ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 344/2017

Decizia nr. 344/2017

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin Decizia

nr. 796/A din data de 31 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de

reclamanta RA A. SA împotriva sentinței civile nr. 1483 din 27 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. și SC C. SA, dispunând d

esființarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecarea pe fond a acțiunii, astfel cum a fost precizată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr. 1483 din 27 noiembrie 2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, reținându-se că reclamanta a invocat nulitatea relativă a unui act emis în anul 2002, nulitate care este prescriptibilă în condițiile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe este fondat, sub următoarele aspecte:

Prin notificarea formulată de pârâtul A., înregistrată sub nr. x/2001, s-a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 recunoașterea drepturilor acestuia asupra terenului în suprafață de 8.054 mp situat în București, sector 2, susținându-se că este moștenitorul proprietarului, tatăl său D., și prezentând-se actul de proprietate, respectiv contractul de donație din 1941.

Cererea a fost admisă prin Decizia nr. 469/2002 emisă de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, pârâtul fiind pus în posesie în anul 2003.

Ulterior, reclamanta a luat cunoștință în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Înaltei Curți că autorul pârâtului a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească, respectiv sentința penală nr. 17/1996 a Tribunalului Poporului, dispunându-se și confiscarea întregii averi dobândite ulterior datei de 6 septembrie 1940, inclusiv terenul în litigiu.

Cererea de revizuire a acestei hotărâri de condamnare a fost respinsă de instanța supremă prin Decizia penală nr. 1548/2006.

În acțiunea inițial formulată a fost invocată nulitatea relativă a actului emis în anul 2002, însă ulterior reclamanta și-a precizat acțiunea (fila 18 dosar judecătorie) în sensul că solicită să se constate nulitatea absolută, fără ca în considerentele sentinței să există vreo referire la această precizare, ci numai în legătură cu cadrul procesual pasiv fixat prin aceasta.

Modificarea acțiunii a fost făcută în condițiile art. 132 C. proc. civ., în condițiile în care prima zi de înfățișare a fost primul termen de judecată în fața Tribunalului București ce a urmat pronunțării regulatorului de competență.

Chiar dacă ar fi apreciat că cererea inițială nu putea fi modificată, judecătorul avea obligația să analizeze și să argumenteze eventuala înlăturare a cererii de modificare în care se invoca nulitatea absolută, lucru pe care nu l-a făcut, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, judecătorul fondului a încălcat și prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. pentru că avea obligația să clarifice contradicția dintre titlul cererii inițiale - nulitate relativă - și motivarea cererii, unde reclamanta arăta neechivoc că pârâtul a fraudat prevederile Legii nr. 10/2001, invocând un titlu de proprietate asupra unui imobil, în condițiile în care cunoștea că acel imobil fusese confiscat penal prin hotărâre judecătorească, aspect pe care cu bună știință l-a ascuns față de instituția notificată. S-ar fi constatat astfel că deși intitulată „nulitate relativă” pentru viciu de consimțământ, starea de fapt și motivele invocate vizau neechivoc frauda la lege sancționată prin nulitate absolută.

Împotriva acestei decizii au formulat cereri de recurs

pârâții B. și SC C. SA, criticând-o pentru următoarele motive, în susținerea cărora au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Potrivit art. 84 C. proc. civ., judecătorul nu este ținut de denumirea cererii și nici de obiectul inserat în aceasta, ci exclusiv de motivele de fapt și de drept.

Reclamanta a pretins anularea (apoi nulitatea absolută) a două acte juridice de drept civil unilaterale pe care le-a emis în soluționarea unei notificări pe Legea nr. 10/2001, susținând că la emiterea actului cauza ar fi fost falsă și ar fi existat o eroare în consimțământul acestei instituții, date fiind necunoașterea existenței litigiului de pe rolul Înaltei Curți început în 2006 și finalizat în anul 2008, deși actele atacate pe calea prezentei au fost emise în 2002 și 2003.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea fie pe o cauză de anulare derivată din existența unui viciu de consimțământ, fie derivată din falsitatea cauzei, aceste două motive fiind unele în strânsă legătură.

Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic civil, dar numai dacă sunt îndeplinite cerințele erorii grave (erorii-viciu de consimțământ). Atunci când există eror în personam, efectele erorii se răsfrâng și asupra motivului determinant, atrăgând cauza falsa, iar nu lipsa cauzei.

Or, falsitatea cauzei, ca și eroarea asupra persoanei constituie o cauză de nulitate relativă care poate fi invocată numai de cocontractantul care a avut o greșita reprezentare a realității, iar reclamantul este terț față de act.

Practic aceasta a susținut reclamanta, lipsa cauzei în strânsă legătură cu eroarea - viciu de consimțământ dat de eroarea in personam privind calitatea pârâtului de persoana îndreptățită la restituire.

