ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 867/2017

Deliberând asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2003, reclamanta A.

a chemat în judecată pe pârâții B. București și C. - D.,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

dispună obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină

proprietate și posesie, imobilul din București, sector 1, cunoscut

sub numele de Așezământul E., imobil compus din teren în

suprafață de 4.144 mp și 4 corpuri de construcție.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că, în anul 1924, la inițiativa lui E., a fost

înființat Așezământul Cultural „E.”, conform actului constitutiv

și statutului așezământului autentificate din 9 iunie 1924 de

Tribunalul Ilfov și sentinței civile nr. 9924 din 4 iulie 2003.

Ulterior, în anul 1942, a fost înființat și „Așezământul E.”,

potrivit actului constitutiv și statutului autentificate din 18 decembrie 1942,

prin acest statut stabilindu-se că, în situația dizolvării sau

lichidării, activul va trece în patrimoniul A.

Cele două așezăminte

menționate anterior și-au stabilit sediul la adresa din

București.

S-a mai arătat că, în anul

1945, a fost încheiată convenția autentificată de Tribunalul

Ilfov, secția Notariat din 1945, prin efectul căreia întreg

patrimoniul Așezământului E. a intrat în cel al A. Subsecvent

Convenției a fost încheiat un act intitulat „Specificație generală”

privitor la bunurile ce au fost astfel încorporate în patrimoniul reclamantei.

Prin actul de donație

autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 1946, completat cu

actul de renunțare la uzufruct autentificat la același Tribunal din 1925,

F., fondatoarea celui de-al doilea Așezământ E., a donat întreaga sa

avere A., astfel încât patrimoniul întregului Așezământ E. din

București, a intrat în proprietatea A.

Reclamanta a mai precizat că, în

temeiul art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198 din 13 august 1948, a fost

deposedată de întreg patrimoniul, inclusiv de imobilele din București,

iar în prezent C. administrează o parte din imobil, potrivit adresei din 18

noiembrie 2002 emise de C. - D.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr.

752/2001, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 112 C. proc. civ., art. 96

coroborat cu art. 38 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Prin cererea modificatoare depusă

la data de 12 iunie 2003, reclamanta a arătat că înțelege

să cheme în judecată și N.N., pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună restituirea fondului de carte ce a

aparținut Așezământului E. (hărți, manuscrise, carte

rară), aflată în prezent în folosința acesteia, precum și

lăsarea în deplină proprietate a imobilului în care

funcționează în prezent.

Prin aceeași cerere, reclamanta a

precizat că nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001.

La data de 12 iunie 2003, N.N. a

formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea

acțiunii în revendicare formulată de reclamantă și

totodată, să se dispună lăsarea în deplină și

liniștită posesie a imobilului situat în București, ca fiind bun

public aflat în administrarea N.N. și urmând regimul juridic reglementat

prin Legea nr. 213/1998.

Primul ciclu procesual a fost

finalizat prin Decizia civilă nr. 8043 din 11 octombrie 2006, prin care

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

pârâta B. București, prin primar, a casat Decizia civilă nr. 907/A

din 24 mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe, reținând că, în ceea ce privește corpul D al

imobilului revendicat, acesta aparține domeniului public de interes

general și, prin urmare, conform art. 12 din Legea nr. 215/1998 în

litigiile privitoare la dreptul de proprietate cu privire la acest bun, statul

este reprezentat de G., care trebuia introdus în cauză, iar, întrucât

corpul A din clădire fusese înstrăinat pe apartamente în temeiul

Legii nr. 112/1995, deținătorii acestora nu au fost introduși în

cauză, cadrul procesual nefiind complet prin citarea acestor

părți.

După casare

, cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, sub nr. x/1/2005, iar la termenul de judecată din 03

martie 2008, instanța, din oficiu, a pus în discuția

părților excepția necompetenței materiale a Curții de

Apel București în rejudecarea fondului.

Prin Decizia civilă nr. 146/A din

03 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a admis excepția de necompetență materială și în

consecință a declinat competența soluționării cauzei

privind pe reclamanta A., pe pârâții B. București și C. - D.

și pe intervenienta N.N., în favoarea Tribunalului București.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut că dispozițiile art. 297 C. proc. civ. au fost

modificate prin Legea nr. 219/2005, evocarea fondului de către

instanța de apel nemaifiind posibilă în cazul în care instanța

de fond a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

După declinare, cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. x/3/2008, la data de 31 martie 2008.

Prin încheierea de

ședință din data de 16 septembrie 2008, tribunalul a dispus suspendarea

judecării cererii, până la identificarea de către

reclamantă a chiriașilor cumpărători și indicarea

acestora prin nume și domiciliu.

Prin Decizia civilă nr. 826 din 15

mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii

din data de 16 septembrie 2008, a casat încheierea recurată și a

trimis cauza la Tribunalul București, pentru continuarea

judecății.

La data de 29 martie 2010, reclamanta A.

a depus la dosar cereri precizatoare, în temeiul art. 132 C. proc. civ., prin

care a chemat în judecată pe pârâții: H., I., J., K., L., M., N., O.,

P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F. și G.G.,

solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, sectorul 1, respectiv

apartamentul deținut de fiecare pârât în baza contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu SC H.H. SA, în baza Legii nr. 112/1995,

prin constatarea nevalabilității titlului statului reprezentat de

Decretul nr. 198/1948 și prin comparație de titluri, având în vedere

ca a dobândit imobilul de la un neproprietar, în speța de la B.

București pe când a dobândit acest imobil de la adevăratul

proprietar, având titlul de proprietate mai bine caracterizat.

O parte din imobil a fost vândut, în

baza Legii nr. 112/1995, de către B. București prin mandatarul SC

H.H. SA în favoarea foștilor chiriași.

