ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 440/2003

La data de 24 ianuarie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții M.N., M.A. și de Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV – a civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 5 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr.783 din 16 iulie 2001 a Tribunalului București – secția a III – a civilă a fost respinsă acțiunea reclamanților A.A. , A.E. și A.M. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, Societatea Comercială “Foișor” SA și M.N.

prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 2127 din 15 noiembrie emisă de Consiliul Popular al Municipiului București prin care a fost trecut în proprietatea statului imobilul situat în București, str. C. nr. 21, sector 2, repunerea părților în situația anterioară, precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1279 din 13 decembrie 1996 încheiat între Societatea Comercială ICRAL SA și M.N., cu consecința obligării acesteia din urmă la retrocedarea bunului. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că toate criticile aduse deciziei de preluare a imobilului de către stat sunt neîntemeiate, întrucât bunul a fost preluat cu plată de la A. M., după prealabila comunicare a deciziei, astfel că au fost respectate prevederile Decretului nr. 223/1974.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata s-a apreciat că înstrăinarea s-a realizat în condițiile legii în vigoare la data realizării operațiunii. Apelul declarat de A.M. și A.E. în nume propriu și în calitate de moștenitori ai reclamantei decedate A. An. împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV – a Civilă, prin care a fost schimbată sentința în sensul admiterii acțiunii, constatându-se nulitatea deciziei nr. 2127 din 15 noiembrie 1988 de preluare a imobilului de către stat, cu consecința repunerii în situația anterioară.

S-a constatat apoi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, cu obligarea pârâților persoane fizice de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. C. nr. 15, sector 2. În esență Curtea a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la un singur proprietar, A.M., deși în afara acestuia mai existau doi proprietari, fiind anulate pe cale judecătorească actele de donație efectuate între aceștia și A.M., astfel că s-au încălcat prevederile Decretului 223/1974, de vreme ce preluarea nu s-a făcut de la proprietarul real. În plus, s-a avut în vedere și că acești coproprietari nu au fost despăgubiți, singura probă administrată în acest sens, respectiv adresa de la fila 31 apel nefiind suficientă.

Cât privește transcrierea hotărârii de anulare a donațiilor sunt apreciate ca eronate considerentele tribunalului, în situația în care statul prin organele sale a fost parte în litigiul respectiv. În legătură cu constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, s-a avut în vedere că la 15 iulie 1996 reclamanții au depus la comisia locală constitutivă potrivit Legii nr.112/1995 o cerere de revendicare, la care au revenit. Pârâții M.N. și M.A., precum și Consiliul General al Municipiului București reprezentat de Primarul General au declarat recurs împotriva acestei decizii solicitând modificarea ei în condițiile art. 304 pct. 9 c.proc.civ., considerând că soluția adoptată este dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel se reține că trecerea imobilului în proprietatea statului de la proprietarul unic A.M. a fost legală, în situația în care acesta a primit întreaga despăgubire și nu numai cota parte cuvenită, ca urmare a anulării donațiilor, conform unei probe noi administrată în recurs. Se arată în motivarea recursului și că hotărârea de anulare a donațiilor nu a fost transcrisă, precum și că aceasta a fost inițiată de ICRAL Foișor, organ al administrației, ce nu putea reprezenta statul în proces. Referitor la actul de vânzare-cumpărare se susține că acesta a fost încheiat în condițiile legii, în situația în care fostul proprietar a solicitat numai “despăgubiri juste și corespunzătoare”, nu s-a făcut nici o dovadă în legătură cu pretinsa rea-credință a dobânditorilor.

Și prin recursul Consiliului General al Municipiului București se fac aceleași susțineri, cu referire și la prevederile art. 304 pct. 7 c.proc.civ. în sensul că nu sunt indicate în cuprinsul deciziei recurate dispozițiile din Decretul nr.223/1974 care au fost încălcate și nu sunt redate motivele de drept pe care se sprijină soluția. Recursurile sunt întemeiate, astfel că vor fi admise în sensul celor ce urmează: Din actele dosarului rezultă că în adevăr înainte de emiterea deciziei nr. 2127/15 noiembrie 1988 de preluare a imobilului în litigiu de către stat de la proprietarul unic A. M., reclamant în cauză, au fost efectuate două acte de donație autentificate sub nr. 5606/20 decembrie 1979 și 3270/4 aprilie 1980, prin care reclamantul a dobândit cu titlu gratuit proprietatea întregului imobil, de la fratele și mama sa, care au plecat definitiv din țară.

