ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 867/2017

Decizia nr. 867/2017 Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2003, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. București și C. - D., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, imobilul din București, sector 1, cunoscut sub numele de Așezământul E., imobil compus din teren în suprafață de 4.144 mp și 4 corpuri de construcție.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în anul 1924, la inițiativa lui E., a fost înființat Așezământul Cultural „E.”, conform actului constitutiv și statutului așezământului autentificate din 9 iunie 1924 de Tribunalul Ilfov și sentinței civile nr. 9924 din 4 iulie 2003. Ulterior, în anul 1942, a fost înființat și „Așezământul E.”, potrivit actului constitutiv și statutului autentificate din 18 decembrie 1942, prin acest statut stabilindu-se că, în situația dizolvării sau lichidării, activul va trece în patrimoniul A. Cele două așezăminte menționate anterior și-au stabilit sediul la adresa din București. S-a mai arătat că, în anul 1945, a fost încheiată convenția autentificată de Tribunalul Ilfov, secția Notariat din 1945, prin efectul căreia întreg patrimoniul Așezământului E. a intrat în cel al A. Subsecvent Convenției a fost încheiat un act intitulat „Specificație generală” privitor la bunurile ce au fost astfel încorporate în patrimoniul reclamantei.

Prin actul de donație autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat din 1946, completat cu actul de renunțare la uzufruct autentificat la același Tribunal din 1925, F., fondatoarea celui de-al doilea Așezământ E., a donat întreaga sa avere A., astfel încât patrimoniul întregului Așezământ E. din București, a intrat în proprietatea A. Reclamanta a mai precizat că, în temeiul art. 68 alin. (2) din Decretul nr. 198 din 13 august 1948, a fost deposedată de întreg patrimoniul, inclusiv de imobilele din București, iar în prezent C. administrează o parte din imobil, potrivit adresei din 18 noiembrie 2002 emise de C. - D. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 112 C. proc.

civ., art. 96 coroborat cu art. 38 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001. Prin cererea modificatoare depusă la data de 12 iunie 2003, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată și N.N., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea fondului de carte ce a aparținut Așezământului E. (hărți, manuscrise, carte rară), aflată în prezent în folosința acesteia, precum și lăsarea în deplină proprietate a imobilului în care funcționează în prezent. Prin aceeași cerere, reclamanta a precizat că nu a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001. La data de 12 iunie 2003, N.N. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamantă și totodată, să se dispună lăsarea în deplină și liniștită posesie a imobilului situat în București, ca fiind bun public aflat în administrarea N.N.

și urmând regimul juridic reglementat prin Legea nr. 213/1998. Primul ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 8043 din 11 octombrie 2006, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta B. București, prin primar, a casat Decizia civilă nr. 907/A din 24 mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, în ceea ce privește corpul D al imobilului revendicat, acesta aparține domeniului public de interes general și, prin urmare, conform art. 12 din Legea nr. 215/1998 în litigiile privitoare la dreptul de proprietate cu privire la acest bun, statul este reprezentat de G., care trebuia introdus în cauză, iar, întrucât corpul A din clădire fusese înstrăinat pe apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, deținătorii acestora nu au fost introduși în cauză, cadrul procesual nefiind complet prin citarea acestor părți.

După casare , cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, sub nr. x/1/2005, iar la termenul de judecată din 03 martie 2008, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București în rejudecarea fondului. Prin Decizia civilă nr. 146/A din 03 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis excepția de necompetență materială și în consecință a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A., pe pârâții B. București și C. - D. și pe intervenienta N.N., în favoarea Tribunalului București. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că dispozițiile art. 297 C. proc. civ.

au fost modificate prin Legea nr. 219/2005, evocarea fondului de către instanța de apel nemaifiind posibilă în cazul în care instanța de fond a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2008, la data de 31 martie 2008. Prin încheierea de ședință din data de 16 septembrie 2008, tribunalul a dispus suspendarea judecării cererii, până la identificarea de către reclamantă a chiriașilor cumpărători și indicarea acestora prin nume și domiciliu. Prin Decizia civilă nr. 826 din 15 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din data de 16 septembrie 2008, a casat încheierea recurată și a trimis cauza la Tribunalul București, pentru continuarea judecății.

La data de 29 martie 2010, reclamanta A. a depus la dosar cereri precizatoare, în temeiul art. 132 C. proc. civ., prin care a chemat în judecată pe pârâții: H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F. și G.G., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 1, respectiv apartamentul deținut de fiecare pârât în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu SC H.H. SA, în baza Legii nr. 112/1995, prin constatarea nevalabilității titlului statului reprezentat de Decretul nr. 198/1948 și prin comparație de titluri, având în vedere ca a dobândit imobilul de la un neproprietar, în speța de la B. București pe când a dobândit acest imobil de la adevăratul proprietar, având titlul de proprietate mai bine caracterizat.