Astfel, reclamanta a solicitat

obligarea pârâților persoane fizice să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul menționat, având în vedere

dispozițiile art. 480-481 C. civ., arătând că Decretul nr. 198/1948

nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății în

sensul art. 645 C. civ., ci are doar valoarea unui instrument probatoriu

autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea

proprietarului.

Reclamanta a învederat că

pârâții au dobândit imobilul de la un neproprietar, care nu avea dreptul

de a vinde imobilul atâta vreme cât nu deținea dreptul de proprietate

asupra acestuia, drept dobândit în condiții legale.

În consecință, s-a

arătat că, prin comparație de titluri, titlul reclamantei de

proprietate reprezentat de actul de donație autentificat din 8 iunie 1946

este preferabil titlului opus de pârâți, deoarece provine de la adevăratul

proprietar, pe când titlul pârâților provine de la un neproprietar,

respectiv de la un deținător abuziv și de rea-credință

al imobilului.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 132 C. proc. civ., art. 480-481 C. civ.

La data de 18 mai 2010, pârâții D.D.,

Y., B.B., I.I., A.A., U., J.J. și X. au formulat cerere de chemare în

garanție a G., solicitând ca, în situația admiterii acțiunii în

revendicare a reclamantei A., să fie obligat chematul în garanție

să le plătească prețul de piață al apartamentelor

cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ., art. 50 și art. 501

din Legea nr. 10/2001.

La data de 07 noiembrie 2011,

reclamanta A., a formulat, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere

precizatoare, prin care a arătat că obiectul cererii este

lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a

imobilului situat în București, cunoscut sub denumirea de

Așezământul E., imobil compus din teren în suprafața de 5.959

mp, plus construcțiile aferente.

Reclamanta a precizat că în mod

eronat în cererea introductivă s-a arătat că înțelege

să revendice o suprafață de 4.144 mp, însă a precizat

că revendică atât imobilele ce au făcut obiectul Convenției

autentificate de către Tribunalul Ilfov din 04 septembrie 1945 (prin care

a trecut în proprietatea A. tot patrimoniul Așezământului E.), cât

și imobilele pe care le-a dobândit ca urmare a donației F.,

autentificate de către Tribunalul Ilfov din 1946.

În ședința publică din

data de 09 aprilie 2012, tribunalul a dispus introducerea în cauză a

moștenitorilor defunctei X., respectiv a numiților K.K. și L.L.

Prin încheierea de

ședință din data de 07 mai 2012, tribunalul a dispus

introducerea în cauză a moștenitorului defunctei E.E., potrivit

certificatului de moștenitor testamentar din 19 februarie 2010, respectiv

a numitului M.M.

La data de 08 iunie 2012, pârâtul M.M.

a invocat uzucapiunea de scurtă durată, arătând că din anul

1998 până în prezent a exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului

din București, sector 1 și o posesie utilă, neviciată,

continuă, publică și exercitată sub nume de proprietar.

Al doilea ciclu procesual

a fost

finalizat prin Decizia civilă nr. 946 din 20 aprilie 2016

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I a civilă, în care toate recursurile au fost admise cu consecința

casării deciziei Curții de Apel București și trimiterea

cauzei spre rejudecare întrucât decizia din apel s-a fundamentat pe

considerente contradictorii, inapte să sprijine soluția din

dispozitiv.

Astfel, pe de o parte, instanța a

reținut că în acțiunea în revendicare promovată împotriva

pârâților persoane fizice, reclamanta nu justifică un titlu actual,

întrucât nici o instanță sau autoritate administrativă nu i-a

validat acesteia sau autorilor săi dreptul, iar pe de altă parte,

că titlul reclamantei este mai bine caracterizat în contradictoriu cu B.

București, obligată să restituie parte din imobilele preluate.

De asemenea, instanța de apel a

constatat pe de o parte, că preluarea imobilului de către stat s-a

făcut fără titlu valabil (ceea ce a condus la concluzia

dreptului „mai bine caracterizat” al reclamantei), iar, pe de altă parte,

a constatat că nu poate restitui parte din imobile aflate în domeniul

public al statului (ceea ce presupune, în condițiile art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, preluarea cu titlu valabil de către stat, câtă

vreme impedimentul restituirii nu poate fi dat de simpla afectațiune a

bunului dacă acesta nu a fost preluat și nu a intrat cu titlu în patrimoniul

statului, în condițiile în care reclamanta s-a prevalat de o cauză

juridică unică a dobândirii dreptului său (donațiile din

1945, respectiv 1946) așa încât același titlu de proprietate nu poate

fi considerat, în același timp, de natură să justifice

acțiunea în revendicare și totodată, lipsit de caracter actual,

pentru că nici o instanță sau altă autoritate a statului nu

l-au validat anterior.

De asemenea, același drept nu

poate fi considerat deopotrivă, titlu valabil și „mai bine

caracterizat” în acțiunea în revendicare față de unii dintre

pârâți și respectiv, lipsit de caracteristicile unui „bun actual” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, având doar valențele unui drept

economic (care conferă un eventual drept la despăgubiri în

condițiile legii speciale), în contradictoriu cu alți pârâți.

Totodată, preluarea imobilului,

care s-a făcut în temeiul aceluiași Decret (nr. 198/1948), nu poate

fi considerată nevalabilă pentru stat și totuși, aptă

să justifice includerea cu titlu a bunului în domeniul public al statului,

în așa fel încât o asemenea afectațiune să paralizeze

acțiunea în revendicare.

