ÎCCJ, Decizia nr. 199/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 199/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 1 noiembrie 2000, la Tribunalul București, A.A., A.E. și A.M. au solicitat,

în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, SC F.O.I. SA și

M.N., în calitate de pârâți, să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 2127

din 15 noiembrie 1988, emisă de fostul Consiliu Popular al municipiului

București, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13

decembrie 1996, încheiat între SC F.O.I. SA și M.N. și de a o obliga pe aceasta

să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a făcut

obiectul acelui contract.

În motivarea acțiunii s-a arătat că A.A.,

împreună cu soțul acesteia A.G., au dobândit imobilul situat în București,

sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul

Ilfov sub nr. 38/1947, iar, în urma decesului lui A.G. și a mai multor acte de

donație, A.M. a devenit proprietar al întregului imobil.

S-a relevat că, prin sentința civilă

nr. 5681 din 15 august 1984, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului

2 a constatat nulitatea actelor de donație, ca urmare a plecării donatorilor

din țară, iar prin decizia nr. 2127 din 15 noiembrie 1988, emisă de Consiliul

Popular al municipiului București, imobilul respectiv a fost preluat, cu plată,

în proprietatea statului.

S-a susținut, în esență, că această

decizie este nulă, deoarece preluarea imobilului nu s-a făcut cu respectarea

prevederilor Decretului nr. 223/1974, care contravenea, la rândul lui,

Constituției din anul 1965 și convențiilor ce ocroteau proprietatea care

fuseseră semnate și de România.

S-a mai susținut că este nul și

contractul de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996, încheiat cu fosta

chiriașă a apartamentului M.N.

Ulterior, reclamanții au precizat

acțiunea în sensul că înțeleg să se judece cu următorii pârâți: municipiul

București, prin Primarul General, SC F.O.I. SA și M.N., iar prin concluziile

scrise au menționat că acțiunea vizează revendicarea imobilului de la pârâții M.N.

și M.A., precum și că solicită obligarea acestora să le lase imobilul în

deplină proprietate și liniștită posesie.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 783 din 16 iulie 2001, a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

S-a motivat că toate criticile aduse

deciziei, prin care s-a dispus preluarea imobilului de către stat, sunt

neîntemeiate, întrucât, din materialul probator administrat, rezultă că bunul

respectiv a fost preluat cu plată de la A.M., după prealabila comunicare a

deciziei, astfel că s-au respectat prevederile Decretului nr. 223/1974.

S-a apreciat, de asemenea, că înstrăinarea

imobilului către pârâții M.N. și M.A. s-a realizat cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la data când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare,

astfel că acesta ar fi nul.

Apelul declarat de A.M. și A.E., în

nume propriu și în calitate de moștenitori ai reclamantei A.A., decedată între

timp, s-a admis prin decizia civilă nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă și a fost schimbată în tot sentința, în

sensul admiterii acțiunii și constatării nulității deciziei nr. 2127 din 15

noiembrie 1998 a Consiliului Popular al municipiului București, cu consecința repunerii

în situația anterioară și a constatării nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996, obligând pe pârâții M.N. și M.A.

să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a

făcut obiectul litigiului.

S-a motivat că imobilul a fost

preluat de stat de la un singur proprietar, A.M., deși, în afară de acesta, mai

existau doi proprietari, ca efect al anulării pe cale judecătorească a actelor

de donație efectuate de aceștia pentru A.M., astfel că s-au încălcat

prevederile Decretului nr. 223/1974, câtă vreme preluarea nu s-a făcut de la

proprietarul real.

S-a mai relevat că nici nu s-a dovedit

că acești coproprietari nu au fost despăgubiți, deoarece singura probă

administrată în acest sens, respectiv, adresa nr. 253 din 1 februarie 2002 a SC

F.O.I. SA, nu poate fi considerată suficientă.

S-a apreciat că sunt eronate

considerentele din sentință, referitoare la transcrierea hotărârii de anulare a

donațiilor, cât timp însuși statul, prin organele sale, a fost parte în

litigiul respectiv.

