ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1125/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1125/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 10401/2/2006,

reclamanta SC F. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F., solicitând ca prin

sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei nr. 79 din 05 iunie 2006

emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. și pe cale de consecință, anularea deciziei de impunere

nr. C/81119 din 30 mai 2005 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. București - Activitatea

de Inspecție Fiscală și a raportului de inspecție fiscală din 30 mai 2005, în ceea

ce privește sumele contestate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în perioada 04 aprilie 2005 - 18 mai 2005, la SC F. SA a

avut loc un control fiscal al A.N.A.F. - D.G.F.P. București - Activitatea de Inspecție

Fiscală, în urma căruia organul de control a întocmit raportul de inspecție fiscală

din 30 mai 2005, în baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. C/81119 din 30

mai 2005, documente potrivit cărora SC F. SA ar datora bugetului de stat suma totală

de 1.201.370 RON.

Reclamanta a mai arătat

că, la data de 04 august 2005 a fost emisă somația de plată pentru suma de 1.201.370

RON, împreună cu titlurile executorii nr. 785, 786, 794, 826, 827, 828, 2612 și

2613, că împotriva deciziei de impunere nr. C/81119 din 30 mai 2005 a formulat contestație

pentru suma de 8.129.067.620 ROL, respectiv 812.906,7620 RON, contestație ce a fost

soluționată prin decizia nr. 79 din 05 iunie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.,

în sensul respingerii acesteia.

Reclamanta a susținut

că aceste acte administrativ-fiscale emise de pârâte sunt nelegale pentru următoarele

motive:

inspecția fiscală și de a stabili obligații fiscale suplimentare pe perioada de

5 ani anterioară celei în care s-a efectuat controlul, s-a prescris și de asemenea,

dreptul de a cere executarea silită a creanțelor bugetare în cuantum de 7.627.336.386

ROL reprezentând debite și accesorii, s-a prescris.

În dezvoltarea acestui

motiv de nelegalitate, reclamanta a susținut că inspecția fiscală s-a desfășurat

în perioadele 04 aprilie - 15 aprilie 2005, 03 mai - 10 mai 2005 și 18 mai 2005,

că raportul de inspecție fiscală s-a întocmit la data de 30 mai 2005, iar organul

fiscal care a realizat inspecția fiscală trebuia să se limiteze la a efectua controlul

în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale,

conform art. 96 alin. (1) C. proc. fisc., respectiv în cadrul termenului de 5 ani,

care se calculează potrivit legislației în vigoare la data la care a început să

curgă, respectiv O.G. nr. 70/1997.

În privința dreptului

de a cere executarea silită a creanțelor bugetare anterioare datei de 30 mai 2000,

reclamanta a susținut că acest drept este prescris, deoarece potrivit dispozițiilor

art. 9, art. 97 și art. 98 lit. a) din O.G. nr. 11/1996, act normativ în vigoare

la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție a executării silite,

termenul de prescripție este de 5 ani de la data nașterii dreptului de a cere executarea

silită pentru creanțele bugetare provenind din impozite, taxe, alte contribuții

stabilite potrivit legii, precum și majorări de întârziere.

reținute în raportul de inspecție fiscală din 30 mai 2005 și în decizia de impunere

nr. C/81119 din 30 mai 2005, altele decât cele care se regăsesc în certificatul

fiscal pe baza căruia s-a făcut privatizarea prin vânzarea de acțiuni, SC F. SA

este exonerată de drept de la plata lor, prin efectul legii.

Sub acest aspect, reclamanta

a arătat că s-a privatizat în anul 2000, că la contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 11 mai 2000, încheiat între FPS și SC „N.G.” SRL, a fost anexat, ca

dovadă a datoriilor bugetare, certificatul de atestare fiscală din 07 aprilie 2000,

iar pentru sumele neevidențiate în acesta, societatea este exonerată de drept de

la plata lor, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (4), (5) și (6) din

Legea nr. 99/1999, prin care s-au modificat dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997.

taxa pe valoare adăugată și accesorii aferent perioadei mai - septembrie 2000, pentru

care nu au existat la momentul controlului înștiințări de plătitor de TVA pentru

furnizori, a fost eronat stabilit de organul de control fiscal.