În acest context, considerentele

contradictorii nu pot justifica soluția din dispozitivul deciziei și

nici nu permit controlul judiciar de legalitate, neputându-se aprecia, pe

elementele de fapt ale pricinii, care este situația reținută în

legătură cu preluarea imobilului, cu modalitatea în care a intrat în

patrimoniul statului, cu starea bunului, actual sau fără acest

caracter, de care se prevalează reclamanta.

În privința pretinsei

inadmisibilități a acțiunii în revendicare, criticile au fost

considerate nefondate întrucât vizează un aspect al litigiului dezlegat în

mod irevocabil prin Decizia nr. 593/A din 27 noiembrie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a anulat

sentința de primă instanță, nr. 796 din 11 septembrie 2003

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, care respinsese

acțiunea prin reținerea inadmisibilității acesteia.

Potrivit considerentelor deciziei

menționate, s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că

„acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă

reprezintă calea comună de dobândire a bunului de la un

deținător de fapt, desigur cu îndeplinirea cerințelor de

formă și fond ce urmează a fi verificate cu ocazia

judecării”.

Astfel fiind, admisibilitatea

demersului reclamantei nu mai poate fi contestată și nu poate

constitui obiect de critică în recurs, ceea ce urmează să

facă în continuare, obiect de analiză fiind temeinicia dreptului întrucât

admisibilitatea unei acțiuni nu se confundă cu caracterul fondat al

acesteia.

Instanța de recurs a dat

îndrumări ca, la reluarea judecății, verificându-se

existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei, să se analizeze

susținerile pârâtului conform cărora, în speță, ar fi

incidente dispozițiile unei legi speciale (conform art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 752/2001) și în ce măsură sintagma „restituirii în

condițiile legii” din textul menționat poate avea în vedere normele

dreptului comun, în general (art. 480 C. civ.) sau pe cele din materia

imobilelor preluate abuziv, căreia, prin situația juridică

pretinsă îi aparține imobilul în litigiu.

De asemenea, la reluarea

judecății, în înlăturarea caracterului contradictoriu al

considerentelor, instanța va ține seama inclusiv de dezlegările

date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 în legătură cu

soluționarea acțiunilor în revendicare a imobilelor preluate abuziv,

precum și de jurisprudența instanței de contencios european

dezvoltată pe aspectul noțiunii de bun actual.

Aspectul referitor la recuperarea unei

suprafețe de teren suplimentare, aflate sub corpurile de clădire

restituite este unul subsecvent analizei privitoare la dreptul actual în

patrimoniul reclamantei, pentru verificarea căruia s-a dispus casarea cu

trimitere, ca urmare a admiterii celorlalte două recursuri.

De asemenea, în ce privește

neanalizarea incidenței art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a arătat

deja, cu referire la motivul de recurs al pârâtului B. București, că

este o inadvertență ce urmează a fi avută în vedere cu

ocazia rejudecării.

La fel, criticile

recurentei-reclamante în legătură cu modalitatea în care s-a realizat

comparația de titluri vor fi analizate la rejudecare după

lămurirea aspectelor vizând drepturile de care se prevalează

părțile și în primul rând, reclamanta, în sarcina căreia

cade, prioritar, demonstrarea dreptului de proprietate actual, a cărui

nesocotire de către pârâți a pretins-o.

Instanța de apel va ține

seama de neregularitățile procedurale semnalate în privința întocmirii

considerentelor, precum și de îndrumările din prezenta decizie în

legătură cu stabilirea corectă a cadrului normativ al

judecății, cu statuarea asupra existenței unui bun actual în

patrimoniul reclamantei valorificabil pe calea acțiunii în revendicare.

În rejudecare, în cel de-al treilea

ciclu procesual

,

prin Decizia nr. 705/A din 12 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală

precizată și completată, formulată de reclamanta A. împotriva

pârâților B. București prin primarul general și pârâtul-chemat

în garanție G.; a respins cererea reconvențională formulată

de pârâta-reclamantă N.N., cât și cererile de chemare în

garanție formulate de M., Y., D.D., Z., C.C., L.L., K.K., I.I., A.A., J.J.,

O.O., H. și I., N., T. și S., G.G. și F.F., K. și J. și

intervenienții M.M., P.P. și intervenienții în interesul

apelantului-pârât B. București prin primarul general, R.R. și S.S.,

împotriva C. al B. București - D., B. București și G.

Evocând fondul cauzei și având în

vedere motivele de casare expuse de Înalta Curte de Casație și

Justiție, instanța de apel a motivat că obiectul cauzei este o

acțiune în revendicare a unor clădiri și terenuri trecute abuziv

în proprietatea statutului, în perioada de referință a Legii speciale

nr. 10/2001, cererea fiind formulată de A., în anul 2003.

Formularea cererii în revendicare,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost determinată de

existența următoarelor dispoziții legale, prevăzute de art.

4 alin. (2) din Legea nr. 752 din 27 decembrie 2001, care dispun astfel: „Se

restituie, în condițiile legii, în patrimoniul A., bunurile mobile și

imobile de care aceasta, a fost deposedată în mod abuziv, cu sau

fără titlu”.

Intrarea în vigoare a acestui text de

lege, care prevede restituirea unor bunuri în patrimoniul A. „în

condițiile legii” a creat ambiguitate, deoarece sintagma „în

condițiile legii” putea însemna atât în condițiile legii speciale,

respectiv în condițiile Legii nr. 10/2001, care era în vigoare la data

edictării Legii nr. 752/2001, cât și în condițiile dreptului

comun, respectiv în condițiile prevăzute de art. 480 C. civ. (1865).

