ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 31.03.2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3411/2006

HOTĂRÂRE
31.03.2006
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3411/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

19 mai 2003, reclamanții F.T. și F.C. au solicitat anularea adresei nr. 8296

din 12 martie 2003 emisă de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

și obligarea pârâtei să lase contestatorilor în proprietate și posesie

apartamentul nr. 166 situat în București.

În motivarea cererii, reclamanții au

susținut că apartamentul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în

temeiul Decretului 223/1974, preluare operată la data de 26 iunie 1984, fără a

se acorda despăgubiri.

Imobilul a fost înstrăinat prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 177/12/1996, încheiat în baza Legii nr.

112/1995, cu referire la care au arătat că încheierea acestuia nu poate

constitui un motiv legal de respingere a cererii de restituire în natură, a

bunului având în vedere că la încheierea sa nu au fost respectate dispozițiile

Legii nr. 112/1995.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 1, art. 2 lit. h) și pct. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 480

și urm. C. civ., precum și art. 6 pct. 3 din Legea nr. 213/1998.

Prin sentința civilă nr. 1107 din 19

decembrie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă

excepția inadmisibilității acțiunii și respinsă ca nefondată contestația.

Prima instanță a reținut, în esență,

prin adresa nr. 8296/2003 emisă de pârâtă, reclamanții au fost încredințați că

le-a fost soluționată notificarea prin care au solicitat restituirea în natură

a apartamentului proprietatea lor, preluat de stat.

În ceea ce privește fondul cauzei,

s-a arătat că, prezenta contestație nu este fondată, întrucât adresa sus

menționată nu reprezintă o dispoziție emisă de unitatea deținătoare, în sensul

art. 24 din Legea nr. 10/2001. Din cuprinsul acesteia, coroborat cu răspunsul

intimatei la interogatoriul reclamanților, rezultă că notificarea reclamanților

urmează a fi soluționată, dosarul întocmit în conformitate cu prevederile Legii

10/2001, urmând a fi înaintat comisiei de aplicare a acestei legi cu propunerea

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.

1021 din 31 mai 2004 a Curții de Apel București. S-a reținut că adresa pârâtei

are natura juridică a actului reglementat de art. 23 alin. (1) din Legea

10/2001, astfel încât este greșită aprecierea primei instanțe în sensul că

pârâta nu a soluționat notificarea.

Față de limitele cadrului procesual

cu privire la obiect, nu poate fi primită solicitarea reclamanților de a se

analiza restituirea în natură a apartamentului.

De vreme ce apartamentul a fost

vândut, în lipsa unei cereri de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nu

se poate verifica în ce măsură chiriașii cumpărători au fost de bună sau rea

credință și deci, dacă apartamentul reintră sau nu în patrimoniul statului

pentru ca apoi să fie restituit foștilor proprietari.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au

susținut:

1 hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau cuprinde sau cuprinde motive contradictorii. Cu toate că

instanța de apel reține că actul atacat întrunește cerințele actului

reglementat de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001, considerente ce

conduceau, la soluția admiterii apelului și evocarea fondului, respinge calea

de atac, pentru motive străine de natura pricinii.

Prin refuzul său de a verifica

titlul statului și a modului în care acesta a înstrăinat imobilul, instanța de

apel se face vinovată de negare de dreptate.

2 hotărârea instanței de apel a fost

dată și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât deși era

competentă să cenzureze actul emis de autorităților administrative, instanța a

omis să facă astfel de verificări, hotărârea pronunțată fiind afectată de

nelegalitate.

Recursul este fondat.

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 2350 din 27 iulie 2001 reclamanții prin mandatar au solicitat restituirea

în natură a apartamentului, proprietate personală, situat, în București preluat

de stat în baza Decretului 223/1974.

Solicitarea reclamanților a fost

soluționată de pârâta Primăria municipiului București prin adresa nr. 8296 din

12 martie 2003 în sensul că apartamentul ce constituie obiectul notificării nu

poate fi restituit în natură, întrucât a fost vândut în baza Legii 112/1995.

S-a mai arătat că reclamanților urmează să li se facă o ofertă de măsuri

reparatorii în echivalent după elaborarea normelor metodologice în acest sens.

Dispozițiile acestui act au fost

atacate în instanță de reclamanți care au solicitat prin acțiune atât anularea

adresei menționate, cât și restituirile în natură a titlului litigios.

Totodată reclamanții au criticat și

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtă și

chiriași, critică cu consecințe directe asupra cererii lor de restituire în

natură a imobilului.

Ambele instanțe au fost prevăzute

doar de analiza caracterului actului atacat, fără ca, prin raportare la

pretențiile concrete ale reclamanților și dispozițiile legale aplicabile

raportului juridic litigios să procedeze la soluționarea fondului cauzei.

Astfel, potrivit art. 23 alin. (1)

din Legea 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziție motivată, în termenul

prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite ofertă de

restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Din textele legale citate, rezultă

că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul

ori i se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept,

unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe calea

notificării să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată.

Ca atare, dacă persoana juridică nu

emite, în termenul prevăzut de lege, o decizie sau dispoziție motivată, nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001,

deoarece, prin ipoteză, actul ce trebuie atacat lipsește, iar aceste dispoziții

sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicabile prin analogie.

În considerarea celor ce preced,

soluția de respingere a cererii pe considerente vizând fie o viitoare

soluționare a notificării, fie soluționarea acesteia în sensul acordării unor

măsuri reparatorii prin echivalent, dar nedeterminate sub aspectul cuantumului,

și modalităților de acordare, echivalează cu nesoluționarea fondului pricinii.

Instanțele erau datoare să verifice

și să se pronunțe cu privire la legalitatea acestui mod de aplicare, vizând

atât motivele refuzului de restituire în natură a imobilului, cât și lipsa

ofertei de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii acestuia,

potrivit art. 24 alin. (1) din Legea 10/2001.

Ori, aceasta presupune și examinarea

valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii

112/1995 astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă, aspect cu referire

la care, instanța în aplicarea principiului art. 129 C. proc. civ. este datoare

să pună în discuția părților și să administreze probele ce se impun în vederea

justei soluționări a cauzei.

Față de cele sus reținute, recursul

va fi admis cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre

rejudecare la instanța de fond, în sensul celor ce preced.

Admite recursul declarat de

recurenții-reclamanți F.T. și F.C.

Casează decizia civilă nr. 1021 din

31mai 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința civilă

nr. 1107 din 19 mai 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Trimite cauza spre soluționare

Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 martie

2006.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2004-10-19
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5673/2004
Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 martie 2001 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanta S.I.M. a chemat în judecată pe pârâții A.
ÎCCJ 2003-04-08
0,96
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3745 din 8 iunie 2000 la Tribunalul București, secția a III a civilă, reclamanții I.R. și I.A.M. au chemat în judecată Co
ÎCCJ 2004-06-07
0,95
ÎCCJ, Decizia nr. 199/2004
, că această decizie este nulă, deoarece preluarea imobilului nu s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, care contravenea, la rândul lui, Constituției din anul 1965 și convențiilor ce ocroteau proprietatea care fusese
ÎCCJ 2003-09-30
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3696/2003
putea fi contestată, vânzarea fiind făcută de persoane care nu aveau nici un drept, nici un titlu valabil și cărora nu le aparținea acest imobil. Sesizat cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă a pronunțat sentin
ÎCCJ 2003-03-07
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2003
statului și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.3157/27998 din 3 februarie 1997, încheiat între pârâta S.C. „H.N.” S.A. București, ca vânzător și pârâții persoane fizice, în calitate de cumpărători. În motivarea acțiun
Sursă