ÎCCJ, Decizia nr. 198/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 198/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 222 din 19

septembrie 2005, completul de 9 judecători a respins cererea petentei D.M.,

privind sesizarea Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de

neconstituționalitate a Codului de procedură penală, în raport cu dispozițiile art.

21 alin. (3) din Constituția României, precum și contestația în anulare

formulată de aceeași parte, împotriva deciziei nr. 128 din 16 mai 2005,

pronunțată în dosarul nr. 307/2004, al completului de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Pentru a respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale, completul de 9 judecători a apreciat că

aceasta nu îndeplinește condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

cu referire la condiția privitoare la legătura cu cauza a dispoziției legale a

cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în contenciosul

constituțional.

Împotriva deciziei menționate,

contestatoarea a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de

casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. sau a formula critici

susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Contestatoarea a susținut că nu au

fost respectate dispozițiile legale privind competența materială, în sensul că

fondul excepției de neconstituționalitate poate fi cercetat numai de către

Curtea Constituțională.

Prin decizia nr. 315 din 5 decembrie

2005, pronunțată în dosarul nr. 247/2005, completul de 9 judecători a respins

recursul, ca inadmisibil.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut următoarele:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu

constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei

penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de

casare.

Totodată, în vederea realizării

scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești

nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în

contestație în anulare, de către același complet, privind o decizie dată de

aceeași instanță, într-un recurs respins ca inadmisibil, hotărâre care, nefiind

prevăzută de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă controlului

judecătoresc pe această cale.

Ca atare, s-a reținut că, potrivit

dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului.

S-a mai reținut că aceeași soluție

se impune și dacă recursul petentei, în raport cu motivele invocate, este

examinat ca o cale de atac împotriva soluției de respingere a cererii de

sesizare a Curții Constituționale .

În acest sens, este de reținut că

dispozițiile art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată,

stabilesc, într-adevăr, că încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare

a Curții Constituționale, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară.

Însă, prin textul menționat,

legiuitorul nu a vizat modificarea art. 385

1

C. proc. pen., ci, din considerente ținând de soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, a înlăturat

în acest caz, posibilitatea atacării încheierii și cu apel.

Mai mult, dacă s-ar examina calea de

atac exercitată de contestatoare, ca fiind un recurs declarat împotriva

soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, acesta

ar urma să fie respins ca tardiv.

Însă, în raport cu ordinea

soluționării excepțiilor, cea de inadmisibilitate a recursului primează.

Pe de altă parte, potrivit normei

atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24,

completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește

în cauză, cauza penală având ca obiect infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen., fiind de competența soluționării în fond a judecătoriei, recursul nu este admisibil nici

potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Împotriva acestei din hotărâri,

petenta D.M. a declarat un nou recurs.

Prin decizia nr. 70 din 13 februarie

2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale, precum și recursul ca

inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Din

economia art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea

cererii de sesizare a Curții Constituționale, este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a cerințelor acestui text, cu referire la:

- starea de procesivitate, în care

ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural,

creat în fața unui judecător, care trebuie rezolvat premergător fondului

litigiului;

- existența unui interes procesual

sau substanțial, cu referire la pertinența excepției, în sensul că dispoziția

legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, are legătură cu

soluționarea cauzei;

- activitatea legii, în sensul că

excepția privește un act normativ în vigoare, lege sau ordonanță ori o

dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz.

În cauză, în discuție este

îndeplinirea condiției privind „legătura cu soluționarea cauzei”.

Legătura cu cauza privește incidența dispoziției legale a

cărei neconstituționalitate se cere a fi constată asupra soluției ce se va

pronunța, asupra pretenției deduse judecății, adică a obiectului procesului

penal aflat pe rolul judecătoriei, cu referire la speță.

Obiectul cauzei privește exclusiv

litigiul dedus spre soluționare, în cursul căruia, în orice etapă procesuală,

în fața instanței căreia procesul este pendinte, este ridicată excepția de

neconstituționalitate.

Așadar, excepția de

neconstituționalitate ridicată de petentă în fața instanței de recurs nu are

legătură cu soluționarea în fond a cauzei penale, având ca obiect infracțiunea

prevăzută de art. 210 C. pen.