Având în vedere că

dispozițiile Legii nr. 10/2001 exclud în mod expres restituirea bunurilor

preluate abuziv de stat, către instituții publice, astfel cum este

și A., aceasta a formulat o acțiune în revendicare, în baza dreptului

comun - art. 480 C. civ. - solicitând restituirea bunurilor preluate abuziv de

stat, formulând prezenta cerere de revendicare în anul 2003.

Observând ambiguitatea expresiei „în

condițiile legii” din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, legiuitorul

a completat textul normativ susmenționat, prin Legea nr. 564 din 9

decembrie 2004 și a stabilit că „Restituirea altor categorii de

imobile care au aparținut A. se face în condițiile Legii nr. 10/2001

(…) nefiindu-i aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din lege. Termenul

prevăzut la art. 21 din Legea nr. 10/2001 începe să curgă de la

data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Rezultă că, legiuitorul a

clarificat pe deplin sintagma „în condițiile legii” prevăzută în

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, a observat limitarea

prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a

exclus-o, cu privire la A., în mod special. Legea nr. 564/2004 are caracterul

unei legi interpretative, neretroactive, iar interpretarea și clarificarea

expresiei „în condițiile legii” a fost făcută de legiuitor, cu

consecința că, prin expresia juridică „în condițiile legii”

trebuia să se înțeleagă, încă de la data intrării în

vigoare a Legii nr. 752/2001 „în condițiile legii speciale”, anume „în

condițiile Legii nr. 10/2001.

Interpretarea legiuitorului se impune

de la data intrării în vigoare a legii interpretative, atât

instanței, cât și celorlalte persoane implicate în proces, motiv

pentru care s-a considerat că, de la data la care legiuitorul a stabilit

că bunurile pot fi restituite A. în procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, respectiv din anul 2004, instanța nu ar mai putea stabili

contrariul, respectiv că bunurile pot fi restituite și în procedura

de drept comun.

De aceea, instanța

stabilește că, în principiu, bunurile solicitate de reclamantă

în acest proces nu pot fi restituite decât în procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, deoarece potrivit Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în interesul legii, ea nu are

dreptul de a opta între procedura specială și cea generală.

Totuși, în Decizia nr. 33/2008 pronunțată

în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție a reținut că „persoanele care din motive independente

de voința lor nu au utilizat procedura specială în termenele legale,

au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunurilor preluate abuziv

de stat, dacă bunurile nu au fost cumpărate cu bună

credință de persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995”. Reclamanta

se încadrează în această excepție, deoarece din motive

independente de voința ei, a utilizat o cale judiciară

inaplicabilă, aflându-se într-o eroare creată de lipsa de precizie a

legii.

Având în vedere că în decizia de

casare Înalta Curte de Casație și Justiție a impus

instanței de apel judecarea în fond a acțiunii în revendicare în

raport de practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului

sub aspectul existenței în patrimoniul reclamantei a unui bun actual,

instanța a reținut că, întrucât acțiunea în revendicare a

unui bun este declarativă de drepturi, înseamnă că reclamanta

trebuie să dovedească existența dreptului, în patrimoniul ei, la

data sesizării instanței, respectiv existența unui bun actual,

ca și condiție esențială de admitere a acțiunii în

revendicare, deoarece instanța sesizată cu o astfel de acțiune

nu constituie dreptul, ci îl declară, ceea ce înseamnă că, spre

deosebire de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care

constituie dreptul în patrimoniul persoanei îndreptățite, reclamanta

trebuie să dovedească preexistența dreptului în patrimoniul ei,

anterior formulării acestei acțiuni.

De aceea, judecând în limitele impuse

de art. 480 C. civ., instanța constată că reclamanta nu a

dovedit existența în patrimoniul ei a bunurilor revendicate, deoarece

bunurile au trecut în proprietatea statului în anul 1948, iar de la acea

dată dreptul de proprietate la care face referire nu a mai putut fi

exercitat, rezultând că prezenta procedură nu se referă la un

bun actual al reclamantei, pentru ca instanța să poată pronunța

hotărârea declarativă de drepturi în acțiunea în revendicare.

Astfel, conform jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, în Cauza Malhous contra Republicii

Cehe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudența

sa constantă potrivit cu care art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică

atât cu privire la „bunuri actuale”, cât și cu privire la „valori

patrimoniale”, inclusiv creanțe pe temeiul cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a

obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, și

că speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de

proprietate, de multă vreme imposibil de exercitat, nu poate fi

considerată un bun în sensul textului analizat. Ca atare, Curtea Europene

a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia că procedura în discuție nu

privea un bun actual al reclamantului.

În aceleași condiții de fapt

și de drept invocate în hotărârea Curți Europene a Drepturilor

Omului anterior menționată și având în vedere cerințele

acțiunii în revendicare prevăzute de art. 480 C. civ. (1865),

prezenta instanță constată că procedura de revendicare nu

privește un bun actual al reclamantei, respectiv că nu a dovedit

că bunul revendicat se află în patrimoniul ei.

Dimpotrivă, reclamanta

solicită reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în

prezenta procedură declarativă de drepturi, ceea ce reprezintă

un demers specific Legii nr. 10/2001 și nu acțiunii în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

În acest context instanța face

trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în decizia pilot pronunțată în cauza Atanasiu împotriva

României, parag. 140 - 144, în care instanța europeană

reamintește înțelesul noțiunii autonome de „bun actual” care se

află în relație directă și armonie juridică cu natura

și caracteristicile acțiunii în revendicare prevăzută de art.

480 C. civ. (1865), astfel cum a fost această acțiune definită

în doctrina juridică.

De aceea, acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată,

deoarece nu apără un bun actual și nu a prezentat un titlu de

proprietate actual asupra imobilului.