O parte din imobil a fost vândut, în baza Legii nr. 112/1995, de către B. București prin mandatarul SC H.H. SA în favoarea foștilor chiriași. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâților persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul menționat, având în vedere dispozițiile art. 480-481 C. civ., arătând că Decretul nr. 198/1948 nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății în sensul art. 645 C. civ., ci are doar valoarea unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului. Reclamanta a învederat că pârâții au dobândit imobilul de la un neproprietar, care nu avea dreptul de a vinde imobilul atâta vreme cât nu deținea dreptul de proprietate asupra acestuia, drept dobândit în condiții legale.

În consecință, s-a arătat că, prin comparație de titluri, titlul reclamantei de proprietate reprezentat de actul de donație autentificat din 8 iunie 1946 este preferabil titlului opus de pârâți, deoarece provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâților provine de la un neproprietar, respectiv de la un deținător abuziv și de rea-credință al imobilului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 C. proc. civ., art. 480-481 C. civ. La data de 18 mai 2010, pârâții D.D., Y., B.B., I.I., A.A., U., J.J. și X. au formulat cerere de chemare în garanție a G., solicitând ca, în situația admiterii acțiunii în revendicare a reclamantei A., să fie obligat chematul în garanție să le plătească prețul de piață al apartamentelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 60 și urm. C. proc. civ., art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001. La data de 07 noiembrie 2011, reclamanta A., a formulat, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere precizatoare, prin care a arătat că obiectul cererii este lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, cunoscut sub denumirea de Așezământul E., imobil compus din teren în suprafața de 5.959 mp, plus construcțiile aferente.

Reclamanta a precizat că în mod eronat în cererea introductivă s-a arătat că înțelege să revendice o suprafață de 4.144 mp, însă a precizat că revendică atât imobilele ce au făcut obiectul Convenției autentificate de către Tribunalul Ilfov din 04 septembrie 1945 (prin care a trecut în proprietatea A. tot patrimoniul Așezământului E.), cât și imobilele pe care le-a dobândit ca urmare a donației F., autentificate de către Tribunalul Ilfov din 1946. În ședința publică din data de 09 aprilie 2012, tribunalul a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei X., respectiv a numiților K.K. și L.L. Prin încheierea de ședință din data de 07 mai 2012, tribunalul a dispus introducerea în cauză a moștenitorului defunctei E.E., potrivit certificatului de moștenitor testamentar din 19 februarie 2010, respectiv a numitului M.M.

La data de 08 iunie 2012, pârâtul M.M. a invocat uzucapiunea de scurtă durată, arătând că din anul 1998 până în prezent a exercitat dreptul de proprietate asupra imobilului din București, sector 1 și o posesie utilă, neviciată, continuă, publică și exercitată sub nume de proprietar. Al doilea ciclu procesual a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 946 din 20 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I a civilă, în care toate recursurile au fost admise cu consecința casării deciziei Curții de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât decizia din apel s-a fundamentat pe considerente contradictorii, inapte să sprijine soluția din dispozitiv.

Astfel, pe de o parte, instanța a reținut că în acțiunea în revendicare promovată împotriva pârâților persoane fizice, reclamanta nu justifică un titlu actual, întrucât nici o instanță sau autoritate administrativă nu i-a validat acesteia sau autorilor săi dreptul, iar pe de altă parte, că titlul reclamantei este mai bine caracterizat în contradictoriu cu B. București, obligată să restituie parte din imobilele preluate.

De asemenea, instanța de apel a constatat pe de o parte, că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil (ceea ce a condus la concluzia dreptului „mai bine caracterizat” al reclamantei), iar, pe de altă parte, a constatat că nu poate restitui parte din imobile aflate în domeniul public al statului (ceea ce presupune, în condițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea cu titlu valabil de către stat, câtă vreme impedimentul restituirii nu poate fi dat de simpla afectațiune a bunului dacă acesta nu a fost preluat și nu a intrat cu titlu în patrimoniul statului, în condițiile în care reclamanta s-a prevalat de o cauză juridică unică a dobândirii dreptului său (donațiile din 1945, respectiv 1946) așa încât același titlu de proprietate nu poate fi considerat, în același timp, de natură să justifice acțiunea în revendicare și totodată, lipsit de caracter actual, pentru că nici o instanță sau altă autoritate a statului nu l-au validat anterior.

De asemenea, același drept nu poate fi considerat deopotrivă, titlu valabil și „mai bine caracterizat” în acțiunea în revendicare față de unii dintre pârâți și respectiv, lipsit de caracteristicile unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, având doar valențele unui drept economic (care conferă un eventual drept la despăgubiri în condițiile legii speciale), în contradictoriu cu alți pârâți. Totodată, preluarea imobilului, care s-a făcut în temeiul aceluiași Decret (nr. 198/1948), nu poate fi considerată nevalabilă pentru stat și totuși, aptă să justifice includerea cu titlu a bunului în domeniul public al statului, în așa fel încât o asemenea afectațiune să paralizeze acțiunea în revendicare.

