ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8034/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 4061 din 7 octombrie 2003,

I.A.V. a chemat în judecată Municipiul București reprezentat de Primarul

General, Prefectura Municipiului București și Ministerul Finanțelor, solicitând

instanței să dispună obligarea acestora la restituirea prin echivalent sub

forma titlurilor de valoare nominală folosite în procesul de privatizare a

apartamentului nr. 2 situat în București, format din 3 camere, două culoare, 2

balcoane, camera de serviciu nr. 16 și pivnița nr. 17 de la subsol.

Pe parcursul procesului reclamanta

și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtului, municipiul

București reprezentat prin primar să emită o dispoziție de restituire prin

echivalent a imobilului menționat în aceeași modalitate și plata unor daune

cominatorii de 10.000.000 lei pe zi de întârziere, calculate de la data

rămânerii definitive a sentinței.

Prin sentința civilă nr. 14 din 27

mai 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă,

a fost soluționat conflictul negativ de competență dintre Tribunalul București

și judecătorie, stabilindu-se competența în favoarea Tribunalului București,

deoarece din interpretarea unitară a capitolului III din Legea nr. 10/2001

rezultă intenția legiuitorului de a reglementa competența tribunalului în cazul

litigiilor aparente în legătură cu procedura administrativă de restituire a

imobilelor.

Tribunalul București, secția a V-a,

prin sentința civilă nr. 942 F din 15 noiembrie 2004 a admis în parte cererea

precizată formulată de reclamant și a dispus obligarea pârâtei, Prefectura

Municipiului București să emită dispoziția motivată de soluționare a

notificării nr. 2740 din 24 noiembrie 2001 înregistrată la această instituție

sub nr. 23855 din 2 noiembrie 2001. Prin aceeași sentință a fost respinsă ca

prematur formulată cererea de stabilire a valorii și a modalității măsurilor

reparatorii și ca inadmisibilă cererea privind acordarea daunelor cominatorii.

Totodată instanța a respins și

cererea față de Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei

persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, întrucât prin notificarea

adresată de reclamantă Prefecturii Municipiului București s-au solicitat măsuri

reparatorii bănești.

Cererea privind stabilirea valorii

și modalității de acordare a măsurilor reparatorii a fost respinsă ca

prematură, întrucât procedura prevăzută de art. 24 și art. 30 din Legea nr.

10/2001 impune soluționarea notificării de unitatea notificată prin emiterea

dispoziției sau deciziei motivate. A mai stabilit instanța ca Prefectura

Municipiului București nu s-a conformat exigențelor art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 de a soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrarea

acesteia ori de la data depunerii actelor doveditoare atașate de reclamantă

notificării, motiv pentru care a fost făcută în cauză aplicarea art. 1073, art.

1075 C. civ.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 1120/A din 14 iunie 2005, a admis apelul

Prefectului Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 942 din 15

noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a, pe care a schimbat-o în

sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulată de I.A.V. în

contradictoriu cu Prefectura Municipiului București și Municipiul București

reprezentat prin Primarul General.

Prin aceeași decizie a fost

înlăturată din sentință dispoziția privind obligarea Prefecturii Municipiului

București de a emite dispoziția motivată de soluționarea notificării nr. 2740

din 2 noiembrie 2001 înregistrată la nr. 23855 din 2 noiembrie 2001.

Restul dispozițiunilor sentinței au

fost menținute.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că Prefectura nu face parte din categoria

persoanelor juridice enumerate de art. 20 din Legea nr. 10/2001 care sunt

ținute de obligația soluționării notificărilor, emițând o dispoziție sau

decizie motivată în condițiile art. 23 din lege, deoarece nu invocă un drept în

legătură cu bunul preluat de către stat și care aparține reclamantului. Art. 37

din Legea nr. 10/2001 stabilește în sarcina prefecturii doar obligația

centralizării notificărilor și înaintarea centralizată a acestora împreună cu

materialele primite către Ministerul Finanțelor Publice.

Față de dispozițiunile art. 20, art.

37 și art. 38 din Legea nr. 10/2001, rezultă că prefectura reprezintă doar un

intermediar în desfășurarea procedurii de soluționare a cererilor persoanelor

îndreptățite, nefiind implicată în mod direct în rezolvarea notificărilor,

motiv pentru care respingându-se acțiunea reclamantei I.A.V., a fost înlăturată

obligarea Prefecturii București la soluționarea notificării prin emiterea

dispoziției sau deciziei motivate.