De asemenea, cererea

reconvențională formulată de N.N. împotriva A. a fost

respinsă, deoarece bunul revendicat nu se află în posesia

reclamantei, ci în proprietatea și posesia statului.

Celelalte cereri de intervenție

și chemare în garanție au fost respinse, având în vedere hotărârea

adoptată asupra cererii principale și reconvenționale.

Prin cererea înregistrată la data

de 22 noiembrie 2016, petenții D.D., Y., I.I., A.A.,J.J., O.O., L.L., K.K.,

Z. și C.C. au formulat cerere de completare a Deciziei civile nr. 705/A

din data de 12 octombrie 2016, solicitând obligarea reclamantei A. la plata

cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitat pentru

ciclul procesual al apelului, deoarece instanța a omis să se

pronunțe asupra acestei cereri

Astfel, s-a solicitat admiterea

cererii și completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 705/A din 12

octombrie 2016, în sensul obligării reclamantei A. la plata către

pârâții-petenți a cheltuielilor de judecată constând din

onorariul avocațial în sumă de 800 lei fiecare, conform documentelor

aflate la dosarul cauzei.

Prin Decizia nr. 55/A din 30 ianuarie

2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

cererea și a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 705/A

din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

în sensul obligării reclamantei A. să plătească

pârâților D.D., L.L., I.I., A.A., J.J., și Z. câte 800 lei

reprezentând cheltuieli de judecată, motivat de faptul că,

într-adevăr, instanța de apel nu a soluționat cererea

pârâților privind acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 22 noiembrie 2016, petenții

au formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în Decizia civilă

nr. 705/A din data de 12 octombrie 2016, în sensul menționării în dispozitivul

deciziei a pârâtei O.O., în locul pârâtului O.O. și a respingerii cererii

principale formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu toți

pârâții din dosar.

Prin încheierea dată în Camera de

Consiliu din data de 30 ianuarie 2017, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă a

dispus

admiterea cererii formulată de

petenții (pârâții) D.D., Y., I.I., A.A., J.J., O.O., L.L., K.K., Z.

și C.C., în contradictoriu cu intimata-reclamantă) A.,

intimata-pârâtă-reclamantă N.N., intimatul-pârât B. București

prin primarul general, intimatul-pârât, chemat în garanție G.,

intimații-pârâți M., P., H. și I., O., N., T. și S., G.G.

și F.F., K. și J., C. - D., intimații-intervenienți M.M., P.P.

și intimații-intervenienți în interesul apelantului-pârât B.

București prin primarul general, R.R. și S.S. și a îndreptat

eroarea materială strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 705

din 12 octombrie 2016 în sensul că în loc de O.O. se va menționa T.T.,

precum și menționarea în cuprinsul dispozitivului a măsurii respingerii

cererii reclamantei în contradictoriu și cu toți pârâții

persoane fizice, cu următoarea motivare:

Curtea a constatat că din eroare

în cuprinsul Deciziei civile nr. 705 din 12 octombrie 2016 s-a menționat

greșit ca având calitatea de pârât O.O., în condițiile în care prin

încheierea din 23 septembrie 2016 Curtea a luat act de transmiterea calității

procesuale de la O.O., decedat la 15 august 2013, la J.J. și T.T., în

calitate de moștenitoare ale defunctului.

De asemenea, s-a mai constatat că

cererea principală a fost respinsă, în întregime, ca

neîntemeiată, însă, din eroare, în dispozitivul deciziei s-a omis a

se menționa respingerea cererii în contradictoriu și cu toți

pârâții persoane fizice.

Împotriva Deciziei nr. 705/2016, cât

și a Deciziei de completare nr. 55/A din 30 ianuarie 2017 a declarat

recurs reclamanta A.

Recurenta a invocat motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului se

arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii întrucât, deși prin Decizia civilă

nr. 593/A din 27 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a stabilit în mod irevocabil că acțiunea de

față este admisibilă, că bunurile în cauză pot fi

restituite A. în procedura de drept comun prevăzută în art. 480 C.

civ. și nu doar în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

prin decizia recurată, instanța limitează drepturile

câștigate ale recurentei, afirmând că de fapt aceasta trebuia să

formuleze o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

pentru a-și valorifica drepturile, statuând în acest context că

preluarea abuzivă de către stat, în 1948, a bunurilor în cauză

este de fapt validă și că, astfel, „bunul revendicat nu se

află în posesia reclamantei, ci în proprietatea și posesia

statului". Această soluție valorează, de fapt, declararea

implicită a inadmisibilității acțiunii formulate de A., cu

încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 593/A din

27 noiembrie 2003 pronunțate în cauză de Curtea de Apel

București.

Pe fondul cauzei recurenta se

prevalează de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției

europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale,

menționând că însăși instanța de fond, Tribunalul

București, prin sentința pronunțată constată, la fila

10 penultimul paragraf, că „dreptul de proprietate al autorului

reclamantei nu a părăsit niciodată patrimoniul acestuia”, astfel

că titlul recurentei este unul valabil, fiind reprezentat de

convențiunea din 04 august 1945, de actul de donație din 08 iunie 1946

al F., provenind de la adevăratul proprietar.

Se susține că nici una

dintre pârâtele persoane juridice nu are un titlu de proprietate asupra

bunurilor care nu au părăsit niciodată patrimoniul Academiei

și acestea trebuie restituite proprietarului de drept, B. București

fiind un simplu administrator, iar N.N. neavând nici măcar un drept de

administrare, ci unul de folosință. La termenul din 30 ianuarie 2014

au fost depuse la dosarul de fond documente care probează calitatea de

proprietar a A. și modalitatea în care aceasta a fost deposedată de

imobilele revendicate în prezentul dosar.