Referitor la acest motiv

de nelegalitate, reclamanta a precizat că debitul constând în TVA și accesorii aferent

perioadei de până la 30 aprilie 2000, pentru care a intervenit prescripția, a fost

inclus în suma totală contestată (7.627.336.386 ROL) și este în cuantum de 591.864.476

ROL debit, la care se adaugă accesoriile constând în dobânzi și majorări de întârziere.

De asemenea, reclamanta

a susținut că a făcut dovada de plătitor de TVA pentru furnizorii în cauză, prin

intermediul adresei din 27 septembrie 2005, emisă de Ministerul Justiției - Oficiul

Național al Registrului Comerțului, că ar fi imposibil ca o societate să facă dovada

calității furnizorilor săi de plătitori de TVA cu certificatul original de înregistrare

ca plătitor de TVA emis de organul fiscal, așa cum se susține de către A.N.A.F.

– D.G.S.C.

În concluzie, reclamanta

a menționat că suma totală contestată este în cuantum de 8.509.455.170 ROL reprezentând:

- 7.726.336.386 ROL, sumă

contestată ca prescrisă și exonerată la plată prin efectul legii, compusă din debit

și accesorii;

- 882.118.784 ROL, sumă

contestată, deoarece s-a făcut dovada înștiințărilor de plătitor de TVA și care

este aferentă perioadei mai-septembrie 2000 (scadentă în lunile mai, iulie și septembrie

2000), parțial prescrisă pentru partea scadentă anterioară datei de 04 august 2000

și compusă din debit plus accesorii.

La data de 16

ianuarie 2007, reclamanta a formulat precizare la acțiune, în sensul că solicită

judecarea cauzei în contradictoriu atât cu Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F.,

cât și cu A.N.A.F. -D.G.F.P. București - Activitatea de Inspecție Fiscală sector

4, urmând a se dispune, prin hotărârea ce se va pronunța: admiterea acțiunii, anularea

deciziei nr. 79 din 05 iunie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., anularea în parte,

pentru suma de 8.509.455.170 ROL, a deciziei de impunere nr. C/81119 din 30 mai

2005 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. București – Activitatea de Inspecție Fiscală sector

4 și a raportului de inspecție fiscală din 30 mai 2005, în baza căruia s-a emis

decizia de impunere menționată, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 807 din 20 martie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost respinsă ca tardivă reținându-se

că împotriva deciziei emise în soluționarea procedurii administrativ-jurisdicționale

trebuia să fie formulată acțiune în justiție în termen de 15 zile de la comunicare.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3485 din 21 septembrie 2007,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus admiterea recursului,

casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut, în esență,

că termenul de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este cel prevăzut

de art. 6 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care atât legiuitorul, cât și

jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție califică

procedura prevăzută de C. proc. fisc. de contestare a actelor fiscale ca fiind o

cale de atac administrativă, iar decizia un act administrativ.

Prin urmare, s-a constatat

că în cauză regularitatea termenului de introducere a cererii de chemare în judecată

are termen de referință pe cel al comunicării deciziei nr. 76/2006 iar în raport

cu acesta, cererea a fost introdusă în termenul legal.

La Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza trimisă spre rejudecare

a fost înregistrată sub nr. 481/2/2008.

În dovedirea acțiunii,

s-au administrat probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.

În fond, după casare,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC F. SA, în contradictoriu cu pârâtele

A.N.A.F. și D.G.F.P. a Municipiului București.

A anulat în parte decizia

nr. 79 din 05 iunie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. și decizia de impunere

nr. C/81119 din 30 mai 2005 emisă de D.G.F.P. a Municipiului București.

