ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3359/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3359/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamanta C.X. a chemat în judecată

pe pârâta Primăria Municipiului București, prin primarul general, solicitând

Tribunalului București, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 3727

din 2 septembrie 2003, să oblige pe pârâtă la retrocedarea imobilului situat în

București, (teren în suprafață de 200 mp și construcție), expropriat prin

Decretul nr. 117/1985.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe

dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, reclamanta a arătat că de la data

de la care a devenit proprietar al imobilului (prin succesiune) a avut asupra

acestuia o posesie neîntreruptă până în prezent, lucrările de sistematizare

pentru care a fost emis decretul de expropriere nefiind efectuate.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 979 din 27 octombrie 2003, a respins acțiunea

ca inadmisibilă, cu motivarea că, potrivit principiului general de drept

conform căruia legea specială derogă de la legea generală, în speță Legea nr. 33/1994,

reclamanta nu este îndreptățită să aleagă calea dreptului comun pentru

valorificarea pretențiilor pe care le are asupra imobilului în litigiu, aceasta

fiind obligată să urmeze procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001

(în vigoare la data înregistrării acțiunii), fiind exclus dreptul acesteia de a

opta pentru o altă cale procedurală.

Prin decizia civilă nr. 547 din 5

aprilie 2004, pronunțată în dosarul nr. 138/2004, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, admițând apelul declarat de reclamantă a anulat sentința

și a reținut cauza pentru soluționarea în fond, considerând că art. 35 din

Legea nr. 33/1994 „se aplică acțiunii în revendicare formulată de reclamant și

nu prevederile Legii nr. 10/2001, cum greșit a stabilit instanța de fond”.

Evocând fondul, după anulare, prin

decizia civilă nr. 1232 din 27 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2322/2004,

Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, în

suprafață de 160 mp liber și construcția de 18,55 mp aflată pe teren,

identificate conform raportului de expertiză întocmit de inginer I.B., raport

omologat de instanță.

Pentru a adopta această soluție,

instanța a reținut din analiza probelor administrate (înscrisuri și expertiză

topometrică) că reclamanta a figurat ca titular de rol fiscal și după emiterea

decretului de expropriere, că terenul este parțial liber, neafectat de detalii

de sistematizare, cu excepția unei suprafețe de 40 mp aferentă construcției

blocului C3 și că imobilul construcție nu a fost demolat. De asemenea, s-a

reținut că reclamanta nu a încasat despăgubiri.

Împotriva deciziei nr. 1232 din 27

iunie 2005, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, criticând-o în

raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru

următoarele motive:

În mod greșit curtea de apel a

admis în parte cererea, după evocarea fondului, pe considerentul că nu s-a

utilizat întreg imobilul expropriat pentru realizarea obiectivului de utilitate

publică în vederea căruia s-au emis actele de expropriere; nu se poate reține o

astfel de motivare, întrucât exproprierea nu s-a făcut în temeiul Legii nr. 33/1994,

imobilului fiindu-i aplicabilă legislația anterioară decretului de expropriere,

care prevedea doar condiția unor prealabile și drepte despăgubiri.

La termenul de dezbateri, Curtea a

pus în discuția părții prezente excepția inadmisibilității formulării cererii

de retrocedare în temeiul Legii nr. 33/1994 după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Examinând recursul în limitele în

care a fost declarat, Curtea apreciază, în majoritate, că acesta nu este

fondat.

Motivul de ordine publică privind

inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe prevederile Legii nr. 33/1994, nu

poate fi invocat din oficiu, în condițiile în care hotărârea judecătorească

prin care această excepție, reținută în primă instanță, a fost respinsă, cu

consecința admiterii apelului formulat de reclamantă, a anulării sentinței și a

reținerii cauzei pentru evocarea fondului, nu a fost recurată de pârâtă, recursul

fiind exercitat exclusiv împotriva deciziei nr. 1232 din 27 iunie 2006 a Curții

de Apel București.

Art. 255 C. proc. civ. distinge

între două categorii de hotărâri; în prima categorie intră hotărârile prin care

se finalizează judecata în primă instanță (sentințe) și hotărârile prin care se

soluționează o cale ordinară sau extraordinară de atac (decizii).