În fine, în justificarea constatării

nulității contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între pârâți, s-a

subliniat că s-a avut în vedere că, la data de 15 iulie 1996, reclamanții au

depus, la comisia locală, constituită potrivit Legii nr. 112/1995, o cerere de

revendicare, la care au revenit, astfel că a fost încălcat principiul

bunei-credințe la încheierea ulterioară a contractului de vânzare-cumpărare

menționat.

Pârâții M.N. și M.A., precum și

Consiliul General al municipiului București, reprezentat de Primarul General,

au declarat recurs, solicitând modificarea deciziei în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pe motiv că soluția a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 440 din 5 februarie 2003, a admis recursurile și a

modificat decizia civilă nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel

București, secția a II-a civilă, în sensul respingerii apelului declarat de

reclamanții A.M. și A.E. împotriva sentinței civile nr. 783 din 16 iulie 2001 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă.

S-a învederat că, în adevăr, din

actele dosarului rezultă că, înainte de emiterea deciziei nr. 2127 din 15

noiembrie 1988, de preluare a imobilului în litigiu de către stat, de la

proprietarul unic A.M., au fost efectuate două acte de donație, autentificate

sub nr. 5606 din 20 decembrie 1979 și sub nr. 3270 din 4 aprilie 1980, prin

care reclamantul A.M. a dobândit, cu titlu gratuit, proprietatea întregului

imobil de la fratele său și mama sa, care au plecat definitiv din țară, iar, ca

urmare, în anul 1980, imobilul a fost trecut în rolul fiscal al acestui

reclamant, ca singur proprietar.

S-a motivat că, datorită acestei

situații, decizia de preluare a imobilului de către stat a fost emisă numai pe

numele proprietarului A.M., iar, ulterior, sentința, prin care s-a constatat

nulitatea celor două acte de donație, nu a mai fost transcrisă în registrul de

transcripțiuni și nici nu a fost pusă în executare, pentru că singurul titular

al dreptului de proprietate asupra imobilului rămăsese înscris tot A.M., nu și

foștii donatori.

S-a avut în vedere că reclamantul A.M.

nu a contestat niciodată această situație, nu a invocat cotele indivize ale

dreptului de proprietate al celorlalți membri ai familiei, iar despăgubirea a

fost primită de el integral, în nume propriu, pentru imobilul respectiv.

S-a subliniat, în această privință,

că dovada făcută cu adresa provenind de la SC F.O.I. SA a fost completată cu un

act nou, constând în procura specială, autentificată cu încheierea nr. 17.188

din 28 noiembrie 1988 a Notariatului de Stat al sectorului 2, prin care A.M. a

împuternicit pe M.D. să încaseze, în numele său și pentru el, suma de bani ce i

se cuvenea de la I.C.R. F.O.I., pentru imobilul din București, sectorul 2.

S-a mai relevat că, și în legătură

cu aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, A.M. a acționat ca unic

proprietar al imobilului în litigiu, solicitând la data de 15 iulie 1996, în

nume propriu, despăgubiri juste și corespunzătoare pentru acel imobil trecut în

proprietatea statului.

Conchizându-se, s-a motivat că

instanța de apel nu a avut temeiuri să rețină că imobilul în discuție ar fi

fost preluat greșit de la A.M., ca proprietar unic, precum și că acesta nu ar

fi primit despăgubiri.

În fine, s-a motivat că nu este

întemeiat nici al doilea capăt de cerere, care a vizat constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare prin care soții M.N. și M.A. au dobândit

imobilul.

Sub acest aspect, s-a învederat că

respectivul contract a fost încheiat la 13 decembrie 1996, când se aplicau fără

restricții prevederile Legii nr. 112/1995, iar fostul proprietar, A.M., ceruse

numai despăgubiri și nu exista nici un litigiu, pe rolul vreunei instanțe,

privind retrocedarea imobilului sau vreo dispoziție de suspendare a vânzării

locuințelor către chiriași, cum a fost H.G. nr. 11/1997.