A exonerat reclamanta

de plata următoarelor sume:

- 53.569.515 ROL dobânzi

C.A.S. angajator pe lunile ianuarie și februarie 2000;

- 301.682 ROL dobânzi

contribuție angajator la bugetul asigurărilor pentru șomaj pe luna ianuarie 2000;

- 859.990 ROL dobânzi

contribuție angajator la fondul asigurărilor de sănătate pe lunile ianuarie și februarie

2000;

- 214.622 ROL dobânzi

contribuție angajați la fondul asigurărilor de sănătate pe luna ianuarie 2000;

- 11.785.631 ROL dobânzi

aferente contribuției angajatorului la fondul de pensii și asigurări sociale ale

agricultorilor pe lunile ianuarie 2000, februarie 2000 și cele aferente soldului

debitor la 31 decembrie 1999;

- 2.362.244 ROL compusă

din: 744.486 ROL contribuție la fondul de susținere a învățământului de stat 2%

pe lunile ianuarie și februarie 2000, 1.495.349 ROL dobânzi aferente pe lunile ianuarie

și februarie 2000, 122.409 ROL penalități aferente pe luna februarie 2000;

- 36.495.100 ROL compusă

din: 13.500.000 ROL contribuție la fondul privind protecția socială și încadrarea

în muncă a persoanelor cu handicap 4%, pe lunile ianuarie și februarie 2000, 27.426.600

ROL dobânzi aferente pe lunile ianuarie și februarie 2000, 7.718.500 ROL penalități

aferente pe lunile ianuarie și februarie 2000;

- 5.637.190.727 ROL compusă

din: 1.186.157.765 ROL TVA aferentă lunilor ianuarie și februarie 2000, 500.464.702

ROL penalități aferente, 3.950.567.260 ROL dobânzi aferente.

A respins în rest acțiunea

precizată, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea

reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, în sensul că, a obligat pârâtele

la plata sumei de 4.770 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

A respins în rest cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel

această instanță a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 191 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., termenele în curs

la data intrării în vigoare a prezentului Cod se calculează după normele legale

în vigoare la data la care au început să curgă.

În speță, inspecția fiscală

s-a desfășurat în perioadele 04 aprilie -15 aprilie 2005, 03 mai -10 mai 2005 și

18 mai 2005, iar perioada verificată a fost 01 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2004.

Prin urmare, pentru obligațiile

fiscale anterioare datei de 30 mai 2000, constând în debit, dobânzi și penalități

de întârziere, contestate de reclamantă ca fiind prescrise, sunt aplicabile prevederile

O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, în vigoare la data la care termenele

de prescripție au început să curgă.

Potrivit art. 21 din O.G.

nr. 70/1997, dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferențe de impozite

și majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora se prescrie, după

caz, în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației

pentru perioada respectivă, în termen de 5 ani de la data ultimului termen legal

de plată a impozitului, în situația în care legea nu prevede obligația depunerii

declarației sau în termen de 5 ani de la data comunicării, către contribuabil, a

impozitului stabilit de organele fiscale.

Termenul de prescripție

de 5 ani a dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale este prevăzut

și de art. 83 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, act normativ aplicabil începând cu

data de 01 ianuarie 2004.

De asemenea, art. 90

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 prevede că inspecția fiscală se efectuează în cadrul

termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale.

Dreptul de efectuare a

inspecției fiscale și dreptul de stabilire a obligațiilor fiscale erau prescrise

la data de 04 aprilie 2005, data începerii inspecției fiscale, în privința următoarelor

sume: 53.569.515 ROL dobânzi la contribuția de asigurări sociale de stat datorată

de angajator pe lunile ianuarie și februarie 2000, 301.682 ROL dobânzi la contribuția

angajatorului la bugetul asigurărilor pentru șomaj pe luna ianuarie 2000, 859.990

ROL dobânzi la contribuția angajatorului la fondul asigurărilor de sănătate pe lunile

ianuarie și februarie 2000, 214.622 ROL dobânzi contribuția angajaților la fondul

asigurărilor de sănătate pe luna ianuarie 2000, 11.785.631 ROL dobânzi aferente

contribuției angajatorului la fondul de pensii și asigurări sociale ale agricultorilor

pe lunile ianuarie 2000, februarie 2000 și cele aferente soldului debitor la 31.12.1999,

2.362.244 ROL compusă din: 744.486 ROL contribuție la fondul de susținere a învățământului

de stat 2% pe lunile ianuarie și februarie 2000, 1.495.349 ROL dobânzi aferente

pe lunile ianuarie și februarie 2000, 122.409 ROL penalități aferente pe luna februarie

2000.