În acest context, considerentele contradictorii nu pot justifica soluția din dispozitivul deciziei și nici nu permit controlul judiciar de legalitate, neputându-se aprecia, pe elementele de fapt ale pricinii, care este situația reținută în legătură cu preluarea imobilului, cu modalitatea în care a intrat în patrimoniul statului, cu starea bunului, actual sau fără acest caracter, de care se prevalează reclamanta. În privința pretinsei inadmisibilități a acțiunii în revendicare, criticile au fost considerate nefondate întrucât vizează un aspect al litigiului dezlegat în mod irevocabil prin Decizia nr. 593/A din 27 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-a anulat sentința de primă instanță, nr. 796 din 11 septembrie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, care respinsese acțiunea prin reținerea inadmisibilității acesteia.

Potrivit considerentelor deciziei menționate, s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că „acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă reprezintă calea comună de dobândire a bunului de la un deținător de fapt, desigur cu îndeplinirea cerințelor de formă și fond ce urmează a fi verificate cu ocazia judecării”. Astfel fiind, admisibilitatea demersului reclamantei nu mai poate fi contestată și nu poate constitui obiect de critică în recurs, ceea ce urmează să facă în continuare, obiect de analiză fiind temeinicia dreptului întrucât admisibilitatea unei acțiuni nu se confundă cu caracterul fondat al acesteia.

Instanța de recurs a dat îndrumări ca, la reluarea judecății, verificându-se existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei, să se analizeze susținerile pârâtului conform cărora, în speță, ar fi incidente dispozițiile unei legi speciale (conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001) și în ce măsură sintagma „restituirii în condițiile legii” din textul menționat poate avea în vedere normele dreptului comun, în general (art. 480 C. civ.) sau pe cele din materia imobilelor preluate abuziv, căreia, prin situația juridică pretinsă îi aparține imobilul în litigiu. De asemenea, la reluarea judecății, în înlăturarea caracterului contradictoriu al considerentelor, instanța va ține seama inclusiv de dezlegările date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 în legătură cu soluționarea acțiunilor în revendicare a imobilelor preluate abuziv, precum și de jurisprudența instanței de contencios european dezvoltată pe aspectul noțiunii de bun actual.

Aspectul referitor la recuperarea unei suprafețe de teren suplimentare, aflate sub corpurile de clădire restituite este unul subsecvent analizei privitoare la dreptul actual în patrimoniul reclamantei, pentru verificarea căruia s-a dispus casarea cu trimitere, ca urmare a admiterii celorlalte două recursuri. De asemenea, în ce privește neanalizarea incidenței art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a arătat deja, cu referire la motivul de recurs al pârâtului B. București, că este o inadvertență ce urmează a fi avută în vedere cu ocazia rejudecării. La fel, criticile recurentei-reclamante în legătură cu modalitatea în care s-a realizat comparația de titluri vor fi analizate la rejudecare după lămurirea aspectelor vizând drepturile de care se prevalează părțile și în primul rând, reclamanta, în sarcina căreia cade, prioritar, demonstrarea dreptului de proprietate actual, a cărui nesocotire de către pârâți a pretins-o.

Instanța de apel va ține seama de neregularitățile procedurale semnalate în privința întocmirii considerentelor, precum și de îndrumările din prezenta decizie în legătură cu stabilirea corectă a cadrului normativ al judecății, cu statuarea asupra existenței unui bun actual în patrimoniul reclamantei valorificabil pe calea acțiunii în revendicare. În rejudecare, în cel de-al treilea ciclu procesual , prin Decizia nr. 705/A din 12 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală precizată și completată, formulată de reclamanta A. împotriva pârâților B. București prin primarul general și pârâtul-chemat în garanție G.; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă N.N., cât și cererile de chemare în garanție formulate de M., Y., D.D., Z., C.C., L.L., K.K., I.I., A.A., J.J., O.O., H. și I., N., T. și S., G.G.

și F.F., K. și J. și intervenienții M.M., P.P. și intervenienții în interesul apelantului-pârât B. București prin primarul general, R.R. și S.S., împotriva C. al B. București - D., B. București și G. Evocând fondul cauzei și având în vedere motivele de casare expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a motivat că obiectul cauzei este o acțiune în revendicare a unor clădiri și terenuri trecute abuziv în proprietatea statutului, în perioada de referință a Legii speciale nr. 10/2001, cererea fiind formulată de A., în anul 2003. Formularea cererii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost determinată de existența următoarelor dispoziții legale, prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752 din 27 decembrie 2001, care dispun astfel: „Se restituie, în condițiile legii, în patrimoniul A., bunurile mobile și imobile de care aceasta, a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu”.

Intrarea în vigoare a acestui text de lege, care prevede restituirea unor bunuri în patrimoniul A. „în condițiile legii” a creat ambiguitate, deoarece sintagma „în condițiile legii” putea însemna atât în condițiile legii speciale, respectiv în condițiile Legii nr. 10/2001, care era în vigoare la data edictării Legii nr. 752/2001, cât și în condițiile dreptului comun, respectiv în condițiile prevăzute de art. 480 C. civ. (1865). Având în vedere că dispozițiile Legii nr. 10/2001 exclud în mod expres restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, către instituții publice, astfel cum este și A., aceasta a formulat o acțiune în revendicare, în baza dreptului comun - art. 480 C. civ.