Făcându-se referire la aceste

împrejurări, prin considerentele deciziei instanței de recurs, s-a ajuns la

concluzia că nu există elemente de fapt în raport cu care să se poată reține

reaua-credință a cumpărătorilor M.N. și M.A. S-a subliniat, în această

privință, că este semnificativ faptul că prima acțiune în revendicare a fost

formulată în cauza de față abia la 1 noiembrie 2000, adică după aproximativ 4

ani de la vinderea imobilului, cu respectarea condițiilor legii, către cei doi

soți pârâți.

Conchizând, instanța de recurs a

relevat că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, chiar dacă imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil.

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare

împotriva sentinței civile nr. 783 din 16 iulie 2001 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, și deciziei nr. 440 din 5 februarie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, invocând temeiurile înscrise în art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

S-a susținut, în acest sens, că

hotărârile vizate prin recursul în anulare au fost pronunțate, în parte, cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, precum și că acestea sunt și vădit netemeinice.

S-a relevat că prima instanță și

instanța de recurs, neexaminând dispozițiile Decretului nr. 223/1974, în raport

cu ansamblul actelor normative aplicabile, au ajuns la concluzia greșită că

statul a preluat cu titlu imobilul în litigiu.

S-a susținut că, prin soluția de

respingere a acțiunii, au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,

iar decizia nr. 2127/1988 a Consiliului Popular al municipiului București, prin

care a fost preluat imobilul în proprietatea statului, a fost dată cu

încălcarea prevederilor Decretului nr. 223/1974, deoarece au fost nesocotite

drepturile de proprietate ale celorlalți coproprietari, ceea ce face irelevantă

împrejurarea dacă, pentru acel imobil, s-au acordat despăgubiri.

În fine, s-a învederat că trebuia să

se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13

decembrie 1996, deoarece atât cumpărătorul, cât și vânzătorul au fost de

rea-credință, ceea ce rezultă din împrejurarea că au știut și trebuiau să știe

că reclamantul ceruse restituirea imobilului în natură, prin cerere cu care s-a

adresat, la data de 15 iulie 1996, Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 din

cadrul Consiliului local al sectorului 2 București.

Conchizându-se, s-a subliniat că

actul de vânzare-cumpărare menționat a fost încheiat cu încălcarea prevederilor

art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, astfel că nu se putea face aplicarea

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la

buna-credință a cumpărătorilor.

Ca urmare, s-a cerut casarea

hotărârilor atacate și respingerea recursurilor declarate de pârâți împotriva

deciziei pronunțate de instanța de apel.

Recursul în anulare nu este fondat.

Așa cum corect s-a motivat prin

decizia pronunțată de instanța de recurs, din materialul probator administrat

în cauză rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre SC F.O.I.

SA și soții M. a avut loc la data de 13 decembrie 1996, când erau aplicabile

fără restricții prevederile Legii nr. 112/1995 (dosar primă instanță).

Pe de altă parte, din cererea cu

care A.M. s-a adresat, la data de 15 iulie 1996, în nume propriu, ca unic

proprietar, Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul sectorului

2, rezultă că el a cerut să i se acorde „despăgubiri juste și corespunzătoare

pentru imobil”, iar nu restituirea acestuia în natură (dosar primă instanță).

Din actele dosarului mai rezultă că A.M.

și-a completat dosarul cu o nouă cerere, prin care a solicitat, în principal,

restituirea imobilului, iar în subsidiar să i se acorde despăgubiri, abia la

data de 29 mai 1997 (dosar primă instanță), adică după trecerea a mai mult de 5

luni de la vânzarea imobilului de către SC F.O.I. SA, care îl avea în

administrare.

