ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8291/2005

Asupra civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 București, R.K., T.K., G.C.C., T.G., R.K. și J.M.K. au acționat în judecată Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să oblige Municipiul București prin Primarul General să emită decizia sau dispoziția de restituire prin echivalent a imobilului ce a aparținut lui K.L., autorul reclamanților, situat în București, compus din 3 corpuri mari de case și terenul de 1100 mp. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că imobilul cumpărat de autorul lor prin actul autentic 2429 din 25 ianuarie 1930 a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că deși la data de 6 august 2001 au notificat Primăria Municipiului București în vederea restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, depunând actele necesare, cererea a rămas nesoluționată.

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 1086 din 2 decembrie 2004 a admis acțiunea reclamanților și a obligat Municipiul București prin Primarul General să emită decizia sau dispoziția cu privire la notificarea ce i-a fost adresată în temeiul Legii nr. 10/2001. Sentința a fost menținută prin decizia nr. 630 A din 15 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București reprezentat de Primarul General. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut de ambele instanțe că termenul de 60 zile prevăzut de dispozițiunile art. 23 din Legea nr. 10/2001 în cadrul căruia unitatea deținătoare a imobilului este obligată să răspundă notificării ce i-a fost adresată de persoana îndreptățită, deși este un termen de recomandare nu înseamnă că îndeplinirea acestei obligații poate fi amânată nejustificat, pe un termen nelimitat, fără nici-o sancțiune, prin ignorarea dispozițiunilor legale.

Dreptul la soluționarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este ocrotit de lege, astfel încât introducerea unei acțiuni prin care se tinde ca obligația să capete un caracter executoriu, este admisibilă după trecerea termenului de recomandare instituit de legiuitor, ca modalitate de realizare a dreptului. În recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei 630/A din 15 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și motivat în drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 fiind un termen de recomandare depășirea lui nu poate fi sancționată, mai cu seamă atunci când dosarele nu au fost completate în termenele oferite de lege în acest scop.

Mai mult, reclamanții notificatori erau datori să se intereseze dacă dosarele erau complete, în caz contrar fiind obligați să aducă documentele lipsă. Recursul este nefondat.

În temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termenul de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, entitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, iar în conformitate cu art. 24 alin. (1) din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă deținătorul imobilului este obligat prin decizie sau dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) (60 zile) să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Potrivit acestor texte, deținătorul bunului căruia i-a fost adresată notificarea este obligat să analizeze și în funcție de probele depuse în dovedirea dreptului de proprietate și de statutul juridic al imobilului ce se solicită a fi restituit, urmează să decidă numai asupra restituirii și modalității de restituire. Desigur, regula impusă de lege în sarcina deținătorului bunului căruia i-a fost adresată notificarea este ca restituirea să se dispună în natură și numai în situațiile anume reglementate de lege, când restituirea în natură nu este posibilă, să se procedeze la restituirea prin echivalent.

În raport de finalitatea legii, aceea a rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor și, după caz a procedurii de acordare a despăgubirilor, prin asigurarea neîngrădită a dreptului la reparație, atât obligația entității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent, cât și termenul înlăuntrul căruia culzistă această obligație au un caracter imperativ. A califica termenul de 60 zile înlăuntrul căruia entitatea deținătoare trebuie să soluționeze cererea persoanei îndreptățite ca termen de recomandare, echivalează cu încuviințarea legală a amânării culpabile și nejustificate a emiterii deciziei, cu abdicarea de la spiritul legii, dar și cu încălcarea principiilor de interpretare a acesteia în favoarea persoanei îndreptățite.

Calificarea termenului de 60 zile ca fiind termen de recomandare contravine și dispozițiunilor art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului, care potrivit art. 20 din Constituție, face parte din dreptul intern, căci în contextul existenței unei proceduri administrative prealabile și obligatorii, accesul la justiție și realizarea într-un termen rezonabil a protecției drepturilor subiective sunt obstrucționate prin condiția abuzivă a deținătorului bunului, care amână nejustificat emiterea deciziei sau dispoziției de restituire a imobilului, în natură sau prin echivalent.

Legea nr. 10/2001 nu instituie sancțiuni pentru nesoluționarea în termen a cererii celui îndreptățit, dar expirarea termenului de 60 zile de la notificare declanșează dreptul persoanei îndreptățite, în virtutea liberului acces la justiție, de a se adresa tribunalului, nu pentru ca acesta să se substituie deținătorului imobilului în îndeplinirea procedurii administrative prealabile, ci pentru a dispune obligarea entității deținătoare la emiterea deciziei sau dispoziției de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului în temeiul actelor ce i-au fost comunicate odată cu notificarea sau până la data soluționării notificării (art. 22 1 Legea nr. 10/2001).

Toate referirile recurentului legate de prorogarea termenului de 60 zile în raport de momentul depunerii actelor doveditoare sau a unei declarații a acelora îndreptățiți, în sensul că nu mai dețin alte acte doveditoare, exced cadrului legal instituit de art. 22 1 din Legea nr. 10/2001 care nu include în conținutul său nici o condiție de exercitare a acțiunii prin care cei îndreptățiți urmăresc îndeplinirea de către entitatea notificată a obligației legale prin intermediul justiției. Din perspectiva acestor considerente recursul de față va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 630/A din 15 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2005.