Or, dispozițiile legale menționate

nu abilitează o instanță a se pronunța asupra cererii de sesizare a Curții

Constituționale, cu referire la o excepție de neconstituționalitate ce eventual

ar putea avea legătură cu soluționarea unei cauze aflate pe rolul altei

instanțe de judecată, întrucât art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

statuează asupra dreptului judecătorului de a se pronunța exclusiv în cadrul

procesului dedus spre soluționare în fața sa, în fond sau căi de atac, după caz.

În fapt, partea vătămată D.M. a

sesizat judecătoria cu plângere prealabilă, în temeiul art. 279 alin. (2) lit.

a) C. proc. pen., solicitând punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 210 C. pen., autorul indicat de parte fiind

tatăl acesteia.

Tinzând la nesoluționarea cauzei

penale prin hotărâre definitivă, din motive ce o privesc pe aceasta, partea

vătămată a formulat mai multe cereri de recuzare a completelor de judecată de

la instanța de fond, precum și a tuturor judecătorilor instanței de fond.

După învestirea Tribunalului

București, cu cereri privind recuzarea tuturor magistraților instanței de fond,

petenta D.M., a formulat mai multe cereri privind recuzarea tuturor

judecătorilor instanței de recurs.

Ulterior, după învestirea Curții de

Apel București, cu cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor instanței

firești de recurs, cu referire la cauza penală privind-o pe partea vătămată D.M.,

aceasta a formulat cereri privind recuzarea tuturor judecătorilor acestei din

urmă instanțe.

După învestirea Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cu aceste cereri, petenta D.M. a formulat alte cereri

privind, pe rând, recuzarea judecătorilor secțiilor Înaltei Curți.

Completul de 9 judecători a fost

sesizat cu recursurile declarate de aceeași parte împotriva încheierilor prin

care cererile, privind recuzarea judecătorilor secțiilor Înaltei Curți de

Casație și Justiție au fost respinse, ca inadmisibile.

Împotriva hotărârilor prin care

recursurile declarate de petenta D.M. au fost respinse, ca inadmisibile,

aceasta a formulat contestații în anulare, iar împotriva acestor din urmă

decizii, a formulat noi recursuri.

Invariabil, petenta a solicitat

atașarea dosarului de fond.

În raport cu cele expuse, excepția

s-a constatat a fi inadmisibilă, în sensul că nu îndeplinește cerințele art. 29

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Ca atare, în temeiul art. 29 alin.

(6) din același act normativ, Curtea a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 alin. (3) din Constituția

României.

Totodată, și acest din urmă recurs,

cu care Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost învestit, este inadmisibil, întrucât nu privește o hotărâre susceptibilă

de reformare pe această cale, determinată ca atare prin art. 385

1

C. proc. pen., respectiv art. 392 alin. (4) din același cod.

În fine, s-a apreciat că recursul

este inadmisibil și în raport cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 304/2004,

republicată.

S-a mai reținut că petenta,

exercitându-și cu rea-credință drepturile procesuale, nici nu pretinde că tinde

la provocarea controlului judiciar al hotărârilor atacate, împrejurare ce

rezultă necontestat din neconformarea acesteia, dispozițiilor art. 52 alin. (5)

și, respectiv, respectiv art. 385

10

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea a

respins recursul, ca inadmisibil.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

petenta D.M. a declarat un nou recurs, cu precizarea că acesta privește

exclusiv respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce urmează:

Prin art. 385

1

C. proc. pen. au fost stabilite hotărârile judecătorești supuse reformării pe calea

recursului.

Hotărârea atacată nu face parte

dintre cele determinate prin textul menționat, ca fiind supuse recursului.

Or, admiterea unei căi de atac, în

alte condiții, decât cele determinate de legea procesual-penală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, hotărârea atacată

cu recurs neprivind o sentință pronunțată în primă instanță, de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluționarea căii de atac exercitate de

petentă nu este de competența completului de 9 judecători, astfel cum aceasta a

fost determinată prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată.

Or, normele privind competența, sunt

de ordine publică, așa încât este nulă orice hotărâre pronunțată cu nesocotirea

lor.

Prin urmare, excepția pusă în

discuție din oficiu se constată a fi întemeiată, recursul fiind inadmisibil,

atât potrivit dreptului comun, cât și legii speciale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 285

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurenta menționată va fi obligată la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.M.

împotriva deciziei nr. 70 din 13 februarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 1947/1/2005,

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători.

Obligă recurenta menționată, să plătească statului, suma de

260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.