Or, în aceste condiții, nu se poate

pretinde că pârâții M.N. și M.A. ar fi cumpărători de rea-credință datorită

nedepunerii de suficiente diligențe, pentru a afla dacă imobilul nu era

revendicat de proprietarii anteriori preluării acestuia de către stat.

Mai mult, din adresa nr. 253 din 1

februarie 2002 a SC F.O.I. SA, completată cu procura autentificată prin

încheierea nr. 17188 din 28 noiembrie 1988 a Notariatului de Stat al sectorului

2 și cu procesul-verbal încheiat la data de 17 ianuarie 1989, rezultă că A.M. a

împuternicit pe M.D. să încaseze suma de bani cuvenită cu titlu de despăgubiri

pentru imobilul din București, sectorul 2, precum și că suma respectivă a și

fost încasată de la I.C.R. F.O.I.

Rezultă, deci, că instanța de recurs

a apreciat în mod corect că nu există elemente de fapt în raport cu care să se

poată reține reaua-credință a cumpărătorilor M.A. și M.N., încât anularea

titlului de proprietate al vânzătorului nu atrage nulitatea titlului celor doi

cumpărători de bună credință.

Ca urmare, chiar dacă prevederile art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care s-a făcut referire prin

considerentele deciziei pronunțate în recurs, nu sunt aplicabile în cauză,

deoarece s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, totuși, în

raport cu celelalte dispoziții existente în materie, care permiteau invocarea

bunei credințe de către cumpărător, nu se poate considera ca titlul în baza

căruia cei doi pârâți au dobândit imobilul ar fi lovit de nulitate.

Sub acest aspect, este de observat

că prevederea legală menționată a preluat principii de drept consolidate de Codul

civil, a căror aplicabilitate în speță este neîndoielnică.

În adevăr, prin Legea nr. 10/2001 au

fost instituite dispoziții cu privire la valoarea și efectele juridice ale

bunei credințe în materie de revendicare, dar, o atare distincție nu a fost

prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna credință, creație a

jurisprudenței, fiind reglementată în țara noastră încă din anul 1865, în Codul

civil, prin ale cărui dispoziții a fost definită și s-au stabilit condițiile în

care produce efecte juridice.

Chiar dacă se referă la condițiile

în care se pot invoca prescripțiile, prevederea de la art. 1898 alin. (2) C.

civ., potrivit căreia „buna-credință este credința posesorului că cel de la

care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea

transmite proprietatea”, ca și precizarea făcută prin alin. (2) al aceluiași

articol, în sensul că „este destul ca buna-credință să fi existat în momentul

câștigării imobilului”, stabilesc trăsăturile definitorii ale acestui important

principiu, ce guvernează relațiile din domeniul dreptului civil și limitele în

care acționează.

În acest fel, buna credință

prezumându-se, sarcina probei revenea în speță reclamanților, care au invocat

reaua-credință a celor doi pârâți cumpărători ai imobilului.

Or, așa cum s-a subliniat și prin

considerentele deciziei pronunțate în recurs, reclamanții nu au infirmat

această prezumție legală, ei nefăcând dovada că pârâții cunoșteau că statul nu

era proprietar și că alte persoane pretindeau că aveau drept de proprietate

asupra imobilului în discuție.

În atare situație, față de

incontestabila aplicabilitate în cauză a principiului menționat, care

constituie o excepție de la principiul

resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis

, actul juridic de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună credință

de către pârâții M.A. și M.N., nu este susceptibil de a fi lovit de nulitate,

chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului ar fi desființat.

Așa fiind, devine inutilă examinarea

celorlalte critici aduse hotărârilor atacate, câtă vreme nu poate fi desființat

titlul juridic în baza căruia cumpărătorii menționați au devenit proprietari ai

imobilului în litigiu.

În consecință, constatându-se că

hotărârile atacate nu conțin aspecte de încălcare esențială a legii sau de

netemeinicie, în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ., urmează ca

recursul în anulare să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 783 din 16 iulie 2001 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, și deciziei ntr.440 din 5

februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

7 iunie 2004.