Ca urmare, în același an al ultimei donații imobilul a fost trecut în rolul fiscal pe numele singurului său proprietar. În aceste condiții, decizia de preluare a imobilului de către stat în temeiul prevederilor Decretului 223/1974 a fost emisă la data de 15 noiembrie 1988 pe numele proprietarului A. M. Este adevărat că în acest interval de timp la cererea ICRAL Foișor a fost dată sentința civilă nr. 5681 din 15 august 1984 a Judecătoriei Sectorului 2 București, prin care s-a constatat nulitatea actelor de donație la care s-a făcut referire mai sus. Dar aceasta nu a fost transcrisă în registrul de transcripțiuni și nici nu a fost pusă în executare de vreme ce titular al dreptului de proprietate al imobilului a rămas înscris același A. M., nu și foștii donatori.

Reclamantul nu a contestat această stare de fapt, nu a invocat niciodată cotele indivize ale dreptului de proprietate al celorlalți membri de familie și a primit integral, în nume propriu despăgubirea cuvenită la acea dată pentru imobil. Și dacă în apel, cu referire la înscrisul reținut de instanță, menționat mai sus, s-a avut în vedere că nu s-a făcut dovada certă a primirii despăgubirilor pentru imobil, întrucât în relațiile date de Societatea Comercială Foișor se arată că nu poate fi indicat numele persoanei care a primit suma de 51.387 lei, în recurs s-a administrat proba cu un act nou și anume procura specială autentificată prin încheierea nr. 17188 din 28 noiembrie 1988 la Notariatul de Stat Sector 2, prin care A.M.

a împuternicit-o pe M. D. ca “în numele său și pentru el să încaseze suma de bani ce i se cuvine de la ICRAL Foișor pentru imobilul din București, str. C. nr. 21, Sector 2.” Dar, și în aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 A.M. a acționat ca unic proprietar al imobilului, solicitând fără echivoc în nume propriu la data de 15 iulie 1997 “despăgubiri juste și corespunzătoare” pentru imobilul trecut în proprietatea statului. În raport de cele ce preced rezultă că instanța de apel a reținut fără temei că imobilul a fost preluat greșit de la proprietarul unic menționat și că acesta nu ar fi primit despăgubiri sau că nu se poate stabili dacă acestea au fost primite, cu nesocotirea dreptului celor trei coproprietari.

Cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, vizând constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare în beneficiul soților M.N. și M.A. probele administrate atestă fără dubiu următoarele: contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 13 decembrie 1996, dată la care se aplicau fără restricții prevederile Legii nr. 112/1995. Cum fostul proprietar, ceruse astfel cum s-a arătat mai sus numai despăgubiri, nu exista nici un litigiu pe rol privind retrocedarea imobilului și nici vreo dispoziție de suspendare a vânzării locuințelor către chiriași (luată ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997) rezultă că nu există elemente de fapt în raport de care să se poată reține reaua-credință a cumpărătorilor.

În acest sens nu este lipsit de semnificație nici faptul că prima acțiune, cea de față, de revendicare este formulată abia la 1 noiembrie 2000, deci după 4 ani de la realizarea vânzării, în condițiile legii, aceasta fiind și prima solicitare a reclamanților A.A. și A. E., despăgubirile corespunzătoare fiind cerute numai de A.M.

În aceste condiții, rezultă că sunt incidente din plin prevederile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și pentru ipoteza în care se susține că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, text care de altfel reia principii de drept bine consolidate și cunoscute cuprinse în codul civil, în sensul că actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.Așa fiind, recursurile de față urmează a fi admise, conform art. 312 c.pr.civ., și a se modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelurilor declarate de reclamanți împotriva soluției instanței de fond, pe care o menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții M.N. și M.A. și de Consiliul General al Municipiului București împotriva deciziei nr. 72 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a IV – a civilă. Modifică această decizie, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții A.M. și A.E. împotriva sentinței nr. 783 din 16 iulie 2001 a Tribunalului București – secția a III – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.