De asemenea, la data începerii

inspecției fiscale erau prescrise dreptul de efectuare a inspecției fiscale și dreptul

de stabilire a obligațiilor fiscale pentru suma de 36.495.100 ROL compusă din: 13.500

ROL contribuție la fondul privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor

cu handicap 4% pe lunile ianuarie și februarie 2000, 27.426.600 ROL dobânzi aferente

pe lunile ianuarie și februarie 2000, 7.718.500 ROL penalități aferente pe lunile

ianuarie și februarie 2000.

În privința sumelor menționate,

constând în obligații fiscale pe lunile ianuarie și februarie 2000, termenul de

prescripție de 5 ani prevăzut de art. 21 din O.G. nr. 70/1997 era împlinit la data

începerii inspecției fiscale (04 aprilie 2005), astfel că susținerile reclamantei

sunt întemeiate sub acest aspect.

Curgerea acestui termen

de prescripție a fost suspendată pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției

fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a inspecției fiscale,

conform dispozițiilor art. 90 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.,

pentru următoarele obligații fiscale: 36.366.557 ROL dobânzi C.A.S. angajator martie

2000, 105.047.719 ROL dobânzi C.A.S. angajator aprilie 2000, 1.116.346 ROL dobânzi

contribuție angajator la fondul de șomaj aprilie 2000, 1.309.592 ROL dobânzi contribuție

angajator la fondul asigurărilor de sănătate aprilie 2000, 331.051 ROL dobânzi contribuție

angajați la fondul asigurărilor de sănătate aprilie 2000, 3.016.115 ROL dobânzi

contribuție angajator la fondul de pensii și asigurări sociale ale agricultorilor

martie 2000, 5.840.570 ROL dobânzi contribuție angajator la fondul de pensii și

asigurări sociale ale agricultorilor aprilie 2000.

Curgerea termenului de

prescripție a fost suspendată și cu privire la obligațiile fiscale constând în contribuția

la fondul de susținere a învățământului de stat 2%, dobânzi și penalități aferente

pe lunile martie și aprilie 2000, după cum urmează: 369.639 ROL debit martie 2000,

700.503 ROL dobânzi martie 2000, 122.409 ROL penalități martie 2000, 1.792.543 ROL

debit aprilie 2000, 3.235.720 ROL dobânzi aprilie 2000, 385.397 ROL penalități aprilie

2000.

Referitor la obligațiile

fiscale constând în contribuția la fondul privind protecția socială și încadrarea

în muncă a persoanelor cu handicap 4% și dobânzile aferente, termenul de prescripție

a fost suspendat pentru lunile martie și aprilie 2000, în privința următoarelor

sume: 10.500.000 ROL debit martie 2000, 19.898.550 ROL dobânzi martie 2000, 11.900.000

ROL debit aprilie 2000, 21.480.690 ROL dobânzi aprilie 2000.