Acțiunea recurentei are ca obiect

revendicarea întemeiată pe dispozițiile legii speciale, precum

și pe cele ale art. 480 C. civ., iar instanța, prin comparare de

titluri, trebuia să acorde preferabilitate unuia dintre ele, în

condițiile prevăzute de lege.

Titlul recurentei este preferabil

celor al pârâților persoane fizice, deoarece provine de la adevăratul

proprietar, statul neputând să transfere un drept de proprietate pe care

nu l-a dobândit niciodată.

Instanța de judecată,

aflându-se în prezența a doua acte de înstrăinare asupra

aceluiași imobil avea obligația să verifice care este actul

preferabil, adică actul care, provenind de la un proprietar necontestat, a

intrat în circuitul civil mai înainte. În mod judicios trebuia să se

stabilească faptul că actul de proprietate al recurentei este

preferabil, fiind un act autentic de proprietate intrat în circuitul civil în

anii 1945-1946, necontestat sau desființat vreodată în mod legal

până la data introducerii acțiunii.

Acțiunea se impunea a fi

admisă și referitor la corpurile de clădire "A”/C2 și

"C”/C4, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză

construcții întocmit de expertul tehnic judiciar U.U.

În cauza este aplicabil art. 6 din

Legea nr. 213/1998 care, la alin. (2), instituie următoarea excepție

de la caracterul inalienabil al bunurilor aflate în domeniul

public:"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Excepția este statuată prin art.

6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, care prevede că „Fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil", or, în cazul de față, tocmai

lipsa titlului valabil al statului român, aspect necontestat de către

niciuna dintre părți, fundamentează admiterea acțiunii

formulate de A.

În ceea ce privește corpul C/C4,

aflat în administrarea Uniunii Artiștilor Plastici,acesta se află în

domeniul privat al statului și este ocupat de chiriași, ca și

corpul 7 stradal aflat în administrarea Uniunii Artiștilor Plastici,

astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 8043

din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Așadar, acesta nu poate constitui

sub nici o formă un bun imobil aflat în domeniul public, așa cum a

susținut B. București și, drept urmare, nu pot fi aplicate

dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998.

Întrucât corpul de clădire A/C2

se află în folosința N.N. în temeiul unui ordin de repartiție,

aceasta este titulara unui drept de folosință și nu a unui drept

de administrare, astfel încât dispozițiile art. 11 al Legii nr. 213/1998

privind proprietatea publică, care prevăd că bunurile din

domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, fiind

abrogate prin Legea nr. 71/2011, nu pot întemeia hotărârea care urmează

a se pronunța, întrucât constituie prevederi abrogate, având în vedere

principiul de drept tempus regit actum.

Imobilele nu au părăsit nici

un moment patrimoniul A., chiar Înalta Curte arătând că statul român

nu are un titlu valabil, întrucât preluarea realizată prin Decretul nr. 198/1948

contravenea Constituției în vigoare la momentul naționalizării,

probându-se în cauză că imobilul a intrat în patrimoniul A. prin

actele încheiate în anul 1946 iar, la data la care imobilul a fost preluat în

mod abuziv de către statul român, imobilul se afla în proprietatea

recurentei.

În Dosarul nr. x/3/2008*, Tribunalul

București a reținut în mod corect, contrar celor susținute de

intervenienții R. și S., faptul că oferta de donație

autentificată din 1946 a fost acceptată de donatara A., în

conformitate cu dispozițiile art. 814 C. civ. Mai mult, Curtea de Apel

București a respins prin Decizia nr. 245 din 07 mai 2015 apelul declarat

de aceștia, menținând ca legală și temeinica sentința

Tribunalului București.

În recursul formulat de reclamantă

împotriva Deciziei civile nr. 55/A din 30 ianuarie 2017, îndreptată prin

încheierea din 30 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, se solicită diminuarea

cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de

intimații-pârâți întrucât, în mod greșit, prin Decizia civilă

nr. 55/A/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis cererea formulată de intimații-pârâți și a dispus

completarea dispozitivului deciziei în sensul obligării

apelantei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

800 lei pentru fiecare dintre intimații-pârâți D.D., L.L., I.I., A.A.,

J.J. și Z. întrucât decizia de completare a fost dată cu

încălcarea principiului disponibilității părților,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta menționează

că, în conformitate cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ., la prima

zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un

termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a

propune noi dovezi. Astfel, cererea de modificare a acțiunii nu poate fi

primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima

zi de înfățișare.

După cum menționează

și instanța de apel în decizia de completare,

intimații-pârâți, prin notele scrise depuse la termenul de

judecată din 23 septembrie 2016, au solicitat în mod expres obligarea

reclamantei A. la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a avut loc o „întregire"

a cererii cu un petit constând în acordarea cheltuielilor de judecată,

formulat după prima zi de înfățișare, modificare cu privire

la care recurenta nu și-a dat acordul, cererea fiind formulată, în

această situație, în mod tardiv.

Mai mult, au fost nesocotite

prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care permit cenzurarea de

către instanță a cheltuielilor constând în onorariu

avocațial, în condițiile în care cheltuielile de judecată

solicitate de intimații-pârâți nu sunt justificate și sunt

excesive, prin raportare la apărarea comună formulată de avocat

în numele tuturor intimaților-reclamanți. Instanța trebuia

să cenzureze cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând

în onorariu avocațial raportându-se la natura și valoarea pricinii,

dar mai ales la munca efectiv îndeplinită de avocat.

