ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 440/2003

La data de 24 ianuarie 2003 s-au luat în examinare

recursurile declarate de pârâții M.N., M.A. și de Consiliul General al

Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 72 din 20 februarie 2002 a

Curții de Apel București – secția a IV – a civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 5 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr.783 din 16 iulie 2001 a Tribunalului București – secția a III – a

civilă a fost respinsă acțiunea reclamanților A.A. , A.E. și A.M. în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, Societatea

Comercială “Foișor” SA și M.N.  prin care s-a solicitat să se constate

nulitatea absolută a deciziei nr. 2127 din 15 noiembrie emisă de Consiliul

Popular al Municipiului București prin care a fost trecut în proprietatea

statului imobilul situat în București, str. C. nr. 21, sector 2, repunerea

părților în situația anterioară, precum și constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996 încheiat între

Societatea  Comercială  ICRAL SA și M.N., cu consecința obligării acesteia din

urmă la retrocedarea bunului.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că toate criticile aduse deciziei de

preluare a imobilului de către stat sunt neîntemeiate, întrucât bunul a fost

preluat cu plată de la A. M., după prealabila comunicare a deciziei, astfel că

au fost respectate prevederile Decretului nr. 223/1974.

Cu privire la

contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata

s-a apreciat că înstrăinarea s-a realizat în condițiile legii în vigoare la

data realizării operațiunii.

Apelul

declarat de A.M. și A.E. în nume propriu și în calitate de moștenitori ai

reclamantei decedate A. An. împotriva acestei sentințe a fost admis prin

decizia nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV –

a Civilă, prin care a fost schimbată sentința  în sensul admiterii acțiunii,

constatându-se nulitatea deciziei nr. 2127 din 15 noiembrie 1988 de preluare a imobilului

de către stat, cu consecința repunerii în situația anterioară. S-a constatat

apoi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, cu

obligarea pârâților persoane fizice de a lăsa reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, str. C. nr. 15, sector 2.

În esență

Curtea a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la un singur

proprietar, A.M., deși în afara acestuia mai existau doi proprietari, fiind

anulate pe cale judecătorească actele de donație efectuate între aceștia și A.M.,

astfel că s-au încălcat prevederile Decretului 223/1974, de vreme ce preluarea

nu s-a făcut de la proprietarul real.

În plus, s-a

avut în vedere și că acești coproprietari nu au fost despăgubiți, singura probă

administrată în acest sens, respectiv adresa de la fila 31 apel nefiind

suficientă.

Cât privește

transcrierea hotărârii de anulare a donațiilor sunt apreciate ca eronate

considerentele tribunalului, în situația în care statul prin organele sale a

fost parte în litigiul respectiv.

În legătură cu

constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, s-a

avut în vedere că la 15 iulie 1996 reclamanții au depus la comisia locală

constitutivă potrivit Legii nr.112/1995 o cerere de revendicare, la care au

revenit.

Pârâții M.N. și

M.A., precum și Consiliul General al Municipiului București reprezentat de

Primarul General au declarat recurs împotriva acestei decizii solicitând

modificarea ei în condițiile art. 304 pct. 9 c.proc.civ., considerând că

soluția adoptată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel se

reține că trecerea imobilului în proprietatea statului de la proprietarul unic A.M.

a fost legală,  în situația în care acesta a primit întreaga despăgubire și nu

numai cota parte cuvenită, ca urmare a anulării donațiilor, conform unei probe

noi administrată în recurs.

Se arată în

motivarea recursului și că hotărârea de anulare a donațiilor nu a fost

transcrisă, precum și că aceasta a fost inițiată de ICRAL Foișor, organ al

administrației, ce nu putea reprezenta statul în proces.

Referitor la

actul de vânzare-cumpărare se susține că acesta a fost încheiat în condițiile

legii,  în situația în care fostul proprietar a solicitat numai “despăgubiri

juste și corespunzătoare”, nu s-a făcut nici o dovadă în legătură cu pretinsa

rea-credință a dobânditorilor.

Și prin

recursul Consiliului General al Municipiului București se fac aceleași

susțineri, cu referire și la prevederile art. 304 pct. 7 c.proc.civ. în sensul

că nu sunt indicate în cuprinsul deciziei recurate dispozițiile din Decretul

nr.223/1974 care au fost încălcate și nu sunt redate motivele de drept pe care

se sprijină soluția.