- solicitând restituirea bunurilor preluate abuziv de stat, formulând prezenta cerere de revendicare în anul 2003. Observând ambiguitatea expresiei „în condițiile legii” din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, legiuitorul a completat textul normativ susmenționat, prin Legea nr. 564 din 9 decembrie 2004 și a stabilit că „Restituirea altor categorii de imobile care au aparținut A. se face în condițiile Legii nr. 10/2001 (…) nefiindu-i aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din lege. Termenul prevăzut la art. 21 din Legea nr. 10/2001 începe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Rezultă că, legiuitorul a clarificat pe deplin sintagma „în condițiile legii” prevăzută în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001, a observat limitarea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a exclus-o, cu privire la A., în mod special.

Legea nr. 564/2004 are caracterul unei legi interpretative, neretroactive, iar interpretarea și clarificarea expresiei „în condițiile legii” a fost făcută de legiuitor, cu consecința că, prin expresia juridică „în condițiile legii” trebuia să se înțeleagă, încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 752/2001 „în condițiile legii speciale”, anume „în condițiile Legii nr. 10/2001. Interpretarea legiuitorului se impune de la data intrării în vigoare a legii interpretative, atât instanței, cât și celorlalte persoane implicate în proces, motiv pentru care s-a considerat că, de la data la care legiuitorul a stabilit că bunurile pot fi restituite A. în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv din anul 2004, instanța nu ar mai putea stabili contrariul, respectiv că bunurile pot fi restituite și în procedura de drept comun.

De aceea, instanța stabilește că, în principiu, bunurile solicitate de reclamantă în acest proces nu pot fi restituite decât în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deoarece potrivit Deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, ea nu are dreptul de a opta între procedura specială și cea generală. Totuși, în Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „persoanele care din motive independente de voința lor nu au utilizat procedura specială în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunurilor preluate abuziv de stat, dacă bunurile nu au fost cumpărate cu bună credință de persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995”.

Reclamanta se încadrează în această excepție, deoarece din motive independente de voința ei, a utilizat o cale judiciară inaplicabilă, aflându-se într-o eroare creată de lipsa de precizie a legii.

Având în vedere că în decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a impus instanței de apel judecarea în fond a acțiunii în revendicare în raport de practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul existenței în patrimoniul reclamantei a unui bun actual, instanța a reținut că, întrucât acțiunea în revendicare a unui bun este declarativă de drepturi, înseamnă că reclamanta trebuie să dovedească existența dreptului, în patrimoniul ei, la data sesizării instanței, respectiv existența unui bun actual, ca și condiție esențială de admitere a acțiunii în revendicare, deoarece instanța sesizată cu o astfel de acțiune nu constituie dreptul, ci îl declară, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul în patrimoniul persoanei îndreptățite, reclamanta trebuie să dovedească preexistența dreptului în patrimoniul ei, anterior formulării acestei acțiuni.

De aceea, judecând în limitele impuse de art. 480 C. civ., instanța constată că reclamanta nu a dovedit existența în patrimoniul ei a bunurilor revendicate, deoarece bunurile au trecut în proprietatea statului în anul 1948, iar de la acea dată dreptul de proprietate la care face referire nu a mai putut fi exercitat, rezultând că prezenta procedură nu se referă la un bun actual al reclamantei, pentru ca instanța să poată pronunța hotărârea declarativă de drepturi în acțiunea în revendicare.

Astfel, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Cauza Malhous contra Republicii Cehe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudența sa constantă potrivit cu care art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât cu privire la „bunuri actuale”, cât și cu privire la „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate, și că speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate, de multă vreme imposibil de exercitat, nu poate fi considerată un bun în sensul textului analizat. Ca atare, Curtea Europene a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia că procedura în discuție nu privea un bun actual al reclamantului.

În aceleași condiții de fapt și de drept invocate în hotărârea Curți Europene a Drepturilor Omului anterior menționată și având în vedere cerințele acțiunii în revendicare prevăzute de art. 480 C. civ. (1865), prezenta instanță constată că procedura de revendicare nu privește un bun actual al reclamantei, respectiv că nu a dovedit că bunul revendicat se află în patrimoniul ei. Dimpotrivă, reclamanta solicită reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în prezenta procedură declarativă de drepturi, ceea ce reprezintă un demers specific Legii nr. 10/2001 și nu acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. În acest context instanța face trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în decizia pilot pronunțată în cauza Atanasiu împotriva României, parag.

