ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8994/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8994/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamanții D.S.V., D.R.A. și M.A.N. au
chemat în judecată pe pârâții Primarul general al municipiului
București, Municipiul București și Ministerul Finanțelor
Publice, solicitând Judecătoriei sector 5, pe rolul căreia cauza a
fost înregistrată sub nr. 3766/2004, să constate că Statul Român
a deținut fără titlu valabil apartamentul nr. 33 și 34 din
București, naționalizate din patrimoniul autorilor lor cu
încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 și să
dispună obligarea primului pârât să emită dispoziție de
restituire în natură sau în echivalent a apartamentelor menționate,
cu daune cominatorii de 1.000.000 lei pe zi de întârziere.
Judecătoria sector 5, prin sentința
civilă nr. 3425/2004, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) C. proc.
civ., a declinat competența materială de soluționare a cauzei
către Judecătoria sector 2 care, la rândul său, potrivit
sentinței civile nr. 9207/2004 și-a declinat competența în
favoarea Tribunalului București, apreciind că se impune ca
verificarea și cenzurarea legalității procedurii administrative
de restituire instituită de Legea nr. 10/2001, să fie efectuată
de către instanța competentă conform dispozițiilor art. 24
alin. (8) din lege, indiferent dacă aspectele litigioase vizează o
decizie motivată sau pasivitatea entității notificate.
Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, prin sentința civilă nr. 336 din 5 aprilie 2005, a
respins acțiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că numai
după parcurgerea procedurii administrative prealabile obligatorii finalizate
prin emiterea deciziei sau dispoziției prevăzute de art. 23 din Legea
nr. 10/2001, persoana îndreptățită se poate adresa
instanței de judecată în cadrul contestației prevăzute de
art. 24 și art. 25 din lege și că, în lipsa răspunsului la
notificare al entității investite cu soluționarea acesteia,
cererea de restituire a imobilului, adresată direct instanței de
judecată, este inadmisibilă.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat
apel reclamanții, înregistrat sub nr. 2207/2005 pe rolul Curții de
Apel București, secția a IV-a civilă.
Instanța de apel, prin decizia civilă nr.
1552 din 6 decembrie 2005, admițând apelul, a anulat sentința și
a trimis cauza pentru soluționare în primă instanță la
Judecătoria sector 2.
Pentru a adopta această soluție,
instanța a reținut următoarele:
Temeiul juridic al cererii de chemare în
judecată este cel indicat de reclamanți, respectiv art. 1073 C. civ.
și art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Art. 109 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în
cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se
poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în
condițiile stabilite de lege.
Reclamanții și-au îndeplinit obligația
prevăzută de legea specială, cea instituită prin art. 21,
de a notifica în termen persoana juridică deținătoare, dovada
fiind notificarea comunicată Primăriei Municipiului București la
data de 4 mai 2001.
Unitatea deținătoare nu și-a
îndeplinit obligația instituită prin art. 23 din aceeași lege,
de a emite în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, o
dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.
În lipsa unor reglementări în legea
specială pentru asemenea situații, devin incidente dispozițiile
legale de drept comun și anume prevederile art. 109 alin. (1) C. proc.
civ., care prevăd „dreptul oricărei persoane de a se adresa
instanței competente pentru valorificarea unui drept contra altei
persoane”.
Competența de soluționare a unei astfel de
cereri revine instanței cu competență generală, respectiv,
judecătoriei și nu tribunalului, conform art. 1, alin. (1) C. proc.
civ.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelanții
reclamanți D.V.S., M.A.N. și D.R.A., criticând-o ca fiind
nelegală, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce
privește stabilirea competenței de soluționare a cauzei în
favoarea Judecătoriei sector 2.
În motivarea cererii de recurs, se susține
că prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit în favoarea tribunalelor o
competență specială, derogatorie de la dreptul comun pentru
cenzurarea modului de aplicare a legii de către entitățile
deținătoare a imobilelor ce intră sub incidența legii
și că respectarea normei de excepție trebuie avută în
vedere și la soluționarea cererilor ivite în legătură cu
aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 și nu numai în legătură
cu contestațiile întemeiate pe dispozițiile art. 24 din lege.
Recursul este fondat.
Analizând actele și lucrările dosarului,
Curtea constată că Judecătoria sector 2, prin sentința
civilă nr. 9207 din 13 decembrie 2004, de declinare a competenței în
favoarea Tribunalului București, a procedat, în aplicarea
dispozițiilor art. 84 C. proc. civ., la o corectă calificare a
cererii de chemare în judecată, calificare de care depinde stabilirea
instanței căreia îi revine competența materială de
soluționare în primă instanță a cauzei.
Astfel, în cazul în care unitatea notificată nu
răspunde în nici un mod, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea
notificării, deși procedura de urmat pentru asemenea situații nu
este expres reglementată, titularul notificării are deschisă
calea acțiunii în justiție a cărei competență de
soluționare aparține tribunalului, în condiții similare celor
prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată în 2005.
Obligația de a face, respectiv de a
soluționa notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrare, este
reglementată printr-o lege specială, neîndeplinirea ei neputând fi
rezolvată în temeiul dreptului comun (art. 1073 C. civ.), ci prin
aplicarea legii speciale, rațiuni de judecată unitară impunând
ca litigiile izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 să fie
soluționate de instanța căreia legiuitorul i-a conferit
competența de a judeca acțiunea principală (contestația),
conform art. 26 din legea specială de reparație, republicată în
2005 și anume de tribunal.
Din interpretarea sistematică și
teleologică a legii speciale, rezultă că legiuitorul nu a avut
în vedere ca în această materie competența materială să
aparțină unor instanțe de grad diferit, după cum unitatea
investită cu soluționarea notificării și-a îndeplinit
obligația instituită de art. 25 (art. 2 în vechea redactare a Legii
nr. 10/2001) ori a omis sau refuzat să soluționeze cererea de
restituire prin emiterea în termenul prescris de lege a unei
decizii/dispoziții motivate.
În concluzie, obligația specială
prevăzută de art. 25 are caracterul unei chestiuni prejudiciale, în
strânsă legătură cu soluționarea finală a procesului
de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor solicitate,
chestiune prejudicială ce trebuie cenzurată de aceeași
instanță căreia materială conform procedurii prevăzute
de art. 26 din Legea nr. 10/2001, respectiv de tribunal.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte
de Casație și Justiție, Secțiile Unite, admițând prin
decizia nr. IX din 20 martie 2006 recursul în interesul legii promovat în
condițiile art. 329 C. proc. civ. de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În prezenta cauză, conform considerentelor
prezentate în argumentarea soluției de admitere a apelului declarat de
reclamanți, curtea de apel s-a pronunțat și cu privire la
nelegalitatea sentinței tribunalului în ceea ce privește admiterea
excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată,
stabilind însă eronat că soluționarea pe fond a acțiunii ar
urma să se facă în primă instanță de către
judecătorie.
Pentru considerentele prezentate, în baza
dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și a
dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să
admită recursul, să caseze decizia recurată, precum și sentința
Tribunalului București și să trimită cauza pentru
soluționare pe fond în primă instanță la același
tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de
reclamanții D.S.V., D.R.A. și M.A.N. împotriva deciziei nr. 1552 din
6 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a
civilă.
Casează decizia precum și sentința nr.
336 din 5 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a
civilă, și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 noiembrie 2006.