ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9551/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București sub nr. 1710 din 25 aprilie 2005

reclamantul

P.G.

a chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al municipiului

București, solicitând anularea dispoziției nr. 3895/2005 și

obligarea pârâtului la emiterea unei alte dispoziții prin care să i

se acorde măsuri reparatorii pentru terenul care i-a fost luat în mod

abuziv de Statul Român.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin dispoziția menționată în

mod greșit i s-a respins notificarea ca nedovedită, întrucât a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului confiscat abuziv

de stat și ulterior demolat.

Prin sentința civilă nr.

1308 din 17 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea și s-a anulat

dispoziția nr. 3895 din 21 februarie 2005 emisă de Primarul General

al municipiului București și a fost obligat pârâtul să

emită dispoziție motivată prin care să propună

măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață

de 93,52 mp situat în București, constând în despăgubiri acordate în

condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că respingerea notificării

formulată de reclamant pe unicul considerent că nu a făcut

dovada dreptului de proprietate este nelegală și netemeinică,

întrucât din actele depuse la dosar s-a făcut dovada că reclamantul a

deținut în proprietate imobilul în discuție, care a fost expropriat

pe numele său, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1978 și ca

atare, primăria avea obligația de a se pronunța asupra fondului

cererii formulate. Tribunalul a mai reținut că se impune obligarea

pârâtului a de acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren

întrucât, prin prezenta acțiune, reclamantul a solicitat acordarea de

despăgubiri numai pentru teren, nu și pentru construcția

demolată.

Împotriva sentinței

sus-menționate au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul.

Reclamantul a criticat sentința

pentru nerezolvarea capătului de cerere privind despăgubirile pentru

construcția demolată, acest aspect constituind obiectul

notificării transmise pârâtului.

În motivarea apelului declarat de

pârât s-a susținut că relevante în emiterea deciziei erau doar

probele produse în fața comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 nu

și cele depuse în instanță.

Prin decizia civilă nr. 198 din

15 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamant și s-a schimbat

în parte sentința în sensul că a fost obligat pârâtul la măsuri

reparatorii prin echivalent și pentru imobilul construcție edificat

pe teren, în prezent demolat.

Apelul declarat de pârât a fost

respins ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a

reținut că prin notificarea adresată, reclamantul a solicitat

despăgubiri pentru imobilul proprietatea sa, compus din teren în

suprafață de 105 mp și construcția ce exista pe teren

și demolată ulterior. Dispoziția emisă de primar s-a referit

la notificare în ansamblul ei, inclusiv despăgubiri pentru

construcția demolată, estimate de reclamant prin completarea la

notificare la suma de 47.000 dolari SUA. La rândul său, contestația

formulată împotriva dispoziției în cauză, se arată în

motivare, a privit dispoziția în întregul său și nu doar o

parte, respectiv cu privire la teren.

Apelul pârâtului a fost apreciat ca

nefondat, întrucât în mod corect instanța de fond s-a pronunțat pe

baza tuturor probelor administrate în cauză.

Pârâtul a declarat recurs împotriva

deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei legal dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

s-a susținut că reclamantul nu a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, întrucât

înscrisurile avute în vedre de instanță la soluționarea cauzei

nu fac dovada dreptului de proprietate și nu suplinesc necesitatea

probării dreptului, inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia

și a raporturilor dintre autorii reclamantului referitor la proprietatea

imobilului și determinarea precisă a acestuia. Menționarea

contestatorului în decretul de expropriere nu este suficientă în dovedirea

dreptului de proprietate, fără alte înscrisuri care să

dovedească cu certitudine dreptul de proprietate.

Recurentul a mai susținut

că instanța de apel în mod greșit a apreciat că a fost

contestată dispoziția în integralitatea ei, întrucât obiectul

acțiunii reclamantului privește acordarea de măsuri reparatorii

pentru teren și nu are relevanță conținutul

notificării, astfel că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, în raport de criticile formulate și prevederile legale

aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce

succed.

Prin persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin.

(1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se înțelege persoana

din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moștenitorii

săi, calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci

intrinsecă, iar faptul preluării să se fi petrecut în perioada

de referință.

În speță, reclamantul a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Astfel, s-a depus la dosar

testamentul întocmit în favoarea sa de testatoarea A.S. autentificat sub nr.

8801 din 16 martie 1950, precum și certificatul de moștenitor nr.

97/1958 din 10 august 1958 (f.36-37 fond) cu referire expresă la imobilul

situat în București, compus din suprafața de 105 mp teren și

construcție compusă din 5 camere.

În adresa nr. 11723 din 23

septembrie 2005 eliberată de Direcția evidență

imobiliară și cadastrală din cadrul Primăriei municipiului

București se menționează că imobilul în litigiu a fost

trecut în proprietatea Statului în baza Decretului de expropriere nr. 242/1978

de la P.G., care este înscris la poziția nr. 1258 în anexa la decret.

Conform dispozițiilor art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, câtă vreme nu s-a

făcut proba contrară, mențiunile din decretul de expropriere fac

dovada existenței și întinderii dreptului de proprietate asupra

terenului deținut anterior exproprierii.

În raport de dovezile produse în

cauză, instanțele anterioare au reținut în mod corect că

reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, contrar susținerilor

recurentului.

Nu este fondat nici celălalt

motiv de recurs invocat de recurent.

Prin notificarea adresată

Prefectului municipiului București prin executor judecătoresc

reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul în

suprafață de 105 mp și pentru „imobilul care a fost

dărâmat” (f.42 fond).

Printr-o cerere ulterioară,

înregistrată la Primăria municipiului București la data de 31

ianuarie 2003 acesta a estimat valoarea casei și a terenului la suma de

47.000 dolari SUA.

Este evident că prin

dispoziția emisă în cauză s-a răspuns notificării în

ansamblul ei, iar contestația formulată împotriva dispoziției

privește aceleași solicitări adresate prin notificare.

Față de toate considerentele

expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a

respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr.

198 din 15 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

23 noiembrie

2006.