ÎCCJ, Decizia nr. 204/2005

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 657 din 8 februarie 2002, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea formulată de reclamanții I.A. și I.D.G., în contradictoriu cu pârâții municipiul București, prin Primarul General, SC C. SA București, G.C., G.A. și a constatat că imobilul situat în București a trecut în proprietatea statului, fără titlu. A constatat nulitatea absolută a deciziilor nr. 1208 din 13 august 1986 și nr. 1740 din 12 noiembrie 1986, emise de Consiliul Popular al municipiului București. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40628 din 30 septembrie 1986, încheiat între Primăria municipiului București, prin SC C. SA București și cumpărătorii G.C., G.M.

și a obligat pârâta Primăria municipiului București, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, imobilul menționat. A respins cererea reclamanților privind constatarea că titlul lor de proprietate este preferabil oricărui alt titlu al pârâților, ca neîntemeiat. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2367/A din 5 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de pârâții G.C. și G.M. împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea. Apelul declarat de reclamanți împotriva aceleași sentințe a fost respins, ca nefondat.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat, prin decizia nr. 1366 din 26 mai 2003. Prin sentința nr. 4519 din 17 mai 2000, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea nulității titlului de trecere în patrimoniul statului a imobilului, a deciziilor organului administrației publice locale și a celui privind obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București. Prin aceeași sentință, instanța a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanții I.A.

și I.D.G., în contradictoriu cu pârâții G.C., G.M., Consiliul General al municipiului București și SC C. SA București, cu privire la capetele de cerere anterior menționate, pentru autoritate de lucru judecat. A disjuns capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40628 din 30 septembrie 1996. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 164/A din 24 ianuarie 2001, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la instanța de fond.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, ca nefondat, prin decizia nr. 1805 din 18 iunie 2001. Prin decizia nr. 1960 din 29 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis contestația în anulare formulată de reclamanți împotriva deciziei nr. 1366 din 26 mai 2003, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a anulat decizia și a fixat termen pentru judecarea recursului. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2731 din 15 decembrie 2003, a admis recursul declarat de reclamanții I.A. și I.D.G. împotriva deciziei nr. 2367/A din 5 noiembrie 2002 a Tribunalului București și a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins, ca nefondate, și apelurile declarate de pârâți.

Prin decizia nr. 33 din 11 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca tardivă, cererea pârâților G.M. și G.C., privind revizuirea deciziei date în rejudecarea recursului. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâții au declarat recurs. Aceștia au susținut că, nepronunțându-se asupra cererii de repunere în termen, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu soluționarea unui recurs declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre ce a fost atacată pe calea revizuirii, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc.

civ., legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz. În cauză, hotărârea a cărei anulare se urmărea prin formularea cererii de revizuire, era o decizie irevocabilă, pronunțată în soluționarea recursului. Or, potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului, hotărârile definitive, stabilite ca atare de art. 377 alin. (1) din același cod. În consecință, cum hotărârea a cărei anulare se cerea în revizuire, era o decizie irevocabilă, nesupusă recursului, nici decizia secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea cererii de revizuire, nu este supusă acestei căi de atac.

Prin urmare, în cauză se constată că nu este îndeplinită una din condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea recursului, cu referire la existența unei hotărâri determinate de lege, susceptibilă de reformare pe această cale. Pe de altă parte, examinarea recursului excede competenței atribuite Completului de 9 judecători, prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, limitată la judecarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se constată, așadar, că excepția pusă în discuție din oficiu este întemeiată, recursul fiind inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenții G.C. și G.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenții G.C. și G.M. împotriva deciziei nr. 33 din 11 ianuarie 2005, pronunțată de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 6961/2004. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.