 notificările nr. x/2001, solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 250 mp situat în București - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x1 la Primăria Municipiului București, nr. y/2001, solicitând măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 200 mp situat în București - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x2 la Primăria Municipiului București, nr. z/2001, solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1400 mp, situat în București - notificare ce face obiectul Dosarului nr. x3 la Primăria Municipiului București și notificarea nr. w/2001 solicitând măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1400 mp situat în București - ce face obiectul Dosarului nr. x4 la Primăria Municipiului București.

Întrucât notificările nu au fost soluționate, tribunalul a făcut aplicarea Deciziei în interesul legii nr. XX/2007 procedând la soluționarea pe fond a pretențiilor reclamantului. Sub aspectul cererii de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, în parte. Referitor la imobilul ce face obiectul Notificării nr. x/2001, situat în București, în suprafață de 250 mp, instanța a reținut că acesta a aparținut mamei reclamantului, fiind dobândit de aceasta prin cumpărare cu act sub semnătură privată înainte de căsătorie, potrivit mențiunilor din certificatul de moștenitor din 16 martie 1982. Reclamantul a avut calitatea de moștenitor al defunctei sale mame, după cum a rezultat din mențiunile aceluiași certificat.

S-a mai reținut, de asemenea, că din adresa din 28 august 2006 emisă de SC B. SA rezultă că imobilul a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 89 din 15 martie 1984, anexa 11, de la fostul proprietar D.V. Imobilele compuse din teren în suprafață de 1.400 mp, situat în București și 1400 mp situat în București, au aparținut de asemenea mamei reclamantului, D.V., fiind dobândite de aceasta prin moștenire de la tată său C.R., care-l dobândise prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 29 octombrie 1915 de Tribunalul Ilfov, secția notariat și respectiv prin moștenire de la sora sa N.I.I., potrivit mențiunilor din certificatul de moștenitor din 24 decembrie 1962 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului N.B., mama reclamantului fiind unica moștenitoare a soților I., dosar, coroborat cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 6 noiembrie 1923 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Potrivit Adresei nr. 294 din 2 mai 2006 emisă de SC B. SA, terenul a fost expropriat în baza Decretului nr. 127 din 27 iunie 1984 poziția 13 de la fostul proprietar D.V.. Instanța a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. De asemenea, în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Terenurile au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, potrivit căruia acestea sunt afectate în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv alei betonate, spații verzi, rond flori, plantații arbori și arbuști ornamentali, etc. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură. În cauză însă, având în vedere concluziile raportului de expertiză, conform căruia terenurile se află la intersecția sistematizată a Șos. O. cu str. A. și Bd. C.B. și respectiv că celelalte două sunt incluse în Parcul L.C., Tribunalul a constatat că imobilele nu pot fi restituite în natură.

Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 că reclamantul a făcut dovada că este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru imobilele arătate mai sus, ce au aparținut autorilor săi. În temeiul art. 10 alin. (10) din același act normativ, instanța a constatat că despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În ceea privește terenul situat în str. D., instanța a reținut că acesta a fost donat de autoarea reclamantului D.V.

prin contractul de donație din 19 aprilie 1974. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate imobile preluate abuziv și cele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă o hotărâre judecătorească în acest sens neexistând la dosar.

În ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la despăgubiri pentru întârziere în soluționarea cererilor, precum și de obligare la plata daunelor morale, instanța a apreciat că acestea sunt neîntemeiate câtă vreme, pe de o parte, nu se poate reține culpa exclusivă a pârâtei pentru nesoluționarea în termen a notificărilor, reclamantul nedepunând toate actele necesare și completând probatoriul abia în fața instanței de judecată, iar, pe de altă parte, nu se poate reține existența vreunui prejudiciu, reclamantul având deschisă calea acțiunii în justiție pentru soluționarea pe fond a notificărilor, procedură pe care, de altfel, a și urmat-o. Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul D.D.V.

și pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 103/A din 10 februarie 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate, pentru următoarele motive. În ceea ce privește apelul declarat de apelantul D.V., instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, aplicând în mod corect dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, raportate la cele ale Legii nr. 247/2005. Atâta timp cât s-a reținut că pentru terenul în suprafață de 250 mp, situat în București, șos.

O., terenul în suprafață de 1400 mp, situat în București, str. P. și terenul în suprafață de 1400 mp, situat în București, fostă str. P2., trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea vor fi stabilite după procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, instanțele neavând posibilitatea de a se pronunța asupra despăgubirilor, în sensul determinării cuantumului acestora. Acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, realizându-se o reparație echitabilă, în situația în care bunurile nu pot fi restituite în natură, în măsura în care organele administrative își îndeplinesc obligațiile prevăzute de lege.

Prin Decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007, publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Pentru acțiunile formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, trebuie respectată metodologia cuprinsă în art. 16 din actul menționat privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, fără a da instanței posibilitatea să evalueze despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește terenul situat în București, în mod corect tribunalul a reținut că acesta a fost donat de autoarea reclamantului D.V. prin contractul de donație din 19 aprilie 1974, iar în această situație se poate invoca Legea nr. 10/2001 numai dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Reclamantul nu a exhibat o astfel de hotărâre, ceea ce înseamnă că cererea sa de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul situat în str. D. nu are bază legală, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Este nefondat și apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, întrucât, în raport de dispozițiile art. 25 - 26 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare avea obligația să se pronunțe în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, sau cu privire la măsuri reparatorii.

Prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în M. Of., nr. 764/12.11.2007 s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În situația în care unitatea deținătoare nu s-a pronunțat asupra notificării, persoana interesată poate formula contestație în baza Legii nr. 10/2001 în fața instanței de judecată, în vederea realizării dreptului recunoscut de lege.

Atunci când susținerile apelantei-pârâte sunt neîntemeiate și instanța a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului prin măsuri în echivalent, în condițiile legii speciale, unitatea deținătoare a căzut în pretenții și trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Impotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul D.T.V. cât și Primăria municipiului București prin Primarul General. 1. Reclamantul D.T.V. criticat decizia recurată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel: 2. Cu privire la plata despăgubirilor pentru imobilele terenuri în suprafață de 250 mp, situat în București, Șos.

O., în suprafață de 1.400 mp, situat în București, fosta Str. P. și în suprafață de 1.400 mp, situat în București, fosta Str. P. - În formularea apelului a menționat că terenurile revendicate, fiind preluate abuziv, "fără titlu" sau "fără titlu valabil", conform Legii nr. 213/1998 - 6(1), Legii nr. 10/2001 - art. 2(2) și Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța dispunând ea însăși în mod direct restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil, precum și a practicii judiciare, luând în considerare și recenta anunțare a schimbării în mod nelegal a destinației unei mari suprafețe din parc, singura soluție legală era restituirea în natură, intimata având posibilitatea ca ulterior retrocedării să uzeze de măsura exproprierii sau a achiziționării conform art. 21 (1), lit. d) din Legea nr. 24/2007.

- În motivarea deciziei, instanța de apel reține că trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu dispozițiile art. 10, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea fiind stabilite după procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, instanțele neavând posibilitatea de a se pronunța asupra despăgubirilor, în sensul determinării cuantumului acestora. Este cunoscut că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reproșat României incoerența legislativă privind legile proprietății. Incoerența este recunoscută și de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. IX din 20 martie 2006. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubiri stabilit prin Legea nr. 247/2005 permite beneficiarilor să recupereze pagubele suferite, pe baza unei proceduri și a unui calendaristic previzibil.