140 - 144, în care instanța europeană reamintește înțelesul noțiunii autonome de „bun actual” care se află în relație directă și armonie juridică cu natura și caracteristicile acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ. (1865), astfel cum a fost această acțiune definită în doctrina juridică. De aceea, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece nu apără un bun actual și nu a prezentat un titlu de proprietate actual asupra imobilului. De asemenea, cererea reconvențională formulată de N.N. împotriva A. a fost respinsă, deoarece bunul revendicat nu se află în posesia reclamantei, ci în proprietatea și posesia statului. Celelalte cereri de intervenție și chemare în garanție au fost respinse, având în vedere hotărârea adoptată asupra cererii principale și reconvenționale.

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2016, petenții D.D., Y., I.I., A.A.,J.J., O.O., L.L., K.K., Z. și C.C. au formulat cerere de completare a Deciziei civile nr. 705/A din data de 12 octombrie 2016, solicitând obligarea reclamantei A. la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitat pentru ciclul procesual al apelului, deoarece instanța a omis să se pronunțe asupra acestei cereri Astfel, s-a solicitat admiterea cererii și completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 705/A din 12 octombrie 2016, în sensul obligării reclamantei A. la plata către pârâții-petenți a cheltuielilor de judecată constând din onorariul avocațial în sumă de 800 lei fiecare, conform documentelor aflate la dosarul cauzei.

Prin Decizia nr. 55/A din 30 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 705/A din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul obligării reclamantei A. să plătească pârâților D.D., L.L., I.I., A.A., J.J., și Z. câte 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată, motivat de faptul că, într-adevăr, instanța de apel nu a soluționat cererea pârâților privind acordarea cheltuielilor de judecată. La data de 22 noiembrie 2016, petenții au formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale strecurate în Decizia civilă nr. 705/A din data de 12 octombrie 2016, în sensul menționării în dispozitivul deciziei a pârâtei O.O., în locul pârâtului O.O.

și a respingerii cererii principale formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu toți pârâții din dosar. Prin încheierea dată în Camera de Consiliu din data de 30 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a dispus admiterea cererii formulată de petenții (pârâții) D.D., Y., I.I., A.A., J.J., O.O., L.L., K.K., Z. și C.C., în contradictoriu cu intimata-reclamantă) A., intimata-pârâtă-reclamantă N.N., intimatul-pârât B. București prin primarul general, intimatul-pârât, chemat în garanție G., intimații-pârâți M., P., H. și I., O., N., T. și S., G.G. și F.F., K. și J., C. - D., intimații-intervenienți M.M., P.P. și intimații-intervenienți în interesul apelantului-pârât B. București prin primarul general, R.R.

și S.S. și a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 705 din 12 octombrie 2016 în sensul că în loc de O.O. se va menționa T.T., precum și menționarea în cuprinsul dispozitivului a măsurii respingerii cererii reclamantei în contradictoriu și cu toți pârâții persoane fizice, cu următoarea motivare: Curtea a constatat că din eroare în cuprinsul Deciziei civile nr. 705 din 12 octombrie 2016 s-a menționat greșit ca având calitatea de pârât O.O., în condițiile în care prin încheierea din 23 septembrie 2016 Curtea a luat act de transmiterea calității procesuale de la O.O., decedat la 15 august 2013, la J.J. și T.T., în calitate de moștenitoare ale defunctului. De asemenea, s-a mai constatat că cererea principală a fost respinsă, în întregime, ca neîntemeiată, însă, din eroare, în dispozitivul deciziei s-a omis a se menționa respingerea cererii în contradictoriu și cu toți pârâții persoane fizice.

Împotriva Deciziei nr. 705/2016, cât și a Deciziei de completare nr. 55/A din 30 ianuarie 2017 a declarat recurs reclamanta A. Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului se arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât, deși prin Decizia civilă nr. 593/A din 27 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București s-a stabilit în mod irevocabil că acțiunea de față este admisibilă, că bunurile în cauză pot fi restituite A. în procedura de drept comun prevăzută în art. 480 C. civ.

și nu doar în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin decizia recurată, instanța limitează drepturile câștigate ale recurentei, afirmând că de fapt aceasta trebuia să formuleze o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a-și valorifica drepturile, statuând în acest context că preluarea abuzivă de către stat, în 1948, a bunurilor în cauză este de fapt validă și că, astfel, „bunul revendicat nu se află în posesia reclamantei, ci în proprietatea și posesia statului". Această soluție valorează, de fapt, declararea implicită a inadmisibilității acțiunii formulate de A., cu încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 593/A din 27 noiembrie 2003 pronunțate în cauză de Curtea de Apel București.