Pentru obligațiile fiscale

aferente lunilor martie și aprilie 2000, cu privire la care dreptul de efectuare

a inspecției fiscale și de stabilire a obligațiilor fiscale nu s-a prescris, întrucât

a intervenit suspendarea cursului prescripției, acțiunea promovată de reclamantă,

astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Nu a fost reținută prescripția

dreptului de a cere executarea silită, invocată de reclamantă, având în vedere că

dreptul de a cere executarea silită nu ia naștere la data scadenței obligațiilor

de plată reținute în raportul de inspecție fiscală, ci la data expirării termenului

de plată stabilit prin actul de individualizare a creanței fiscale, care este reprezentat

de decizia de impunere și titlul executoriu, iar termenul de prescripție a dreptului

de a cere executarea silită este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor

în care a luat naștere acest drept, potrivit dispozițiilor art. 128 alin. (1) din

O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

S-a reținut ca neîntemeiată

susținerea reclamantei conform căreia pentru creanțele fiscale reținute în raportul

de inspecție fiscală și în decizia de impunere, altele decât cele ce se regăsesc

în certificatul fiscal în baza căruia s-a făcut privatizarea prin vânzarea de acțiuni,

este exonerată de drept de la plata lor, prin efectul legii, întrucât, Certificatul

de atestare fiscală nr. 565297 din 07 aprilie 2000, invocat de reclamantă, nu a

fost emis de Ministerul Finanțelor în baza unui raport asupra naturii și cuantumului

obligațiilor bugetare, în vederea privatizării societății, așa cum prevăd dispozițiile

art. 14 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea

nr. 99/1999, ci a fost emis de Administrația Finanțelor Publice sector 4 București,

în baza balanței de verificare la data de 29 februarie 2000, conform O.G. nr. 50/1998,

fiindu-i necesar societății la autorizare.

De asemenea, acest certificat

cuprinde obligații de plată până la data de 29 februarie 2000, iar nu până la data

de 11 mai 2000 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni).

Referitor la taxa pe valoare

adăugată aferentă lunilor ianuarie și februarie 2000, Curtea a constatat că a intervenit

prescripția dreptului de efectuare a inspecției fiscale și a dreptului de stabilire

a obligațiilor fiscale prin expirarea termenului de 5 ani prevăzut de art. 21 din

O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, dispoziții legale în vigoare la data

la care termenul de prescripție a început să curgă.

Prin urmare, reclamanta

a fost exonerată de plata sumei de 5.637.190.727 ROL compusă din: 1.186.158.765

ROL TVA aferentă lunilor ianuarie și februarie 2000, 500.464.702 ROL penalități

și 3.950.567.260 ROL dobânzi aferente.

Referitor la TVA aferentă

perioadei martie 2000 – 30 septembrie 2000, prima instanță a reținut că reclamanta

nu-și putea exercita dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugată, ca urmare

a lipsei copiei de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de TVA

a furnizorului sau prestatorului pentru facturile fiscale cu o valoare a taxei mai

mare de 20 milioane RON, conform O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoare adăugată

și O.G. nr. 82/1998 privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de impozite și

taxe.

Cererea reclamantei de

acordare a cheltuielilor de judecată a fost admisă în parte, în temeiul dispozițiile

art. 274 și art. 276 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtelor la plata sumei

de 4.770 RON compusă din 4.762 RON reprezentând 1/2 din cuantumul onorariului expertului

contabil desemnat de instanță și 8 RON taxe judiciare de timbru.

A fost respinsă în rest

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere, pe de o parte,

faptul că pretențiile reclamantei au fost încuviințate în parte, iar pe de altă

parte, faptul că pentru onorariul de avocat s-a depus numai factura fiscală, care

atestă existența obligației de plată, nu și documentul justificativ al plății onorariului

(chitanță fiscală sau ordin de plată).

De asemenea, nu a fost

acordat onorariul expertului consilier solicitat de reclamantă, având în vedere

că desemnarea unui expert consilier a reprezentat opțiunea reclamantei, în sarcina

pârâtelor fiind justificată doar obligarea la plata onorariului expertului contabil

desemnat de instanță, în măsura în care pretențiile din cererea de chemare în judecată

au fost admise.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs reclamanta SC F. SA și pârâtele A.N.A.F. – D.G.F.P. a Municipiului

București.

În motivarea cererii de

recurs reclamanta SC F. SA a arătat următoarele:

1) Referitor la debitul

TVA și accesoriile acestuia pentru care nu au existat, la momentul controlului,

înștiințări de plătitor de TVA pentru furnizori, instanța de fond, în mod netemeinic

și nelegal a respins cererea reclamantei.