Soluția de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale nu respectă reglementările referitoare la proprietate cuprinse în Convenție (art. 1 Primul Protocol, art. 2 din Protocolul nr. 12 - nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică și art. 6 din Convenție - dreptul la un proces echitabil). Nicio lege națională într-un stat nu poate fi contrară principiilor generale de drept internațional și nicio instanță nu poate permite încălcarea acestora. Dreptul de proprietate constituie un drept fundamental consacrat în Constituție, într-o lege organică (art. 480 și urm. din C. civ.) și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest drept nu trebuie să facă obiectul unui risc, al unor tranzacții speculative la bursă și pe piața neagră, unde valoarea reală a proprietății este viciată și devine incertă, putându-se ajunge până la pierderea ei.

Titlurile acordate prin legea specială au o valoare incertă, determinată de factori conjuncturali și de piață. În cauza Dumitru Popescu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omuluia precizat că, din moment ce Convenția face parte integrantă din ordinea juridică a tuturor statelor contractante (conf.

art. 21, alin. (2) din Constituția României revizuită, prevederile Curtea Europeană a Drepturilor Omului au prioritate), aceasta semnifică "obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel că treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator" (Hotărârea din 16 aprilie 2007). În aceeași hotărâre, instanța europeană a stabilit cu valoare de principiu "că tocmai statutul conferit Convenției în dreptul intern (al statelor contractante) permite jurisdicțiilor naționale să înlăture - ex officis sau la cererea părților - dispozițiile de drept intern considerate ca fiind incompatibile cu prevederile Convenției și ale protocoalelor ei adiționale" Este astfel deblocată interdicția de evaluare pe cale juridică a despăgubirilor.

- Afirmația instanței de apel că acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv este în concordanță cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, realizându-se o reparație echitabilă (...) este numai în parte adevărată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este de acord cu acordarea de despăgubiri, dar nu și cu soluția propusă de legea specială, reparația echitabilă trebuind să fie conformă cu regulile echității. În baza celor expuse, se solicită admiterea recursul și modificarea Deciziei civile nr. 103A din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București, în sensul acordării de despăgubiri la nivelul prevăzut de lege în cazul exproprierii și în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, și să se oblige intimata la plata contravalorii terenurilor - acestea fiind, la data preluării abuzive expropriate.

B. S-a mai invocat și faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. - Cu privire la terenul din Str. D., București, ce face obiectul notificării nr. y/2001. În acțiunea înaintată instanței de apel a solicitat să se constate nulitatea donației și calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire, iar ținând seama și de raportul de expertiză să se hotărască restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001; cererea de constatare a nulității donației despre care instanța de fond susține că nu a fost formulată, a fost depusă pentru prima dată în Dosarul nr. 3645/2006 și în cele 3 scrisori adresate Judecătoriei Sectorului 5 și reluate în 2009, toate precizările fiind în acțiunea de apel.

- Cu referire la cheltuieli de judecată. Întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, instanța de recurs urmează să modifice decizia, prin suplimentarea cheltuielilor de judecată cu taxa de timbru, în valoare de 290 lei, aceasta făcând parte, conform art. 274 (2) C. proc. civ., ca și plata experților, din cheltuielile de judecată. Astfel, valoarea totală a acestora ajunge la 2.296 lei. În penultima frază a considerentelor, instanța de apel menționează că "unitatea deținătoare a căzut în pretenții și trebuie obligată la plata cheltuielilor de judecată", însă în dispozitivul deciziei nu procedează așa, respectiv nu se pronunță cu privire la acest motiv de apel. - Cu referire la daune morale.

Instanța de apel nu motivează acest cap de cerere, acceptând probabil în mod tacit hotărârea instanței de fond care refuză acordarea de daune morale, sub motiv că nesoluționarea în termen a notificărilor nu se datorează exclusiv pârâtei, ceea ce nu poate fi acceptat pentru că: - pârâta nu a dat curs notificărilor adresate de reclamant în termenul stabilit de lege; - solicitarea de copii legalizate și alte acte s-a făcut numai în timpul procesului, deși intimata putea renunța la o parte din aceste solicitări, dacă respectă prevederile art. 23.3 din normele metodologice cuprinse în H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003. - nerespectarea de către pârâtă a legii a condus la declanșarea procesului în noiembrie 2005. De atunci a trecut mult timp, în care a fost supus acțiunii de stres din sălile de judecată.

