ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3359/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta C.X. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, prin primarul general, solicitând Tribunalului București, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 3727 din 2 septembrie 2003, să oblige pe pârâtă la retrocedarea imobilului situat în București, (teren în suprafață de 200 mp și construcție), expropriat prin Decretul nr. 117/1985. În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, reclamanta a arătat că de la data de la care a devenit proprietar al imobilului (prin succesiune) a avut asupra acestuia o posesie neîntreruptă până în prezent, lucrările de sistematizare pentru care a fost emis decretul de expropriere nefiind efectuate.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 979 din 27 octombrie 2003, a respins acțiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că, potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală, în speță Legea nr. 33/1994, reclamanta nu este îndreptățită să aleagă calea dreptului comun pentru valorificarea pretențiilor pe care le are asupra imobilului în litigiu, aceasta fiind obligată să urmeze procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 (în vigoare la data înregistrării acțiunii), fiind exclus dreptul acesteia de a opta pentru o altă cale procedurală.

Prin decizia civilă nr. 547 din 5 aprilie 2004, pronunțată în dosarul nr. 138/2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, admițând apelul declarat de reclamantă a anulat sentința și a reținut cauza pentru soluționarea în fond, considerând că art. 35 din Legea nr. 33/1994 „se aplică acțiunii în revendicare formulată de reclamant și nu prevederile Legii nr. 10/2001, cum greșit a stabilit instanța de fond”. Evocând fondul, după anulare, prin decizia civilă nr. 1232 din 27 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2322/2004, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, în suprafață de 160 mp liber și construcția de 18,55 mp aflată pe teren, identificate conform raportului de expertiză întocmit de inginer I.B., raport omologat de instanță.

Pentru a adopta această soluție, instanța a reținut din analiza probelor administrate (înscrisuri și expertiză topometrică) că reclamanta a figurat ca titular de rol fiscal și după emiterea decretului de expropriere, că terenul este parțial liber, neafectat de detalii de sistematizare, cu excepția unei suprafețe de 40 mp aferentă construcției blocului C3 și că imobilul construcție nu a fost demolat. De asemenea, s-a reținut că reclamanta nu a încasat despăgubiri. Împotriva deciziei nr. 1232 din 27 iunie 2005, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, criticând-o în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru următoarele motive: În mod greșit curtea de apel a admis în parte cererea, după evocarea fondului, pe considerentul că nu s-a utilizat întreg imobilul expropriat pentru realizarea obiectivului de utilitate publică în vederea căruia s-au emis actele de expropriere; nu se poate reține o astfel de motivare, întrucât exproprierea nu s-a făcut în temeiul Legii nr. 33/1994, imobilului fiindu-i aplicabilă legislația anterioară decretului de expropriere, care prevedea doar condiția unor prealabile și drepte despăgubiri. La termenul de dezbateri, Curtea a pus în discuția părții prezente excepția inadmisibilității formulării cererii de retrocedare în temeiul Legii nr. 33/1994 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Examinând recursul în limitele în care a fost declarat, Curtea apreciază, în majoritate, că acesta nu este fondat. Motivul de ordine publică privind inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe prevederile Legii nr. 33/1994, nu poate fi invocat din oficiu, în condițiile în care hotărârea judecătorească prin care această excepție, reținută în primă instanță, a fost respinsă, cu consecința admiterii apelului formulat de reclamantă, a anulării sentinței și a reținerii cauzei pentru evocarea fondului, nu a fost recurată de pârâtă, recursul fiind exercitat exclusiv împotriva deciziei nr. 1232 din 27 iunie 2006 a Curții de Apel București. Art. 255 C. proc. civ. distinge între două categorii de hotărâri; în prima categorie intră hotărârile prin care se finalizează judecata în primă instanță (sentințe) și hotărârile prin care se soluționează o cale ordinară sau extraordinară de atac (decizii).

Cealaltă categorie vizează hotărârile date de instanță în cursul judecății, respectiv încheierile. Conform dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului „hotărârile date în apel”. În condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei de anulare a sentinței) instanța de apel sesizată împotriva unei sentințe prin care prima instanță a respins acțiunea fără a cerceta fondul, avea posibilitatea de a pronunța două hotărâri: o hotărâre prin care să fie admis apelul și anulată sentința și o hotărâre ulterioară asupra fondului, fiecare dintre ele susceptibilă de recurs. O asemenea interpretare este impusă din modul în care era redactat textul legal analizat: „În cazul în care prima instanță a respins sau anulat cererea (...) și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca (la o dată ulterioară) și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă”.

În acest context este evident că hotărârea prin care instanța de apel a admis apelul și a anulat sentința este o decizie prin care a fost soluționat apelul, în sensul prevăzut de art. 255 C. proc. civ. Chiar dacă, din considerente apreciate ca fiind determinate de necesitatea asigurării judecării cauzelor cu celeritate, în practica instanței supreme s-a stabilit că asemenea hotărâri (denumite decizii „intermediare”) nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs decât odată cu hotărârea ulterioară, prin care se evocă fondul cauzei, fiind vorba de decizii date în apel, nu pot fi asimilate (în lipsa unor dispoziții exprese) cu încheierile premergătoare „absorbite” în hotărârea de fond recurată, pentru ca, în interpretarea dispozițiilor art. 316 și art. 299 C. proc.

civ., coroborate cu dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., să se admită opinia conform căreia recursul se socotește făcut și împotriva acestora. Indiferent de data de la care se socotește că începe să curgă termenul de recurs, dacă împotriva deciziei prin care, admițându-se apelul, a fost anulată sentința primei instanțe nu s-a exercitat calea de atac a recursului cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 302 1 C. proc. civ. (introdus prin art. I pct. 9 din O.U.G. nr. 58/2003 și modificat prin art. I pct. 6 din Legea nr. 195/2004), conform dispozițiilor art. 377 alin. (3) C. proc. civ., această hotărâre devine irevocabilă. Or, în prezentul litigiu, decizia civilă nr. 547 din 5 aprilie 2004 a Curții de Apel București nu a fost recurată, intrând în puterea lucrului judecat soluția respingerii excepției inadmisibilității acțiunii introductive.