Cealaltă categorie vizează

hotărârile date de instanță în cursul judecății, respectiv încheierile.

Conform dispozițiilor art. 299 C.

proc. civ., sunt supuse recursului „hotărârile date în apel”.

În condițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ. (în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei de anulare a

sentinței) instanța de apel sesizată împotriva unei sentințe prin care prima

instanță a respins acțiunea fără a cerceta fondul, avea posibilitatea de a

pronunța două hotărâri: o hotărâre prin care să fie admis apelul și anulată

sentința și o hotărâre ulterioară asupra fondului, fiecare dintre ele

susceptibilă de recurs.

O asemenea interpretare este impusă

din modul în care era redactat textul legal analizat: „În cazul în care prima

instanță a respins sau anulat cererea (...) și instanța de apel, găsind apelul

întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca (la o dată ulterioară) și va

judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă”.

În acest context este evident că

hotărârea prin care instanța de apel a admis apelul și a anulat sentința este o

decizie prin care a fost soluționat apelul, în sensul prevăzut de art. 255 C.

proc. civ.

Chiar dacă, din considerente

apreciate ca fiind determinate de necesitatea asigurării judecării cauzelor cu

celeritate, în practica instanței supreme s-a stabilit că asemenea hotărâri

(denumite decizii „intermediare”) nu sunt susceptibile de a fi atacate cu

recurs decât odată cu hotărârea ulterioară, prin care se evocă fondul cauzei,

fiind vorba de decizii date în apel, nu pot fi asimilate (în lipsa unor

dispoziții exprese) cu încheierile premergătoare „absorbite” în hotărârea de

fond recurată, pentru ca, în interpretarea dispozițiilor art. 316 și art. 299 C.

proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., să se

admită opinia conform căreia recursul se socotește făcut și împotriva acestora.

Indiferent de data de la care se

socotește că începe să curgă termenul de recurs, dacă împotriva deciziei prin

care, admițându-se apelul, a fost anulată sentința primei instanțe nu s-a

exercitat calea de atac a recursului cu respectarea cerințelor prevăzute de

art. 302

1

C. proc. civ. (introdus prin art. I pct. 9 din O.U.G. nr. 58/2003

și modificat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 195/2004), conform dispozițiilor

art. 377 alin. (3) C. proc. civ., această hotărâre devine irevocabilă.

Or, în prezentul litigiu, decizia

civilă nr. 547 din 5 aprilie 2004 a Curții de Apel București nu a fost recurată,

intrând în puterea lucrului judecat soluția respingerii excepției

inadmisibilității acțiunii introductive.

Cu privire la motivul de recurs

invocat de pârât în temeiul art. 304 C. proc. civ., se constată că acesta nu

este întemeiat.

Situația reglementată prin art. 35

din Legea nr. 33/1994 are în vedere efectele nefinalizate după emiterea actelor

de expropriere întemeiate pe dispoziții legale anterioare, efecte guvernate de

dispozițiile legii noi, conform principiului aplicării imediate a legii noi.

Aplicabilitatea dispozițiilor art. 35

din Legea nr. 33/1994 și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea

imobilelor expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, cu privire

la care nu s-a realizat scopul exproprierii și nu s-a făcut o nouă declarare de

utilitate publică, a fost de altfel confirmată și prin decizia nr. 6 din 27

septembrie 1999, pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Curții

Supreme de Justiție.

Pentru considerentele prezentate în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în majoritate, Curtea

urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate, respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei civile nr. 1232 din 27 iunie 2005 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr.c2382/2004.

Cu opinia separată a d-nului

judecător, în sensul admiterii recursului declarat de pârât, casării deciziilor

nr. 1232 din 27 iunie 2005 și nr. 547 din 5 aprilie 2004 pronunțate de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, și menținerii sentinței nr. 979 din 27

octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 30 martie 2006.