Împotriva deciziei nr. 1120/A/2005 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs I.A.V.,

arătând în esență că instanța prin soluția pronunțată a înfrânt prevederile

art. 37 din Legea nr. 10/2001 în temeiul căruia, notificările privind

restituirea imobilelor ce cad sub incidența legii, sub forma echivalentului

bănesc trebuie adresate Prefecturii în a cărei rază se află imobilul.

Referirea instanței la

dispozițiunile art. 37 din lege este neavenită deoarece textul reglementează o

procedură de urmat după soluționarea notificării, iar în speță, Prefectura

Municipiului București trebuia potrivit legii să se pronunțe asupra notificării

în termenul defipt de lege, indiferent de soluție.

Recursul este întemeiat, astfel cum

se va arăta în cele ce urmează.

Prin acțiunea introductivă, I.A.V. a

acționat în judecată Municipiul București, Prefectura Municipiului București și

Ministerul Finanțelor Publice spre a fi obligați pârâții la acordarea măsurilor

reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală folosite exclusiv în

procesul de privatizare, pentru imobilul proprietatea acesteia, din București,

trecut abuziv în proprietatea statului.

Petiționara recurentă și-a fondat

acțiunea pe dispozițiunile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motivat de

faptul că Prefectura Municipiului București căreia i-a adresat notificarea

înregistrată sub nr. 23855 din 2 noiembrie 2001, nu a soluționat-o în termenul

de 60 de zile de la data depunerii, deși notificarea a fost însoțită de toate

actele doveditoare.

Prin adresa nr. 23855/2001/SP din 13

februarie 2006, Instituția Prefectului Municipiului București a încunoștințat-o

pe recurentă că în temeiul art. 25 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv” din Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, notificarea acesteia a fost înaintată Primăriei municipiului

București, Direcția Juridic, Contencios și Legislativ și înregistrată la

această autoritate sub nr. 4318 din 9 februarie 2006.

Raportat la data înregistrării

notificării recurentei la Primăria Municipiului București, în temeiul art. 23

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta trebuia soluționată, deoarece așa cum

arată petiționara, actele ce atestau dreptul și calitatea sa de persoană

îndreptățită erau atașate.

Este adevărat că terenul de 60 de

zile prevăzut de textul de referință este un termen de recomandare, dar aceasta

nu motivează amânarea sine die a soluționării notificării prin emiterea

deciziei sau dispoziției motivate, deoarece s-ar abdica de la spiritul legii și

de la principiul interpretării acesteia în favoarea persoanelor îndreptățite.

Întrucât procedura soluționării

notificării prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată

[fost art. 23 alin. (1)] este subsumată exercitării unui drept subiectiv, având

caracter obligatoriu, temporizarea acesteia deschide celui vătămat accesul la

justiția civilă pentru a impune finalizarea ei.

În baza deciziei sau dispoziției

motivate, cei îndreptățiți, în speță recurenta I.A.V., este legitimată să ceară

instanței judecătorești, obligarea persoanei juridice deținătoare a bunului

respectiv, Municipiul București prin Primarul General, căruia i-a fost

înaintată notificarea, să-i răspundă acesteia, prin emiterea deciziei sau

dispoziției în temeiul actelor ce i-au fost comunicate odată cu notificarea.

Ca urmare, sub acest aspect recursul

declarat este întemeiat. Procedându-se la casarea hotărârilor pronunțate în

cauză, în temeiul art. 314 C. proc. civ., acțiunea formulată de I.A.V. va fi admisă,

iar Municipiul București prin Primarul general va fi obligat să soluționeze

notificarea.

Acțiunea va fi respinsă împotriva

Prefecturii Municipiului București și a Prefectului precum și împotriva

Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, pentru lipsa

legitimării procesuale pasive.

Față de obiectul acțiunii cu care

instanța a fost sesizată și față de faptul că notificarea a cărei soluționare

se impune a fost înregistrată la Primăria Municipiului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta I.A.V. împotriva deciziei nr. 1120/A din 14 iunie 2005 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia și sentința civilă

nr. 942 din 15 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și

obligă Municipiului București, prin Primarul general să soluționeze notificarea

depusă de I.A.V.

Respinge acțiunea împotriva

Prefecturii municipiului București și a Prefectului precum și a Ministerului

Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie

2006.