Cu privire la motivul de recurs invocat de pârât în temeiul art. 304 C. proc. civ., se constată că acesta nu este întemeiat. Situația reglementată prin art. 35 din Legea nr. 33/1994 are în vedere efectele nefinalizate după emiterea actelor de expropriere întemeiate pe dispoziții legale anterioare, efecte guvernate de dispozițiile legii noi, conform principiului aplicării imediate a legii noi. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea imobilelor expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, cu privire la care nu s-a realizat scopul exproprierii și nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, a fost de altfel confirmată și prin decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999, pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție.

Pentru considerentele prezentate în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în majoritate, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: În majoritate, respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1232 din 27 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr.c2382/2004. Cu opinia separată a d-nului judecător, în sensul admiterii recursului declarat de pârât, casării deciziilor nr. 1232 din 27 iunie 2005 și nr. 547 din 5 aprilie 2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și menținerii sentinței nr. 979 din 27 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 martie 2006. Cu opinia separată a d-lui judecător Opinie separată Subsemnatul, membru al completului de judecată, consider că recursul pârâtului trebuia admis, cu consecința casării celor două decizii date în apel și a menținerii sentinței Tribunalului București, în temeiul considerentelor care succed: În speță, la data de 2 septembrie 2003, reclamanta C.X. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului București, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să-i retrocedeze imobilul situat în București, compus din construcții și teren, nemișcător preluat de stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 117/1985 emis de fostul Consiliu de Stat.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 979 din 27 octombrie 2003, a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă cu motivarea că acțiunea în revendicare a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că reclamanta nu a urmat procedura specială, obligatorie, instituită de acest act normativ și că este exclus dreptul acesteia de a opta pentru o altă cale procedurală. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 547 din 5 aprilie 2004, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința Tribunalului București și a reținut cauza pentru soluționare în fond. Evocând ulterior fondul, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1232 din 27 iunie 2005, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârât să-i retrocedeze imobilul situat în București, compus din teren și construcție, astfel cum a fost identificat printr-un raport de expertiză tehnică imobiliară.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, în termen legal, a exercitat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. La data când a fost pronunțată decizia nr. 547 din 5 aprilie 2004 de către Curtea de Apel București, textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. avea următoarea redactare: „În cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă”. Evocarea fondului și judecarea procesului se realizau în înțelesul devolutiv specific căii ordinare de atac a apelului, și, atât timp cât judecata nu a fost finalizată, prin hotărâre definitivă, la care se referau prevederile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000, nu putea fi exercitată calea de ataca a recursului. Într-o atare situație, jurisprudența instanței supreme a statuat că decizia prin care a fost anulată sentința apelată și a fost reținută cauza de către instanța de apel pentru judecata în fond, avea caracterul unei hotărâri care nu era susceptibilă de a fi atacată separat cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finaliza judecata în apel.

Împrejurarea că pârâtul a menționat că a declarat recurs împotriva hotărârii prin care s-a finalizat judecata în apel, fără a afirma expres și formal că recursul său vizează și decizia intermediară prin care s-a anulat sentința primei instanțe, nu înseamnă că această hotărâre scapă controlului judiciar, deoarece, pe de o altă parte, decizia intermediară, prin natura ei, nu era susceptibilă de recurs, iar pe de altă parte, judecata în apel forma un tot unitar, un ansamblu, impus de caracterul devolutiv al căii ordinare de atac.

Pe cale de consecință, în recurs, chiar într-unul nemotivat, dar declarat în termen, se putea și trebuia analizat modul în care instanța de apel a tratat chestiunea admisibilității acțiunii promovată de reclamantă pentru că problematica admisibilității demersului judiciar reprezintă un aspect ce interesează ordinea de drept, aplicarea legilor în timp, precum și respectarea procedurilor impuse imperativ de legislator, de la care nici părțile și nici organele judiciare nu pot deroga prin demersuri ori interpretări contrare. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența ei, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, inclusiv restituirea imobilului în natură, numai în condițiile legii speciale.

După data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) acțiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulată în contradictoriu cu persoana juridică deținătoare a bunului, în condițiile dreptului comun, nu mai poate fi folosită, întrucât persoanele îndreptățite la restituire trebuie să recurgă la procedura prealabilă prevăzută imperativ de noua lege. Deoarece, în cauză, reclamanta a promovat acțiunea direct în justiție la data de 2 septembrie 2003, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și nu a urmat procedura administrativ-prealabilă prevăzută de noua lege și, întrucât, prin demersul judiciar întreprins s-a urmărit și realizat eludarea acestor dispoziții legale, sunt de părere că recursul pârâtului trebuia admis, casate cele două decizii date în apel și menținută sentința tribunalului prin care s-au respectat principiile enunțate.

Judecător,