ÎCCJ, Decizia nr. 33/2005

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 166 din 25 iunie

2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.M. împotriva ordonanței de

declinare a a competenței, dispusă în dosarul nr. 234/P/2003 al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că petentul a formulat plângere împotriva unei ordonanțe a

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, de declinare a competenței

în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, privind

soluționarea plângerii formulate de petentul D.M. împotriva procurorilor T.L. și

M.G., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 264 C. pen., act procesual neprevăzut,

ca fiind susceptibil de a fi supus controlului judecătoresc, în condițiile art.

278

1

C. proc. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul D.M. a declarat recurs, reiterând criticile privind preluarea ilegală

a patrimoniului C.A.P. Inotești, de persoane împotriva cărora se refuză

efectuarea urmăririi penale.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin Ordonanța nr. 234/P/2003 din 18

aprilie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declinat

competența de soluționare a cauzei privind pe T.L., prim procuror și M.G., procuror,

ambii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova și alții, cercetați

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și 264 C. pen., în

favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în temeiul art. 210,

art. 42, art. 45, art. 28

1

pct. 1 lit. b) și art. 209 alin. (2) și (4)

C. proc. pen.

Or, potrivit art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen. „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278,

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, ori,

după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și

orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face

plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror, a

modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni,

potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Din economia textului menționat

rezultă cu evidență că este supus controlului judecătoresc, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de netrimitere în judecată, confirmată ca

urmare a respingerii plângerii formulate, corespunzător posibilității legale

reglementate în favoarea părții interesate prin art. 277-278 din același cod.

Drept urmare, plângerea reglementată

de art. 278

1

C. proc. pen., având, între altele, caracterul unei căi

de atac, de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc, exclusiv în

acele situații în care privește actul procesual determinat de textul menționat.

Cum în cauză petentul nu a formulat

plângere împotriva unei soluții de netrimitere în judecată, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., ci împotriva unui act procedural neprevăzut de

art. 278

1

din același cod, ca fiind supus controlului judecătoresc

pe calea acestei proceduri, soluția primei instanțe apare ca fiind legală.

Este de reținut, în acest sens, că

existența unui drept subiectiv dă dreptul persoanei de a solicita protecția

judiciară.

În acest sens, legea procesual

penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția

României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface

exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

În consecință, revine părții

interesate, obligația de a solicita protecția judiciară în condițiile legii,

aceleași pentru toate persoanele care se adresează jurisdicției competente, iar

formularea de cereri sau căi de atac, cu neobservarea condițiilor de exercițiu

legal prevăzute, duce la respingerea acestora, ca inadmisibile.

Pe de altă parte, normele legale

privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor și căilor

de atac în limitele competenței atribuite, sunt de ordine publică, așa încât

pronunțarea unei hotărâri, cu nesocotirea lor, este sancționată cu nulitatea

acesteia.

Ca atare, instanța de judecată nu

poate soluționa o cerere adresată acesteia la stăruința părții, ci exclusiv în

limitele legii.

Or, în cauză, în mod judicios prima

instanță a reținut că petentul nu a solicitat protecția judiciară în condițiile

legii, cu referire la calea procesuală aleasă ce nu privește un act procesual

prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

În motivarea recursului declarat împotriva

hotărârii primei instanțe, petentul a reclamat refuzul organului sesizat, de a

efectua urmărirea penală.

Din actele dosarului rezultă, însă,

că această susținere nu este susținută de rezoluția atacată, prin care s-a

dispus, în realitate, trimiterea plângerii, organului competent a efectua

urmărirea penală.

Pe de altă parte, în raport cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., chiar sesizată fiind cu

plângerea formulată împotriva unui act procesual prevăzut de acest text,

instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală,

controlul judecătoresc privind exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau,

după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale,

respectiv temeinicia rezoluției atacate, în raport cu actele efectuate.

Se constată, așadar, că recursul

declarat de petent este nefondat sub aspectul acestor critici.

Totodată, examinând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nici alte motive

de casare susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.M. care, în baza art.

192 alin. (2) din același cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul D.M. împotriva sentinței nr. 166 din 25 iunie 2004,

pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.

1568/2004.

Obligă petentul să plătească

statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 februarie 2005.