Pe fondul cauzei recurenta se prevalează de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, menționând că însăși instanța de fond, Tribunalul București, prin sentința pronunțată constată, la fila 10 penultimul paragraf, că „dreptul de proprietate al autorului reclamantei nu a părăsit niciodată patrimoniul acestuia”, astfel că titlul recurentei este unul valabil, fiind reprezentat de convențiunea din 04 august 1945, de actul de donație din 08 iunie 1946 al F., provenind de la adevăratul proprietar. Se susține că nici una dintre pârâtele persoane juridice nu are un titlu de proprietate asupra bunurilor care nu au părăsit niciodată patrimoniul Academiei și acestea trebuie restituite proprietarului de drept, B. București fiind un simplu administrator, iar N.N.

neavând nici măcar un drept de administrare, ci unul de folosință. La termenul din 30 ianuarie 2014 au fost depuse la dosarul de fond documente care probează calitatea de proprietar a A. și modalitatea în care aceasta a fost deposedată de imobilele revendicate în prezentul dosar. Acțiunea recurentei are ca obiect revendicarea întemeiată pe dispozițiile legii speciale, precum și pe cele ale art. 480 C. civ., iar instanța, prin comparare de titluri, trebuia să acorde preferabilitate unuia dintre ele, în condițiile prevăzute de lege. Titlul recurentei este preferabil celor al pârâților persoane fizice, deoarece provine de la adevăratul proprietar, statul neputând să transfere un drept de proprietate pe care nu l-a dobândit niciodată.

Instanța de judecată, aflându-se în prezența a doua acte de înstrăinare asupra aceluiași imobil avea obligația să verifice care este actul preferabil, adică actul care, provenind de la un proprietar necontestat, a intrat în circuitul civil mai înainte. În mod judicios trebuia să se stabilească faptul că actul de proprietate al recurentei este preferabil, fiind un act autentic de proprietate intrat în circuitul civil în anii 1945-1946, necontestat sau desființat vreodată în mod legal până la data introducerii acțiunii. Acțiunea se impunea a fi admisă și referitor la corpurile de clădire "A”/C2 și "C”/C4, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză construcții întocmit de expertul tehnic judiciar U.U.

În cauza este aplicabil art. 6 din Legea nr. 213/1998 care, la alin. (2), instituie următoarea excepție de la caracterul inalienabil al bunurilor aflate în domeniul public:"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Excepția este statuată prin art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, care prevede că „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil", or, în cazul de față, tocmai lipsa titlului valabil al statului român, aspect necontestat de către niciuna dintre părți, fundamentează admiterea acțiunii formulate de A. În ceea ce privește corpul C/C4, aflat în administrarea Uniunii Artiștilor Plastici,acesta se află în domeniul privat al statului și este ocupat de chiriași, ca și corpul 7 stradal aflat în administrarea Uniunii Artiștilor Plastici, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 8043 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, acesta nu poate constitui sub nici o formă un bun imobil aflat în domeniul public, așa cum a susținut B. București și, drept urmare, nu pot fi aplicate dispozițiile art. 11 din Legea nr. 213/1998. Întrucât corpul de clădire A/C2 se află în folosința N.N. în temeiul unui ordin de repartiție, aceasta este titulara unui drept de folosință și nu a unui drept de administrare, astfel încât dispozițiile art. 11 al Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, care prevăd că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, fiind abrogate prin Legea nr. 71/2011, nu pot întemeia hotărârea care urmează a se pronunța, întrucât constituie prevederi abrogate, având în vedere principiul de drept tempus regit actum.

Imobilele nu au părăsit nici un moment patrimoniul A., chiar Înalta Curte arătând că statul român nu are un titlu valabil, întrucât preluarea realizată prin Decretul nr. 198/1948 contravenea Constituției în vigoare la momentul naționalizării, probându-se în cauză că imobilul a intrat în patrimoniul A. prin actele încheiate în anul 1946 iar, la data la care imobilul a fost preluat în mod abuziv de către statul român, imobilul se afla în proprietatea recurentei. În Dosarul nr. x/3/2008*, Tribunalul București a reținut în mod corect, contrar celor susținute de intervenienții R. și S., faptul că oferta de donație autentificată din 1946 a fost acceptată de donatara A., în conformitate cu dispozițiile art. 814 C. civ.

Mai mult, Curtea de Apel București a respins prin Decizia nr. 245 din 07 mai 2015 apelul declarat de aceștia, menținând ca legală și temeinica sentința Tribunalului București. În recursul formulat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 55/A din 30 ianuarie 2017, îndreptată prin încheierea din 30 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, se solicită diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de intimații-pârâți întrucât, în mod greșit, prin Decizia civilă nr. 55/A/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de intimații-pârâți și a dispus completarea dispozitivului deciziei în sensul obligării apelantei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei pentru fiecare dintre intimații-pârâți D.D., L.L., I.I., A.A., J.J.

și Z. întrucât decizia de completare a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității părților, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Recurenta menționează că, în conformitate cu dispozițiile art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. Astfel, cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi de înfățișare. După cum menționează și instanța de apel în decizia de completare, intimații-pârâți, prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 23 septembrie 2016, au solicitat în mod expres obligarea reclamantei A. la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a avut loc o „întregire" a cererii cu un petit constând în acordarea cheltuielilor de judecată, formulat după prima zi de înfățișare, modificare cu privire la care recurenta nu și-a dat acordul, cererea fiind formulată, în această situație, în mod tardiv. Mai mult, au fost nesocotite prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care permit cenzurarea de către instanță a cheltuielilor constând în onorariu avocațial, în condițiile în care cheltuielile de judecată solicitate de intimații-pârâți nu sunt justificate și sunt excesive, prin raportare la apărarea comună formulată de avocat în numele tuturor intimaților-reclamanți. Instanța trebuia să cenzureze cererea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial raportându-se la natura și valoarea pricinii, dar mai ales la munca efectiv îndeplinită de avocat.