De la depunerea notificărilor au trecut aproape nouă ani, iar de la depunerea ultimului act cerut, aproape patru ani. Acordarea de daune morale este o infimă recunoaștere a suferințelor pe care pârâta i le-a produs. Acest drept trebuie recunoscut, discutabil fiind numai cuantumul sumei cerută cu acest titlu. 2. Recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru ca Primăria Municipiului București să înainteze dosarul, se pun în discuție prevederile art. 24 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, din care rezultă că dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoțit de situația juridică a imobilului și de Ordinul Prefectului care conține propunerea motivată a prefectului de acordare a despăgubirilor.

Deci, înainte de a ajunge la Secretariatului Comisiei Centrale, Municipiul București are obligația să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea întocmirii ordinului. La art. 16 din titlul VI se prevede însă în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoțite de ordinul Prefectului. - înscrisurile avute în vedere la soluționarea cauzei și considerate de către instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de către reclamant în susținerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate.

Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o lună prin O.U.G. nr. 184/2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării.

- În cea ce privește capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului. Reclamantul avea obligația să depună dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că el sau ascendenții săi nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. Analizând decizia de apel, în raport de criticile de recurs formulate, Înalta Curte constată: 1. Recursul declarat de reclamant este fondat în considerarea celor ce succed criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - Prin prima critică, cu referire la o preluare fără titlu a celor trei imobile pentru care s-au propus măsuri, se susține că singura soluție legală era restituirea în natură, intimata având posibilitatea ca ulterior retrocedării să procedeze la o nouă măsură de preluare.

În aprecierea legalității, instanța de recurs este ținută însă de situația de fapt reținută de prima instanță și confirmată în apel prin constatarea caracterului nerestituibil în natură, în sensul că terenurile au fost identificate prin raportul de expertiză și că acestea sunt afectate în totalitate de elemente de sistematizare. La această situație de fapt, care oricum nu ar mai fi putut fi reapreciată de instanța de recurs, s-a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente. Deși s-a reținut în cauză a fi incident art. 10 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile aplicabile sunt cele ale art. 11 din aceeași lege, imobilele fiind expropriate și nefiind libere pentru a putea fi restituite în natură.

Din dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 rezultă că nu se face nicio distincție între imobilele preluate cu titlu sau fără titlu valabil, măsurile reparatorii pe care le impune fiind diferențiate pe criterii ce țin de afectațiunea imobilului necontestată de altfel în cauză. - După cum rezultă din expunerea celei de-a doua critici, toate argumentele cu referire la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt invocate în susținerea înlăturării interdicției de evaluare pe cale judiciară a despăgubirilor, reținută în motivarea deciziei de apel. Curtea de apel a reținut această imposibilitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cu referire la dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007, decizie obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prioritatea dispozițiilor Convenției Europene și aplicabilitatea jurisprudenței Curții Europene nu pot fi susținute în cadrul procesual al litigiului de față, pentru că: - nu se justifică în ce constă incompatibilitatea cu acestea a stabilirii cuantumului/evaluării despăgubirilor prin echivalent de către organul însărcinat prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și nu de către o instanță de judecată. - posibilitatea obligării la plata contravalorii unor imobile imposibil de restituit în natură este discutată în jurisprudența Curții Europene ca o sancțiune aplicabilă Statului Român pentru neîndeplinirea obligației generale pozitive de asigurare a unui cadru legislativ optim, adecvat, previzibil și concret de asigurare a acestora.

