ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2615/2007

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel,

reclamanta S.N. R. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. – A.N.A.F.,

anularea Deciziei nr. 33 din 23 februarie 2005, emisă de D.G.S.C., anularea

procesului - verbal încheiat la data de 10 decembrie 2004 de către pârât și

suspendarea efectelor cu privire la obligațiile de natură fiscală cuprinse în

procesul - verbal mai sus menționat, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În motivarea acțiunii, se

arată că organele de inspecție financiar fiscală au efectuat un control în

perioada 10 mai 2004 – 30 august 2004, finalizat cu procesul - verbal a cărei

anulare se solicită. Împotriva acestui act de control, reclamanta a formulat

contestație în temeiul C. proc. fisc., fiind emisă Decizia nr. 33 din 23 mai 2005,

prin care contestația a fost respinsă.

Reclamanta consideră că

decizia este nelegală și netemeinică, deoarece procesul - verbal de control a

fost întocmit de inspectori fiscali necompetenți, că decizia nu se pronunță

asupra cererilor formulate prin contestație, în mod expres cu privire la

nulitatea invocată, iar în ceea ce privește fondul contestației, reclamanta

susține că sumele indicate în procesul - verbal, ca și obligațiile financiar

fiscale, nu sunt corect stabilite.

Prin sentința civilă nr. 202

din 23 ianuarie 2007 Curtea de Apel București a respins ca tardivă acțiunea

reclamantei, reținând faptul că decizia atacată a fost comunicată reclamantei

la data de 25 februarie 2005, iar aceasta s-a adresat cu cererea de chemare în

judecată Instanței competente la data de 23 martie 2005, cu depășirea

termenului prevăzut de dispozițiile art. 6 alin (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta susținând în esență că, Instanța de Fond a stabilit

eronat natura juridică a căi speciale de contestare a actelor administrative

fiscale, ceea ce a atras după sine și stabilirea eronată a termenului de

sesizare a Instanței.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Procedura de contestare

reglementată de Titlul IX din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc. fisc.,

așa cum este definită de art. 175 alin. (1) din acest act normativ, reprezintă

o cale administrativă de atac aflată la îndemâna celor care se consideră lezați

în drepturile lor printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.

Instanța de Fond, în mod

netemeinic a atribuit un caracter jurisdicțional acestei proceduri, deși

aceasta nu îndeplinește, în mod cumulativ, condițiile specifice unei

jurisdicții, respectiv contradictorialitate și asigurarea dreptului la apărare.

Îndeplinirea condiției

contradictorialității presupune în mod obligatoriu citarea părților în fața

unei autorități imparțiale și posibilitatea acestora de a-și expune punctul de

vedere în mod neîngrădit în raport de susținerile celeilalte părți.

Ori, în cazul procedurii

reglementate de Titlul IX C. proc. fisc., lipsesc aceste aspecte esențiale,

având în vedere că:

- persoana care a formulat

contestația nu este citată de către organul de soluționare;

- punctul de vedere al

contestatorului este cuprins în contestație și nu poate fi expus în

contradictoriu cu organul fiscal;

- organul de soluționare a

contestației este fie organul emitent al actului administrativ atacat, fie

organul ierarhic superior al acestuia.

Calificarea procedurii din

Titlul IX din C. proc. fisc., ca fiind jurisdicție administrativă, contravine

și celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 409 din 12

octombrie 2004, care a calificat această procedură ca fiind „recurs

administrativ” și nu „jurisdicție administrativă”.

Soluția Instanței de Fond nu

ține seama nici de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a

statuat în mod constant că procedura reglementată de Titlul IX C. proc. fisc.

reprezintă un recurs și nu o jurisdicție administrativă (Decizia nr. 616 din 1

februarie 2007).

Interpretarea eronată a

naturii juridice a contestației administrative de către Instanța de Fond, a

atras după sine, stabilirea greșită a termenului de sesizare a Instanței,

prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de 15 zile de la data

comunicării deciziei.

Având în vedere natura

juridică a acestei căi administrative de atac, termenul în care putea fi

sesizată Instanța, este de 6 luni de la data comunicării deciziei, potrivit art.

11 din aceeași lege.

Societatea recurentă a

respectat acest termen, introducând acțiunea în termen de 30 de zile de la comunicarea

deciziei A.N.A.F., termen prevăzut de Legea nr. 29/1990.

Așa cum rezultă din dosarul

cauzei, acțiunea a fost expediată prin poștă la data de 23 martie 2005, fiind

înregistrată la Instanță pe data de 25 martie 2005, deci cu mult înaintea

expirării termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Având în vedere cele mai sus

expuse, recursul declarat de reclamantă urmează a fi admis, se va casa sentința

atacată și se va trimite cauza aceleiași Instanțe pentru cercetarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

S.N. R. SA București împotriva sentinței civile nr. 202 din 23 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 22 mai 2007.