În cauză, toți intimații-pârâți au beneficiat de asistență și reprezentare pe întreaga durată a procesului din partea unui singur reprezentant convențional, apărările, susținerile și cererile acestora fiind susținute și redactate în comun, apărarea fiind identică în toate cele șase situații, întrucât însăși starea de fapt este identică în toate situațiile. Din aceste motive, se consideră că nu se justifică acordarea cheltuielilor de judecată în baza contractelor încheiate în mod separat de către reprezentantul convențional cu fiecare din cei șase intimați-pârâți, așadar se solicită instanței să dispună reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, cu obligarea intimaților-pârâți la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 705/A din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta susține, în dezvoltarea motivelor de recurs, pe care le-a încadrat în art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ., că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat dintr-un ciclu procesual anterior asupra admisibilității prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun iar, ceea ce privește fondul cauzei, arată că recurenta se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a drepturilor Omului, întrucât este adevăratul proprietar al imobilului, în baza unui titlu valabil, preferabil titlului pârâților, întrucât provine de la adevăratul proprietar, statul român neavând un titlul valabil, de vreme ce preluarea realizată prin Decretul nr. 198/1948 contravenea Constituției de la acea dată, motiv pentru care, în urma comparării titlurilor, instanța trebuia să acorde prevalență titlului reclamantei, care este un act autentic intrat în circuitul civil în perioada anilor 1945-1946, necontestat sau desființat vreodată în mod legal; în ceea ce privește corpurile de clădire A/C2 și C/C4, în lipsa titlului valabil al statului asupra acestora, nu poate fi reținută apartenența lor la domeniul public al statului, în aplicarea art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998; cu putere dec lucru judecat s-a constatat că alt corp de clădire - C/C4 - se află în domeniul privat al statului, astfel încât nu sunt incidente reglementările aplicabile domeniului public, respectiv cele ale art. 11 din Legea nr. 213/1998;

corpul de clădire A/C2 se află în folosința N.N., iar dispozițiile art. 11 al Legii nr. 213/1998, fiind abrogate prin Legea nr. 71/2011, nu pot întemeia soluția ce se va pronunța, potrivit principiului tempus regit actum. Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că acestea se pot încadra numai în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât se susține greșita aplicare a legii, prin încălcarea puterii de lucru judecat și a dispozițiilor aplicabile în materia revendicării, art. 304 pct. 5 și 8 C. proc. civ. fiind menționate în mod formal. Verificând critica referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, întrucât s-ar fi ignorat statuarea din cel de-al doilea ciclu procesual privind admisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, Înalta Curte constată că se invocă de fapt încălcarea prevederilor art. 315 C. proc.

civ. potrivit cărora î n caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Aspectul referitor la admisibilitatea prezentei acțiuni a fost tranșat irevocabil prin Decizia civilă nr. 946/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual al acestei cauze, în cuprinsul căreia s-a reținut că nu pot fi analizate criticile din recurs privind inadmisibilitatea acțiunii întrucât această chestiune a fost dezlegată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 593/2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. De aceea, ceea ce urmează să facă obiect de analiză în rejudecare este temeinicia dreptului,pentru că admisibilitatea unei acțiuni nu se confundă cu caracterul fondat al acesteia.

Pornind de la această premisă, Înalta Curte a dat următoarele îndrumări: să se verifice existența unui bun actual în patrimoniul reclamantei prin analiza incidenței legii speciale, aspect care nu trebuie înțeles ca valorificând un impediment procedural în sesizarea instanței, cu referire la actualitatea dreptului (care trebuie sau nu să fie supus validării în procedura unei legi speciale); să țină seama de dezlegarea dată noțiunii de „bun actual” prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii iar, în ceea ce privește corpurile de clădire A/C2 și C/C4, cât și criticile privind compararea titlurilor, s-a sugerat ca acestea să fie analizate subsecvent lămuririi aspectelor vizând dreptul de care se prevalează părțile, în primul rând reclamanta, în sarcina căreia cade, prioritar, dovedirea dreptului de proprietate.

Respectând îndrumările instanței de recurs, în rejudecare, instanța de apel, lămurind sintagma „în condițiile legii”, a motivat că, prin Legea nr. 564/2004, legiuitorul a stabilit că restituirea altor categorii de imobile care au aparținut A. se face în condițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, ceea ce înseamnă că, fiind aplicabile prevederile legii speciale, instanța nu ar mai putea stabili contrariul, respectiv că bunurile pot fi restituite și în procedura de drept comun. Constatând că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, instanța de apel a considerat că trebuia urmată procedura de reparație reglementată în legea specială, numai astfel bunul putându-se întoarce în patrimoniul reclamantei.

