ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3077/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 119 din 10 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamantele A.M. și P.I.I. și a fost obligată pârâta Primăria municipiului

București, prin primarul general să se pronunțe asupra cererii formulată de

reclamante, privind restituirea ap. 8 și 12 din imobilul situat în București,

prin decizie sau dispoziție motivată, în termen de 30 de zile, de la rămânerea

definitivă a sentinței.

Apelul declarat de reclamante a fost

admis, prin decizia nr. 486 din 10 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost schimbată sentința în sensul obligării

pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să emită decizia privind

imobilul revendicat, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței și a

fost respins, ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva aceleiași

sentințe.

Împotriva susmenționatei decizii a

declarat recurs pârâtul, încadrându-l în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, că potrivit art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2001,

termenul de 60 de zile înlăuntrul căruia trebuie emisă decizia sau dispoziția

motivată, este de recomandare, iar nu obligatoriu, că prin admiterea acțiunii

au fost depășite atribuțiile puterii judecătorești și că notificarea

reclamantelor nu a putut fi soluționată din culpa acestora, deoarece nu și-au

completat dosarul cu toate probele necesare.

Recursul este nefondat.

Conform art. 21 din Constituția

României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor,

a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi

exercitarea acestui drept.

Soluționând acțiunea prin care

reclamantele au solicitat obligarea pârâtului de a se pronunța prin decizie sau

dispoziție motivată asupra cererii de restituire a imobilului, instanțele s-au

conformat acestor norme constituționale, iar în caz contrar ar fi încălcat

principiul liberului acces la justiție.

Așa fiind, se constată că este

nefondată critica ce vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Și criticile vizând fondul

litigiului sunt neîntemeiate.

Prin dispozițiile art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare,

potrivit art. 22 din aceeași lege, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură.

Astfel cum rezultă din expunerea

acestui text de lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe în

termenul legal, care a fost prelungit cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001

și 109/2001.

În atare situație, termenul nu este

de recomandare cum susține recurentul, ci este obligatoriu.

Din probele administrate în cauză nu

rezultă că pârâtul a fost împiedicat a se pronunța din culpa reclamantelor.

La fila 10 din dosarul tribunalului

se află copia notificării formulată de reclamante, care a fost înregistrată de

către pârât la data de 9 august 2001, acțiunea a fost introdusă la data de 26

iulie 2002, iar dispoziția motivată nu a fost emisă nici până la data de 18

aprilie 2005, când a fost soluționat recursul, situație în care se constată că

admițând acțiunea instanțele au făcut o corectă aplicare a legii.

În consecință, conform art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 486

din 10 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie

2005.