ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8291/2005

Asupra civil de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Judecătoria sectorului 5 București, R.K., T.K., G.C.C., T.G., R.K. și J.M.K. au

acționat în judecată Municipiul București prin Primarul General și Ministerul

Finanțelor Publice, pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța să

oblige Municipiul București prin Primarul General să emită decizia sau

dispoziția de restituire prin echivalent a imobilului ce a aparținut lui K.L.,

autorul reclamanților, situat în București, compus din 3 corpuri mari de case

și terenul de 1100 mp.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că imobilul cumpărat de autorul lor prin actul autentic 2429 din 25

ianuarie 1930 a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că deși

la data de 6 august 2001 au notificat Primăria Municipiului București în

vederea restituirii imobilului în natură sau prin echivalent, depunând actele

necesare, cererea a rămas nesoluționată.

Tribunalul București prin sentința

civilă nr. 1086 din 2 decembrie 2004 a admis acțiunea reclamanților și a

obligat Municipiul București prin Primarul General să emită decizia sau

dispoziția cu privire la notificarea ce i-a fost adresată în temeiul Legii nr.

10/2001.

Sentința a fost menținută prin

decizia nr. 630 A din 15 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a

III-a, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul

București reprezentat de Primarul General.

Pentru a pronunța această soluție,

s-a reținut de ambele instanțe că termenul de 60 zile prevăzut de

dispozițiunile art. 23 din Legea nr. 10/2001 în cadrul căruia unitatea

deținătoare a imobilului este obligată să răspundă notificării ce i-a fost

adresată de persoana îndreptățită, deși este un termen de recomandare nu

înseamnă că îndeplinirea acestei obligații poate fi amânată nejustificat, pe un

termen nelimitat, fără nici-o sancțiune, prin ignorarea dispozițiunilor legale.

Dreptul la soluționarea cererii

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este ocrotit de lege, astfel încât

introducerea unei acțiuni prin care se tinde ca obligația să capete un caracter

executoriu, este admisibilă după trecerea termenului de recomandare instituit

de legiuitor, ca modalitate de realizare a dreptului.

În recursul declarat de Municipiul

București prin Primarul General împotriva deciziei 630/A din 15 aprilie 2004 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și motivat în drept pe

dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că termenul de 60 zile

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 fiind un termen de recomandare

depășirea lui nu poate fi sancționată, mai cu seamă atunci când dosarele nu au

fost completate în termenele oferite de lege în acest scop.

Mai mult, reclamanții notificatori

erau datori să se intereseze dacă dosarele erau complete, în caz contrar fiind

obligați să aducă documentele lipsă.

Recursul este nefondat.

În temeiul art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în termenul de 60 zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz de la data depunerii actelor doveditoare, entitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură, iar în conformitate cu art. 24 alin. (1) din același act

normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă deținătorul imobilului

este obligat prin decizie sau dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art.

23 alin. (1) (60 zile) să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este

posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Potrivit acestor texte, deținătorul

bunului căruia i-a fost adresată notificarea este obligat să analizeze și în

funcție de probele depuse în dovedirea dreptului de proprietate și de statutul

juridic al imobilului ce se solicită a fi restituit, urmează să decidă numai

asupra restituirii și modalității de restituire.

Desigur, regula impusă de lege în

sarcina deținătorului bunului căruia i-a fost adresată notificarea este ca

restituirea să se dispună în natură și numai în situațiile anume reglementate

de lege, când restituirea în natură nu este posibilă, să se procedeze la

restituirea prin echivalent.

În raport de finalitatea legii,

aceea a rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor și, după caz a

procedurii de acordare a despăgubirilor, prin asigurarea neîngrădită a

dreptului la reparație, atât obligația entității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent, cât și

termenul înlăuntrul căruia culzistă această obligație au un caracter imperativ.

A califica termenul de 60 zile

înlăuntrul căruia entitatea deținătoare trebuie să soluționeze cererea

persoanei îndreptățite ca termen de recomandare, echivalează cu încuviințarea

legală a amânării culpabile și nejustificate a emiterii deciziei, cu abdicarea

de la spiritul legii, dar și cu încălcarea principiilor de interpretare a

acesteia în favoarea persoanei îndreptățite.

Calificarea termenului de 60 zile ca

fiind termen de recomandare contravine și dispozițiunilor art. 6 din Convenția

Europeană a drepturilor omului, care potrivit art. 20 din Constituție, face

parte din dreptul intern, căci în contextul existenței unei proceduri

administrative prealabile și obligatorii, accesul la justiție și realizarea

într-un termen rezonabil a protecției drepturilor subiective sunt

obstrucționate prin condiția abuzivă a deținătorului bunului, care amână

nejustificat emiterea deciziei sau dispoziției de restituire a imobilului, în

natură sau prin echivalent.

Legea nr. 10/2001 nu instituie

sancțiuni pentru nesoluționarea în termen a cererii celui îndreptățit, dar

expirarea termenului de 60 zile de la notificare declanșează dreptul persoanei

îndreptățite, în virtutea liberului acces la justiție, de a se adresa

tribunalului, nu pentru ca acesta să se substituie deținătorului imobilului în

îndeplinirea procedurii administrative prealabile, ci pentru a dispune

obligarea entității deținătoare la emiterea deciziei sau dispoziției de

restituire în natură sau prin echivalent a imobilului în temeiul actelor ce

i-au fost comunicate odată cu notificarea sau până la data soluționării

notificării (art. 22

1

Legea nr. 10/2001).

Toate referirile recurentului legate

de prorogarea termenului de 60 zile în raport de momentul depunerii actelor

doveditoare sau a unei declarații a acelora îndreptățiți, în sensul că nu mai

dețin alte acte doveditoare, exced cadrului legal instituit de art. 22

1

din Legea nr. 10/2001 care nu include în conținutul său nici o condiție de

exercitare a acțiunii prin care cei îndreptățiți urmăresc îndeplinirea de către

entitatea notificată a obligației legale prin intermediul justiției.

Din perspectiva acestor considerente

recursul de față va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 630/A din

15 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2005.