În mod netemeinic și nelegal,

instanța de fond a apreciat că TVA-ul aferent lunilor martie, aprilie, mai, iulie

și septembrie 2000 nu este deductibil fiscal întrucât la momentul controlului a

lipsit copia de pe documentul legal care atesta calitatea de plătitor de TVA a furnizorului

sau prestatorului.

A arătat recurenta SC

F. SA că legea nu prevede în sarcina furnizorului prestatorilor obligația de a pune

la dispoziția beneficiarilor lor copii de pe documentele ce fac dovada calității

lor de plătitor de TVA, o asemenea situație ar duce la îngreunarea activității economice

și ar duce la situația ca beneficiarul să suporte sancțiuni pentru fapta unui terț.

În consecință suma apreciată

ca deductibilă de recurentă este compusă din 645.800.284 ROL reprezentând TVA aferent

lunilor martie, aprilie, mai, iulie și septembrie 2000 plus suma de 1.186.548.878,01

ROL – accesorii pentru TVA.

2) În mod nelegal instanța

de fond a respins cererea reclamantei în ceea ce privește obligațiile bugetare și

accesoriile aferente lunilor martie și aprilie 2000, acestea fiind considerate de

recurentă prescrise potrivit art. 96 alin. (1) C. proc. fisc., coroborate cu dispozițiile

art. 21 din O.G. nr. 70/1997.

3) În mod greșit instanța

de fond a apreciat că SC F. SA nu este exonerată de drept de la plata obligațiilor

bugetare neevidențiate în certificatul de atestare fiscală.

S-a arătat că față de

dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, faptul că Fondul

Proprietății de Stat nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau ca instituție

publică implicată în procesul de privatizare nu poate fi imputat societății recurente.

Pârâta recurentă A.N.A.F.

în motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. a arătat următoarele:

Consideră recurenta A.N.A.F.

că în mod greșit instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei, anulând

în parte decizia de soluționare atacată și decizia de impunere, dispunând totodată

obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

- În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale,

prin decizia de impunere atacată se susține de către recurentă că susținerile reclamantei

sunt neîntemeiate având în vedere pe de o parte faptul că reclamanta a renunțat

la susținerea excepției în calea administrativă de atac, iar de pe de altă parte

faptul că inspecția fiscală a fost realizată la solicitarea societății.

- Instanța de fond a exonerat,

în mod eronat reclamanta de la plata tuturor obligațiilor fiscale aferente lunilor

ianuarie - februarie 2000.

- De asemenea, s-a mai

arătat că potrivit principiului disponibilității, reclamantul are dreptul de a determina

limitele cererii sale, SC F. SA criticând în contestația sa formulată pe cale administrativă

alte aspecte decât cele referitoare la prescripție, astfel că instanța de fond ar

fi trebuit să aibă în vedere atât prevederile art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004

cât și art. 213 alin. (1) C. proc. fisc.

- În fine, s-a arătat

că în ceea ce privește cheltuielile de judecată, instituția pârâtă recurentă nu

s-a aflat în culpă procesuală, instanța de fond menținând în parte actele atacate

de reclamantă.

D.G.F.P. a Municipiului

București a criticat sentința pentru netemeinicie și nelegalitate, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru următoarele

motive:

1) În principal, în ceea

ce privește excepția prescripției dreptului organelor de control de a stabili diferențe

de impozite și taxe, deși instanța de fond a reținut corect că în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 21 din O.G. nr. 70/1997 – totuși nu a avut în vedere motivul de

întrerupere al termenului de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 22 din același

act normativ.

Apreciază recurenta D.G.F.P.

a Municipiului București – că depunerea de către contribuabil a declarației – inventar

echivalează cu întreruperea termenului de prescripție, prevăzut de art. 21 din O.G.

nr. 70/1997.