Concluzia instanței de apel este în acord cu ceea ce s-a reținut în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv că bunurile solicitate de reclamantă în acest proces nu puteau fi restituite decât în procedura Legii nr. 10/2001, reclamanta neavând dreptul de a opta între procedura specială și cea generală.

Totodată, acest demers nu poate fi considerat ca o reluare a dezbaterii asupra admisibilității prezentei acțiuni în revendicare, astfel cum s-a arătat chiar în Decizia de casare nr. 946/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a precizat că verificarea incidenței legii speciale de reparație nu trebuie înțeleasă ca o analiză a admisibilității acțiunii, relevanța sa fiind dată de verificarea dovedirii prezenței actuale a bunului în patrimoniul reclamantei, ca urmare a redobândirii bunului preluat de stat, în urma parcurgerii procedurilor speciale de restituire. Întrucât s-a dat curs îndrumării date de instanța de recurs de a stabili dacă imobilul în litigiu intră sub incidența legii speciale de reparație, apare ca nefondată critica potrivit cu care a avut loc o încălcare a puterii de lucru judecat.

Instanța de recurs a statuat și că admisibilitatea unei acțiuni nu se confundă cu caracterul fondat al acesteia, motiv pentru care s-a răspuns criticilor recurentei referitoare la greșita respingere a acțiunii în revendicare în condițiile în care aceasta a fost considerată admisibilă.

În Decizia nr. 33/2008,pronunțată în soluționarea unui recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că: legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale, că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație, însă acțiunea în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație devine admisibilă în cazul în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Întrucât deciziile pronunțate în recurs în interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (3) C. proc. civ., dezlegările date nu mai pot fi repuse în discuție, astfel cum se dorește de către recurentă. Instanța de recurs a dat și îndrumarea ca, în rejudecare, să se țină seama de dezlegările date prin recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 33/2008 și să se analizeze cu prioritate dacă reclamanta deține un „bun actual”. Deși recurenta susține că deține un „bun”, în accepțiunea dată acestei noțiuni în art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, apărările sale au în vedere dreptul de proprietate al reclamantei astfel cum a fost dobândit anterior naționalizării.

Instanța de apel a constatat că reclamanta nu deține un astfel de bun, plecând de la definiția dată acestei noțiuni în cauza pilot Atanasiu împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a socotit că „ existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140). Or, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada revenirii bunului în patrimoniul său printr-o astfel de hotărâre, aceasta nu poate susține cu temei că este îndreptățită să obțină restituirea bunului pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, de esența căreia este dovedirea dreptului de proprietate și, apoi, compararea titlurilor care îl consacră.

În cadrul acestei analize, astfel cum s-a arătat și în îndrumările date de instanța de recurs, urma a se stabili cu prioritate dacă reclamanta deține un drept de proprietate actual asupra imobilului în litigiu. De vreme ce reclamanta nu a dovedit că deține un bun actual, prin prezentarea unui titlu de proprietate valabil asupra imobilului în litigiu, orice analiză subsecventă verificării titlului de proprietate al reclamantei, realizată în cadrul acțiunii în revendicare (precum verificarea titlului invocat de pârâți sau compararea titlurilor invocate de părți) devine lipsită de relevanță. Ca atare, în mod corect,aspecte subsecvente dovedirii deținerii de către reclamantă a unui „bun actual” nu au făcut obiect al analizei în apel și, pentru aceleași considerente, nu pot fi reiterate cu succes nici pe calea recursului.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei de completare nr. 55/A din 30 ianuarie 2017, îndreptată prin încheierea din 30 ianuarie 2017, pronunțată de aceeași instanță, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă critică decizia de completare, prin care au fost acordate cheltuieli de judecată, sub două aspecte: primul se referă la tardivitatea formulării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât termenul la care a fost depusă această cerere, 23 septembrie 2016, este situat după prima zi de înfățișare, cu încălcarea condițiilor impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., iar cel de-al doilea aspect privește cuantumul prea mare al acestor cheltuieli, motiv pentru care recurenta solicită instanței să îl reducă, în aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Analizând ambele aspecte de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată nu se încadrează în categoria cererilor la care se referă art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum și pentru a propune noi dovezi, caz în care instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Analizând comparativ cele două texte legale, se constată că cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată nu reprezintă o cerere de întregire sau de modificare a pretențiilor deduse judecății, deoarece nu are ca obiect o pretenție împotriva părții adverse rezultând dintr-un raport juridic preexistent prezentului proces, ci o cerere pe care oricare dintre părțile cauzei o poate face în temeiul legii, chiar pe cale separată, după finalizarea procesului și care se întemeiază pe miza câștigării procesului, deci pe un raport juridic care se naște între părți la momentul rămânerii irevocabile a procesului, când se va putea cunoaște care este partea care a căzut în pretenții. Nefiind supusă rigorilor art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., este nefondată susținerea reclamantei că cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată a fost formulată tardiv. Nici cea de-a doua critică adusă deciziei de completare nu este fondată, Înalta Curte considerând că suma de 800 lei, acordată cu titlu de cheltuie