În niciun caz, o asemenea obligație, astfel cum a fost justificată, nu poate fi discutată în cadrul procesual al litigiului de față. B. În ceea ce privește imobilul situat în str. D. Prima instanță, cu referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, a reținut că reclamantul nu deține o hotărâre prin care să se fi anulat donația, iar cererea sa de constatare a nulității absolute a acesteia nu poate fi soluționată, întrucât nu a fost legal învestită, reclamantul formulând-o numai cu prilejul concluziilor asupra fondului pricinii. Deși prin cererea de apel reclamantul a subliniat faptul că o astfel de cerere a fost formulată încă din 2006, instanța de apel reține numai că nu sunt îndeplinite cerințele art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

În fața Judecătoriei sectorului 5 reclamantul a formulat o cerere (6 aprilie 2006) în care se susține, printre altele, nulitatea donației, solicitare reluată și prin cererile din 15 mai 2006, 12 iunie 2002, precum și prin concluziile scrise depuse în fața aceleași instanțe. În condițiile în care prin decizia de recurs pronunțată anterior în cauză s-a constatat că tribunalul este prima instanță învestită legal, iar prima zi de înfățișare este termenul din data de 13 noiembrie 2006, nu se justifică aprecierea în cauză a nelegalității învestirii cu cererea vizând nulitatea donației - cerere asupra căreia în mod greșit ambele instanțe nu s-au pronunțat. Acest mod de dispunere atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. coroborat cu art. 312 pct. 5 C. proc. civ. - În ceea ce privește daunele morale, critica este în măsură să atragă incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. întrucât, deși sesizată, instanța de apel nu se pronunță asupra criticii aferente, iar prima instanță nu argumentează integral soluția în condițiile în care se apreciază totuși că nu se poate reține o culpă exclusivă a pârâtei pentru nesoluționarea în termen a notificărilor. - Cheltuielile de judecată de 290 lei solicitate de către reclamant, asupra cărora nu s-a pronunțat instanța de apel, i-au fost impuse reclamantului ca taxă de timbru aferentă capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale (Dosar nr. 3645/302/2006 - Încheierea din 19 mai 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 București) - soluționarea acestei cereri depinzând de modul de dispunere asupra pretențiilor reprezentate de daunele morale.

În considerarea argumentelor arătate sub pct. B, din perspectiva art. 304 pct. 5 și art. 312 pct. 5 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de reclamant, casarea în parte a deciziei de apel, cu aplicarea și a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul admiterii apelului declarat de aceeași parte împotriva sentinței primei instanțe și desființarea în parte a acesteia, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la același tribunal, numai în ceea ce privește cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul situat în str. D. - asociată cu cererea de constatare a nulității donației, precum și în ceea ce privește cererea având ca obiect pretenții.

Se vor păstra celelalte dispoziții ale deciziei de apel, care se referă la respingerea apelului declarat de pârâtă împotriva aceleași sentințe, fiind respins și recursul declarat de aceeași parte, în considerarea celor ce succed. 1. Recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General este nefondat, acesta încadrându-se formal în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - prima critică de recurs care vizează în fapt și necorelări legislative, este formulată omisso medio - cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care nu va fi primită de Curte. - critica referitoare la actele doveditoare a vizat în apel depunerea acestora până la soluționarea notificărilor și pronunțarea "deciziei contestate" și nu referirea la termenele detaliate în susținerea recursului.

Pe lângă faptul că notificările nu au fost soluționate de către recurentă ci, parțial, de către instanța de judecată, depunerea unor asemenea acte în fața instanței nu este sancționată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 - regulile în fața acesteia fiind guvernate de codul de procedură civilă. Critica aferentă din apel a vizat dovada dreptului de proprietate și calității de moștenitor, analizată în considerentele deciziei de apel, iar celelalte deficiențe ale dosarului imputate prin ultima critică de recurs sunt susținute în cauză omisso medio - nefiind analizate de Curte, cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul D.T.V. împotriva Deciziei nr. 103/A din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează în parte decizia în sensul că: Admite apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței nr. 988 din 20 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Desființează în parte sentința și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal numai în ceea ce privește cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul situat în strada D. asociată cu cererea de constatare a nulității donației, precum și în ceea ce privește cererea având ca obiect pretenții. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București prin Primarul General împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2010. Procesat de GGC - CL