2) În subsidiar, recurenta

a arătat că dacă se va aprecia că susținerile prezentate mai sus sunt nefondate,

să se observe că sumele de la plata cărora instanța de fond a exonerat-o pe reclamantă

cuprind inclusiv dobânzi și penalități aferente lunilor martie și aprilie.

Astfel, se arată că în

mod eronat printre sumele de la plata cărora a fost exonerată reclamanta se regăsesc

și următoarele: 7.718.500 ROL, 500.464.702 ROL și 3.950.567.260 ROL, instanța de

fond a apreciat că acestea reprezintă penalități pentru contribuția la fondul privind

protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap și respectiv

penalități și dobânzi pentru TVA, aferente lunilor ianuarie și februarie 2000.

În realitate, se arată

că, aceste sume sunt aferente lunilor ianuarie-aprilie 2000, așa cum rezultă din

tabelul nr. 1 întocmit de expertul contabil.

În consecință, accesoriile

calculate atât de organele de control cât și de expertul contabil pentru contribuția

la fondul privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap

și TVA – aferente lunilor ianuarie – februarie 2000 sunt: în loc de 7.718.500 ROL

– 2.902.500 ROL; - în loc de 500.464.702 ROL - 255.024.135 ROL; în loc de 3.950.567.260

ROL – 2.336.351.905 ROL.

Reclamanta-recurentă SC

F. SA a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursurilor declarate de

A.N.A.F. și D.G.F.P. a Municipiului București și menținerea sentinței de fond ca

legală și temeinică.

Pârâtele – recurente A.N.A.F.

și D.G.F.P. a Municipiului București au formulat întâmpinare la cererea de recurs

a reclamantei SC F. SA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, având în

vedere motivele de recurs invocate precum și în conformitate cu prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., constată următoarele:

În ceea ce privește recursul

reclamantei SC F. SA acesta este nefondat.

- Primul motiv de recurs

invocat de reclamantă nu poate fi reținut față de împrejurarea că aceasta nu a deținut

nici la data efectuării operațiunilor și nici la data încheierii raportului de inspecție

fiscală, copia documentului legal care atestă calitatea de plătitor de TVA a furnizorului

sau prestatorului.

Instanța de fond a constatat

în mod corect incidența prevederilor art. 25 pct. B lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000

privind TVA - coroborat cu pct. 10.6 lit. g) din H.G. nr. 401/2000 pentru aprobarea

Normelor de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000.

Conform art. 25 pct. B

lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000 "contribuabilii plătitori de taxă pe valoarea

adăugată sunt obligați să solicite de la furnizori sau prestatori facturi fiscale

ori documente legal aprobate pentru toate bunurile și serviciile achiziționate și

să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru facturile fiscale cu o valoare

a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 20 milioane RON, să solicite și copia de

pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată

a furnizorului sau prestatorului".

Potrivit pct. 10.6

lit. g) din H.G. nr. 401/2000 "Nu poate fi dedusă, potrivit legii, taxa pe

valoarea adăugată aferentă intrărilor referitoare la:

g) bunuri și servicii

aprovizionate pe bază de documente care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la

art. 25 pct. B din ordonanța de urgență și de H.G. nr. 831/1997 pentru aprobarea

formularelor modelelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a normelor

metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora".

- Cel de-al doilea motiv

de recurs este nefondat întrucât pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției

fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere, cursul prescripției a fost suspendat

în conformitate cu dispozițiile art. 90 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C.

proc. fisc.

Prin urmare, instanța

de fond în mod corect a apreciat că sunt datorate obligațiile fiscale și accesoriile

aferente lunilor martie – aprilie 2000.

Al treilea motiv de recurs

este de asemenea nefondat.

Se reține că aprecierile

instanței de fond sunt corecte în ceea ce privește aplicarea art. 14 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale. Astfel, reclamanta-recurentă,

societate comercială supusă privatizării nu poate fi exonerată de plata obligațiilor

bugetare neevidențiate în certificatul de sarcini fiscale emis în baza raportului

întocmit pentru fiecare obligație bugetară.