În cauză, toți

intimații-pârâți au beneficiat de asistență și

reprezentare pe întreaga durată a procesului din partea unui singur

reprezentant convențional, apărările, susținerile și

cererile acestora fiind susținute și redactate în comun,

apărarea fiind identică în toate cele șase situații,

întrucât însăși starea de fapt este identică în toate

situațiile. Din aceste motive, se consideră că nu se

justifică acordarea cheltuielilor de judecată în baza contractelor

încheiate în mod separat de către reprezentantul convențional cu

fiecare din cei șase intimați-pârâți, așadar se

solicită instanței să dispună reducerea cuantumului

cheltuielilor de judecată acordate, cu obligarea intimaților-pârâți

la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta

cauză.

Analizând recursul formulat de

reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 705/A din 12 octombrie 2016 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte

constată următoarele:

Recurenta susține, în dezvoltarea

motivelor de recurs, pe care le-a încadrat în art. 304 pct. 5, 8 și 9 C.

proc. civ., că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru

judecat dintr-un ciclu procesual anterior asupra admisibilității

prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun iar, ceea ce privește fondul cauzei, arată că

recurenta se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al

Convenției Europene a drepturilor Omului, întrucât este adevăratul proprietar

al imobilului, în baza unui titlu valabil, preferabil titlului pârâților,

întrucât provine de la adevăratul proprietar, statul român neavând un

titlul valabil, de vreme ce preluarea realizată prin Decretul nr. 198/1948

contravenea Constituției de la acea dată, motiv pentru care, în urma

comparării titlurilor, instanța trebuia să acorde

prevalență titlului reclamantei, care este un act autentic intrat în

circuitul civil în perioada anilor 1945-1946, necontestat sau desființat

vreodată în mod legal; în ceea ce privește corpurile de clădire

A/C2 și C/C4, în lipsa titlului valabil al statului asupra acestora, nu

poate fi reținută apartenența lor la domeniul public al

statului, în aplicarea art. 6 alin. (2) al Legii nr.  213/1998; cu putere dec

lucru judecat s-a constatat că alt corp de clădire - C/C4 - se

află în domeniul privat al statului, astfel încât nu sunt incidente

reglementările aplicabile domeniului public, respectiv cele ale art. 11

din Legea nr. 213/1998; corpul de clădire A/C2 se află în folosința

N.N., iar dispozițiile art. 11 al Legii nr.  213/1998, fiind abrogate prin

Legea nr. 71/2011, nu pot întemeia soluția ce se va pronunța,

potrivit principiului tempus regit actum.

Analizând motivele de recurs invocate,

Înalta Curte constată că acestea se pot încadra numai în art. 304 pct.

9 C. proc. civ. întrucât se susține greșita aplicare a legii, prin

încălcarea puterii de lucru judecat și a dispozițiilor

aplicabile în materia revendicării, art. 304 pct. 5 și 8 C. proc.

civ. fiind menționate în mod formal.

Verificând critica referitoare la

încălcarea puterii de lucru judecat, întrucât s-ar fi ignorat statuarea

din cel de-al doilea ciclu procesual privind admisibilitatea prezentei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, Înalta Curte constată că se invocă de fapt

încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. potrivit cărora î

n caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aspectul referitor la admisibilitatea

prezentei acțiuni a fost tranșat irevocabil prin Decizia civilă nr.

946/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

finalizat cel de-al doilea ciclu procesual al acestei cauze, în cuprinsul

căreia s-a reținut că nu pot fi analizate criticile din recurs

privind inadmisibilitatea acțiunii întrucât această chestiune a fost

dezlegată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 593/2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă. De aceea,

ceea ce urmează să facă obiect de analiză în rejudecare

este temeinicia dreptului,pentru că admisibilitatea unei acțiuni nu

se confundă cu caracterul fondat al acesteia. Pornind de la această

premisă, Înalta Curte a dat următoarele îndrumări: să se

verifice existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei prin analiza

incidenței legii speciale, aspect care nu trebuie înțeles ca

valorificând un impediment procedural în sesizarea instanței, cu referire

la actualitatea dreptului (care trebuie sau nu să fie supus validării

în procedura unei legi speciale); să țină seama de dezlegarea

dată noțiunii de „bun actual” prin Decizia nr. 33/2008

pronunțată în recurs în interesul legii iar, în ceea ce privește

corpurile de clădire A/C2 și C/C4, cât și criticile privind

compararea titlurilor, s-a sugerat ca acestea să fie analizate subsecvent

lămuririi aspectelor vizând dreptul de care se prevalează

părțile, în primul rând reclamanta, în sarcina căreia cade,

prioritar, dovedirea dreptului de proprietate.

Respectând îndrumările

instanței de recurs, în rejudecare, instanța de apel, lămurind

sintagma „în condițiile legii”, a motivat că, prin Legea nr. 564/2004,

legiuitorul a stabilit că restituirea altor categorii de imobile care au

aparținut A. se face în condițiile Legii nr. 10/2001, ca lege

specială de reparație, ceea ce înseamnă că, fiind

aplicabile prevederile legii speciale, instanța nu ar mai putea stabili

contrariul, respectiv că bunurile pot fi restituite și în procedura

de drept comun.

Constatând că imobilul în litigiu

intră sub incidența Legii nr. 10/2001, instanța de apel a

considerat că trebuia urmată procedura de reparație

reglementată în legea specială, numai astfel bunul putându-se

întoarce în patrimoniul reclamantei. Concluzia instanței de apel este în

acord cu ceea ce s-a reținut în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv că bunurile

solicitate de reclamantă în acest proces nu puteau fi restituite decât în

procedura Legii nr. 10/2001, reclamanta neavând dreptul de a opta între

procedura specială și cea generală.