Cu opinia separată a d-lui judecător

Opinie separată

Subsemnatul, membru al completului

de judecată, consider că recursul pârâtului trebuia admis, cu consecința casării

celor două decizii date în apel și a menținerii sentinței Tribunalului

București, în temeiul considerentelor care succed:

În speță, la data de 2 septembrie

2003, reclamanta C.X. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului București,

prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie

obligat să-i retrocedeze imobilul situat în București, compus din construcții

și teren, nemișcător preluat de stat prin expropriere în temeiul Decretului nr.

117/1985 emis de fostul Consiliu de Stat.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 979 din 27 octombrie 2003, a respins acțiunea

reclamantei ca inadmisibilă cu motivarea că acțiunea în revendicare a fost

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că reclamanta nu a

urmat procedura specială, obligatorie, instituită de acest act normativ și că

este exclus dreptul acesteia de a opta pentru o altă cale procedurală.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 547 din 5 aprilie 2004, a admis apelul

reclamantei, a anulat sentința Tribunalului București și a reținut cauza pentru

soluționare în fond.

Evocând ulterior fondul, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1232 din 27 iunie 2005,

a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârât să-i retrocedeze

imobilul situat în București, compus din teren și construcție, astfel cum a

fost identificat printr-un raport de expertiză tehnică imobiliară.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

în termen legal, a exercitat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General.

La data când a fost pronunțată

decizia nr. 547 din 5 aprilie 2004 de către Curtea de Apel București, textul

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. avea următoarea redactare: „În cazul în care

prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a

intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a

anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o

hotărâre definitivă”.

Evocarea fondului și judecarea procesului

se realizau în înțelesul devolutiv specific căii ordinare de atac a apelului,

și, atât timp cât judecata nu a fost finalizată, prin hotărâre definitivă, la

care se referau prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au

fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000, nu putea fi exercitată calea de ataca

a recursului.

Într-o atare situație, jurisprudența

instanței supreme a statuat că decizia prin care a fost anulată sentința

apelată și a fost reținută cauza de către instanța de apel pentru judecata în

fond, avea caracterul unei hotărâri care nu era susceptibilă de a fi atacată

separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finaliza judecata în

apel.

Împrejurarea că pârâtul a menționat

că a declarat recurs împotriva hotărârii prin care s-a finalizat judecata în

apel, fără a afirma expres și formal că recursul său vizează și decizia

intermediară prin care s-a anulat sentința primei instanțe, nu înseamnă că

această hotărâre scapă controlului judiciar, deoarece, pe de o altă parte, decizia

intermediară, prin natura ei, nu era susceptibilă de recurs, iar pe de altă

parte, judecata în apel forma un tot unitar, un ansamblu, impus de caracterul

devolutiv al căii ordinare de atac.

Pe cale de consecință, în recurs,

chiar într-unul nemotivat, dar declarat în termen, se putea și trebuia analizat

modul în care instanța de apel a tratat chestiunea admisibilității acțiunii

promovată de reclamantă pentru că problematica admisibilității demersului

judiciar reprezintă un aspect ce interesează ordinea de drept, aplicarea

legilor în timp, precum și respectarea procedurilor impuse imperativ de

legislator, de la care nici părțile și nici organele judiciare nu pot deroga

prin demersuri ori interpretări contrare.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența ei, persoanele

îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, inclusiv restituirea imobilului în

natură, numai în condițiile legii speciale. După data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) acțiunea în revendicarea imobilelor

preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a

bunului, în condițiile dreptului comun, nu mai poate fi folosită, întrucât

persoanele îndreptățite la restituire trebuie să recurgă la procedura prealabilă

prevăzută imperativ de noua lege.

Deoarece, în cauză, reclamanta a

promovat acțiunea direct în justiție la data de 2 septembrie 2003, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu a urmat procedura administrativ-prealabilă

prevăzută de noua lege și, întrucât, prin demersul judiciar întreprins s-a

urmărit și realizat eludarea acestor dispoziții legale, sunt de părere că

recursul pârâtului trebuia admis, casate cele două decizii date în apel și

menținută sentința tribunalului prin care s-au respectat principiile enunțate.

Judecător,