Certificatul de atestare

fiscală prezentat de reclamantă a fost eliberat de Administrația Finanțelor Publice

sector 4 în baza datelor din balanța de verificare întocmită de societate la data

de 29 decembrie 2000 și nu în baza unui raport întocmit potrivit prevederilor legii

privind privatizarea societăților comerciale.

De asemenea, este de menționat

și faptul că respectivul certificat de atestare fiscală nu a fost eliberat în scopul

privatizării ci pentru a-i servi reclamantei la autorizare în conformitate cu O.U.G.

nr. 50/1998.

În ceea ce privește recursurile

formulate de A.N.A.F. și D.G.F.P. Municipiul București, Înalta Curte a constatat

că acestea sunt fondate pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

- Excepția prescripției

dreptului organelor de control de a stabili taxe și impozite a fost corect soluționată

de instanța de fond. Astfel, pentru obligațiile fiscale aferente lunilor ianuarie

și februarie 2000, termenul de prescripție prevăzut de art. 21 din O.G. nr. 70/1997

era împlinit la data începerii inspecției fiscale, respectiv la data de 4

aprilie 2005.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 22 lit. b) din O.G. nr. 70/1997 și art. 39 alin. (1) din O.G. nr. 86/2003,

se reține că acestea nu au fost invocate decât în cererea de recurs și nu sunt incidente

în cauză declarația de inventar referindu-se la contribuțiile sociale, nu reprezintă

declarație de impunere.

- Se constată de asemenea,

că instanța de fond, în mod corect a obligat recurentele-pârâte la plata a 1/2 din

cheltuielile de judecată ale reclamantei (respingând onorariu de expert și taxa

de timbru) în condițiile în care s-a admis în parte acțiunea, fiind aplicabile

art. 274 C. proc. civ.

Motivul reținut de Înalta

Curte pentru admiterea recursurilor pârâtelor este reprezentat de împrejurarea că

deși instanța de fond a reținut ca fiind prescrise doar obligațiile fiscale și accesoriile

aferente lunilor ianuarie – februarie 2000, exonerând de la plata acestora reclamanta

și respingând în rest acțiunea reclamantei, în dispozitivul sentinței sunt evidențiate

sume care sunt aferente lunilor ianuarie – aprilie, fiind nelegală cuprinderea sumelor

corespunzătoare pentru lunile martie și aprilie. Aceste sume eronate reprezintă

penalitățile pentru contribuția la fondul privind protecția socială și încadrarea

în muncă a persoanelor cu handicap, penalități pentru TVA și dobânzi pentru TVA

aferente lunilor ianuarie-februarie 2000, în conformitate cu cele rezultate din

expertiza contabilă efectuată în cauză și însușită de instanța de fond, Dosar

nr. 481/2/2008.

În consecință, față de

cele arătate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC F. SA ca nefondat, va admite

recursurile declarate de A.N.A.F. și D.G.F.P. Municipiul București, va modifica

în parte hotărârea atacată, în sensul că în ceea ce privește penalitățile pentru

contribuția la fondul privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor

cu handicap, penalitățile pentru TVA și dobânzi pentru TVA aferente lunilor ianuarie-februarie

2000, va exonera pe reclamantă numai de plata sumelor de 2.902.500 ROL, 255.024.135

ROL și 2.396.351.905 ROL, va menține celelalte dispoziții ale instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC F. SA București împotriva sentinței civile nr. 1301 din 26 martie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate

de A.N.A.F. și de D.G.F.P. București.

Modifică în parte hotărârea

atacată în sensul că în ceea ce privește penalitățile pentru contribuția la fondul

privind protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, penalitățile

pentru TVA și dobânzile pentru TVA aferente lunilor ianuarie-februarie 2000, exonerează

pe reclamantă numai de plata sumelor de 2.902.500 ROL, 255.024.135 ROL și 2.396.351.905

ROL.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 martie 2010.