ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8048/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

2294/2005, contestatorul A.I.C. a formulat, în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București, contestație împotriva dispoziției nr. 4079 din

15 martie 2005 emisă de Primarul general al Municipiului București.

Contestatorul a arătat, în motivarea

cererii sale, că, prin această dispoziție, a fost respinsă notificarea nr.

2159/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul situat în

București, deși era îndreptățit la acordarea măsurilor reparatorii, dovedind

dreptul său de a beneficia de aceste măsuri.

Tribunalul București, secția a V -a

civilă, prin sentința nr. 960 din 16 septembrie 2005 a admis contestația, a

anulat dispoziția Primarului general al Municipiului București și a obligat

pârâta să emită dispoziție motivată cuprinzând propunerea de acordare a

despăgubirilor pentru imobil.

Pentru a da această soluție,

instanța a apreciat că înscrisurile ce însoțesc notificarea reprezintă, în

sensul prevederilor art. 22 pct. 1 lit. d) din Normele Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, acte juridice care atestă deținerea proprietății

de către autoarea contestatorului la data preluării abuzive a imobilului.

Instanța a reținut că, potrivit

prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, în absența unor probe

contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar

potrivit alin. (2) al aceluiași articol, persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura

preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Aplicând prezumția instituită de

dispozițiile susmenționate, sprijinită și de procesul verbal nr. 17670 din 6

septembrie 1940, întocmit de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare,

conform căruia imobilul a fost înscris ca proprietatea autoarei

contestatorului, tribunalul a reținut că în cauză a fost dovedit dreptul de

proprietate asupra imobilului.

S-a apreciat că dispozițiile ce instituie prezumția

de proprietate, care au fost introduse ca urmare a modificării Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 247/2005, sunt aplicabile și proceselor în curs de

judecată, iar instanțele sunt investite a analiza legalitatea și temeinicia

deciziilor emise în faza administrativă anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005.

Pentru motivele expuse, instanța de

fond a apreciat că petentul A.I.C. este îndreptățit la stabilirea măsurilor

reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a

declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca

nefondat.

Împotriva acestei decizii,

Municipiul București, prin Primarul general, a declarat recurs, invocând

prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Pârâtul a susținut, în esență, că în

momentul depunerii notificării, contestatorul avea obligația să depună toate

actele pe care înțelegea să le folosească și că aceste dovezi trebuiau depuse

la Comisia pentru aplicarea Legii 10/2001 și nu în fața instanței. S-a mai

arătat că intimatul contestator nu a dovedit că există identitate între

persoana menționată în procesul verbal de C.F. A.P.E. și persoana pe care

aceasta o moștenește, respectiv S.A.I., căsătorită A.

Recursul este nefondat.

Așa cum corect au reținut, atât

prima instanță, cât și Curtea de Apel, potrivit prevederilor art. 22

1

(în

prezent art. 24) din Legea nr. 10/2001 republicată, în absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, în absența unor probe

contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin

care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive

este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Având în vedere faptul că

înscrisurile cu privire la care s-a pronunțat prima instanță sunt aceleași cu

cele atașate notificării, nu se poate reține discutarea puterii doveditoare a

înscrisurilor depuse după împlinirea termenului prevăzut de Legea 10/2001.

Referitor la susținerea privind

lipsa identității între A.P.E. și S.A.I., prin actele depuse la filele 7, 8 și

9 din dosarul de fond s-a dovedit tocmai că S.P.A., născută la 1 august 1903,

s-a căsătorit cu A.C., ei figurând ca părinții

contestatorului în registrul stării civile pentru născuți pe anul 1945, iar

prin certificatul de moștenitor nr. 955 din 9 septembrie 1985, s-a dovedit că

acesta este moștenitorul unic al mamei sale A.I.

Față de cele menționate, criticile

apar ca nefondate, iar recursul va fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 148/A din 27

martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 octombrie 2006.