Totodată, acest demers nu poate

fi considerat ca o reluare a dezbaterii asupra admisibilității

prezentei acțiuni în revendicare, astfel cum s-a arătat chiar în Decizia

de casare nr. 946/2016 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a precizat că verificarea incidenței legii

speciale de reparație nu trebuie înțeleasă ca o analiză a

admisibilității acțiunii, relevanța sa fiind dată de

verificarea dovedirii prezenței actuale a bunului în patrimoniul

reclamantei, ca urmare a redobândirii bunului preluat de stat, în urma

parcurgerii procedurilor speciale de restituire.

Întrucât s-a dat curs îndrumării

date de instanța de recurs de a stabili dacă imobilul în litigiu

intră sub incidența legii speciale de reparație, apare ca

nefondată critica potrivit cu care a avut loc o încălcare a puterii

de lucru judecat.

Instanța de recurs a statuat

și că admisibilitatea unei acțiuni nu se confundă cu

caracterul fondat al acesteia, motiv pentru care s-a răspuns criticilor

recurentei referitoare la greșita respingere a acțiunii în

revendicare în condițiile în care aceasta a fost considerată

admisibilă.

În Decizia nr. 33/2008,pronunțată

în soluționarea unui recursul în interesul legii de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a statuat că: legea specială

înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta

să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii

speciale, că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii

inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel

că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui

temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație,

însă acțiunea în revendicare de drept comun introdusă după

intrarea în vigoare a legii speciale de reparație devine admisibilă

în cazul în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional al Convenției europene a drepturilor omului

și libertăților fundamentale și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Întrucât deciziile pronunțate în

recurs în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanțe,

potrivit art. 330

7

alin. (3) C. proc. civ., dezlegările date nu

mai pot fi repuse în discuție, astfel cum se dorește de către

recurentă.

Instanța de recurs a dat și

îndrumarea ca, în rejudecare, să se țină seama de

dezlegările date prin recursul în interesul legii soluționat prin Decizia

nr. 33/2008 și să se analizeze cu prioritate dacă reclamanta

deține un „bun actual”.

Deși recurenta susține

că deține un „bun”, în accepțiunea dată acestei

noțiuni în art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene a

drepturilor omului și libertăților fundamentale,

apărările sale au în vedere dreptul de proprietate al reclamantei

astfel cum a fost dobândit anterior naționalizării.

Instanța de apel a constatat

că reclamanta nu deține un astfel de bun, plecând de la

definiția dată acestei noțiuni în cauza pilot Atanasiu împotriva

României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a socotit că

„

existența

unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și

dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea

bunului” (parag. 140).

Or, câtă

vreme reclamanta nu a făcut dovada revenirii bunului în patrimoniul

său printr-o astfel de hotărâre, aceasta nu poate susține cu

temei că este îndreptățită să obțină restituirea

bunului pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, de

esența căreia este dovedirea dreptului de proprietate și, apoi,

compararea titlurilor care îl consacră.

În cadrul

acestei analize, astfel cum s-a arătat și în îndrumările date de

instanța de recurs, urma a se stabili cu prioritate dacă reclamanta

deține un drept de proprietate actual asupra imobilului în litigiu.

De vreme ce reclamanta nu a dovedit

că deține un bun actual, prin prezentarea unui titlu de proprietate

valabil asupra imobilului în litigiu, orice analiză subsecventă

verificării titlului de proprietate al reclamantei, realizată în

cadrul acțiunii în revendicare (precum verificarea titlului invocat de

pârâți sau compararea titlurilor invocate de părți) devine

lipsită de relevanță.

Ca atare, în mod corect,aspecte

subsecvente dovedirii deținerii de către reclamantă a unui „bun

actual” nu au făcut obiect al analizei în apel și, pentru

aceleași considerente, nu pot fi reiterate cu succes nici pe calea recursului.

Analizând recursul formulat de

reclamanta A. împotriva Deciziei de completare nr. 55/A din 30 ianuarie 2017,

îndreptată prin încheierea din 30 ianuarie 2017, pronunțată de

aceeași instanță, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă critică

decizia de completare, prin care au fost acordate cheltuieli de judecată,

sub două aspecte: primul se referă la tardivitatea formulării

cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât termenul la care

a fost depusă această cerere, 23 septembrie 2016, este situat

după prima zi de înfățișare, cu încălcarea

condițiilor impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., iar cel de-al

doilea aspect privește cuantumul prea mare al acestor cheltuieli, motiv

pentru care recurenta solicită instanței să îl reducă, în

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând ambele aspecte de

nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată nu se încadrează în

categoria cererilor la care se referă art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit acestui text legal, la prima

zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un

termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum și pentru a

propune noi dovezi, caz în care instanța dispune amânarea pricinii și

comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării.

Cererea pentru acordarea cheltuielilor

de judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. potrivit căruia partea care cade în pretențiuni va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Analizând comparativ cele două

texte legale, se constată că cererea pentru acordarea cheltuielilor

de judecată nu reprezintă o cerere de întregire sau de modificare a

pretențiilor deduse judecății, deoarece nu are ca obiect o

pretenție împotriva părții adverse rezultând dintr-un raport

juridic preexistent prezentului proces, ci o cerere pe care oricare dintre

părțile cauzei o poate face în temeiul legii, chiar pe cale

separată, după finalizarea procesului și care se întemeiază

pe miza câștigării procesului, deci pe un raport juridic care se

naște între părți la momentul rămânerii irevocabile a

procesului, când se va putea cunoaște care este partea care a căzut

în pretenții.

Nefiind supusă rigorilor art. 132

alin. (1) C. proc. civ., este nefondată susținerea reclamantei

că cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată a fost

formulată tardiv.

Nici cea de-a doua critică

adusă deciziei de completare nu este fondată, Înalta Curte

considerând că suma de 800 lei, acordată cu titlu de cheltuie