Recursurile

sunt întemeiate, astfel că vor fi admise în sensul celor ce urmează:

Din actele

dosarului rezultă că în adevăr  înainte de emiterea deciziei nr. 2127/15

noiembrie 1988 de preluare a imobilului în litigiu de către stat de la

proprietarul unic A. M., reclamant în cauză, au fost efectuate două acte de

donație autentificate sub nr. 5606/20 decembrie 1979 și 3270/4 aprilie 1980,

prin care reclamantul a dobândit cu titlu gratuit  proprietatea întregului

imobil, de la fratele și mama sa, care au plecat definitiv din țară. Ca urmare,

în același an al ultimei donații imobilul a fost trecut în rolul fiscal pe

numele singurului său proprietar.

În aceste

condiții, decizia de preluare a imobilului de către stat în temeiul

prevederilor Decretului 223/1974 a fost emisă la data de 15 noiembrie 1988 pe

numele proprietarului A. M.

Este adevărat

că  în acest interval de timp la cererea ICRAL Foișor a fost dată sentința

civilă nr. 5681 din 15 august 1984 a Judecătoriei Sectorului 2 București, prin

care s-a constatat nulitatea actelor de donație la care s-a făcut referire mai

sus.

Dar aceasta nu

a fost transcrisă în registrul de transcripțiuni și nici nu a fost pusă în

executare de vreme ce titular al dreptului de proprietate al imobilului a rămas

înscris același A. M., nu și foștii donatori.

Reclamantul nu

a contestat această stare de fapt, nu a invocat niciodată cotele indivize ale

dreptului de proprietate al celorlalți membri de familie și a primit integral,

în nume propriu despăgubirea cuvenită la acea dată pentru imobil.

Și dacă în

apel, cu referire la înscrisul reținut de instanță, menționat mai sus, s-a avut

în vedere că nu s-a făcut dovada certă a primirii despăgubirilor pentru imobil,

întrucât în relațiile date de Societatea Comercială Foișor se arată că nu poate

fi indicat numele persoanei care a primit suma de 51.387 lei, în recurs s-a administrat

proba cu un act nou și anume procura specială autentificată prin încheierea nr.

17188 din 28 noiembrie 1988 la Notariatul de Stat Sector 2, prin care A.M. a

împuternicit-o pe M. D. ca “în numele său și pentru el să încaseze suma de bani

ce i se cuvine de la ICRAL Foișor pentru imobilul din București, str. C. nr.

21, Sector 2.”

Dar, și în

aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 A.M. a acționat ca unic proprietar al

imobilului, solicitând fără echivoc în nume propriu la data de 15 iulie 1997

“despăgubiri juste și corespunzătoare” pentru imobilul trecut în proprietatea

statului.

În raport de

cele ce preced rezultă că instanța de apel a reținut fără temei că imobilul a

fost preluat greșit de la proprietarul unic menționat și că acesta nu ar fi

primit despăgubiri sau că nu se poate stabili dacă acestea au fost primite, cu

nesocotirea dreptului celor trei coproprietari.

Cu privire la

cel de al doilea capăt de cerere, vizând constatarea nulității actului de

vânzare-cumpărare în beneficiul soților M.N. și M.A. probele administrate

atestă fără dubiu următoarele: contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat

la 13 decembrie 1996, dată la care se aplicau fără restricții prevederile Legii

nr. 112/1995. Cum fostul proprietar, ceruse astfel cum s-a arătat mai sus numai

despăgubiri, nu exista nici un litigiu pe rol privind retrocedarea imobilului

și nici vreo dispoziție de suspendare a vânzării locuințelor către chiriași

(luată ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997) rezultă că nu există

elemente de fapt în raport de care să se poată reține reaua-credință a

cumpărătorilor. În acest sens nu este lipsit de semnificație nici faptul că

prima acțiune, cea de față, de revendicare este formulată abia la 1 noiembrie

2000, deci după 4 ani de la realizarea vânzării, în condițiile legii, aceasta

fiind și prima solicitare a reclamanților A.A. și A. E., despăgubirile

corespunzătoare fiind cerute numai de A.M.

În aceste

condiții, rezultă că sunt incidente din plin prevederile art. 46 alin. 2 din

Legea nr. 10/2001 și pentru ipoteza în care se susține că imobilul a fost

preluat fără titlu valabil,  text care de altfel reia principii de drept bine

consolidate și cunoscute cuprinse în codul civil, în sensul că actele juridice

de înstrăinare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care

actul a fost încheiat cu bună-credință.Așa fiind, recursurile de față urmează a

fi admise, conform art. 312 c.pr.civ., și a se modifica decizia recurată, în

sensul respingerii apelurilor declarate de reclamanți împotriva soluției instanței

de fond, pe care o menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâții M.N. și M.A. și de

Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr. 72 din 20

februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV – a civilă.

Modifică

această decizie, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții A.M. și A.E.

împotriva sentinței nr. 783 din 16 iulie 2001  a Tribunalului București –

secția a III – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.