Reclamanta nu a invocat nici ilicitatea cauzei și nici frauda la lege, acestea fiind susținute abia în dezbaterea pe fond în fața Tribunalului, atunci când s-au opus ca instanța să țină seama de motive de nulitate suplimentare și care nu au făcut obiectul judecații.

Nulitatea fiind relativă (având în vedere atât art. 961 V.C.C., dar și doctrina și jurisprudența în materie) termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958. Chiar și raportat la decizia din anul 2008, este depășit acest termen prin raportare la data încheierii actului.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în considerarea argumentelor ce succed:

Conformându-se acestei obligații, la data de 28 februarie 2012 (fila nr. 18 dos. Judecătorie) reclamanta intimată a depus o cerere la dosar în care a arătat că față de pârâtul B. invocă nulitatea absolută a deciziei emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 (nr. 496 din 9 octombrie 2002) și a actelor subsecvente prin care s-a înstrăinat imobilul, precum și a procesului verbal de punere în posesie, iar față de același pârât și pârâta SC C. SA nulitatea absolută a actului de vânzarea cumpărare, cu renunțarea la judecată față de alți pârâți.

Atât timp cât extinderea cadrului procesual și precizarea ulterioară au intervenit anterior stabilirii competenței de soluționare a cauzei pe calea regulatorului de competență, în mod corect s-a reținut în cauză relevanța dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., însă numai relativ la cererea formulată în contradictoriu și cu pârâta SC C. SA.

În ceea ce privește cererea inițială, intitulată acțiune în constatarea nulității relative și îndreptată numai împotriva pârâtului B., nu sunt aplicabile aceste dispoziții procedurale, întrucât, oricum, instanța trebuia să facă o corectă calificare a pretenției reclamate, văzând intenția reală a părții care rezultă din conținutul cererii, nefiind ținută de cea care aparține reclamantului - aspect care nu este în măsură să infirme decizia de apel, în considerarea celor ce urmează.

În acest context, se observă că s-a reclamat lipsa calității de persoană îndreptățită a pârâtului inițial, cu referire la decizia penală de condamnare din anul 1946 a tatălui său, prin care s-a luat și măsura confiscării averii (de care reclamanta susține că a aflat ulterior emiterii deciziei, în anul 2008, din procesul de revizuire) și la titlul de proprietate valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, respectiv actul de donație din anul 1941, ce ar fi intrat sub incidența hotărârii penale din anul 1946. Din Decizia penală nr. 1548/2008 a Înaltei Curți, secția penală, indicată în susținerea cererii, rezultând că pârâtul a formulat cerere de revizuire a hotărârii penale din anul 1946 la data de 29 aprilie 1998; prin sentința penală nr. 21 din 24 iunie 2002 cererea a fost respinsă, iar prin Decizia nr. 6882 din 7 decembrie 2005 a fost casată sentința, cauza fiind trimisă spre rejudecare; prin Decizia nr. 198 din 5 decembrie 2006 cererea de revizuire a fost admisă, iar prin Decizia nr. 1548 din 6 mai 2008 s-a admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a casat sentința și, rejudecându-se cauza, s-a respins ca nefondată cererea de revizuire.

În privința cauzei s-au subliniat falsitatea, ilicitatea și imoralitatea - cu referire la dispozițiile legale relevante, iar prin argumentele prezentate se invocă și o fraudare a legii, cum a reținut instanța de apel - reclamându-se faptul că s-a emis decizia pe considerentul că petentul în procedura Legii nr. 10/2001 avea calitatea de persoană îndreptățită, materializată prin prezentarea ca fiind valabil a actului de donație din anul 1941, persoană care s-a dovedit ca fiind lipsită de această calitate.

S-au invocat astfel motive de nulitate absolută - cauză ilicită și imorală, fraudarea legii - ce nu sunt supuse unui termen de prescripție, putând fi invocate oricând.

Incidența acestor motive de nulitate absolută, inclusiv din perspectiva naturii actului juridic emis de către recurenta reclamanta, exced cadrului procesual al litigiului de față, în fața instanței de recurs, care este ținută să soluționeze cauza în limitele în care aceasta a fost dezlegată de instanța de apel - așa cum impune art. 299 și art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

nularea unor titluri de proprietate după mai mulți ani a fost examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a luat întotdeauna

în considerare

, ca un criteriu esențial în examinarea proporționalității privării de bun, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 al Convenției, problema responsabilității părților în neregula sancționată prin anularea titlului și caracterul esențial sau, din contră, mai degrabă minor al acestei nereguli - context în care s-a urmărit a se observa dacă există elemente care să conducă la concluzia că respectivul comportament al părții s-ar afla, într-o oarecare măsură, la originea anulării titlului acestuia de proprietate (Cauza Ion Constantin împotriva României).

În consecință, constatând că nu sunt fondate criticile formulate, în limitele în care acestea au putut fi analizate de prezenta instanță, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B. și SC C. SA împotriva Deciziei nr. 796/A din data de 31 octombrie 2016 a Curții de Apel București secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2017.