ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, reclamanta I.F.M. SRL București a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P.M.B., solicitând anularea deciziei nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de pârâta A.N.A.F., anularea procesului-verbal de control din 30 aprilie 2004 încheiat de pârâta D.G.F.P.M.B.; exonerarea reclamantei de plata sumei de 8.422.769.150 lei, stabilită prin procesul-verbal și, în subsidiar: anularea deciziei nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de A.N.A.F.; obligarea pârâtei A.N.A.F. să soluționeze pe fond contestația subscrisei îndreptată împotriva procesului-verbal de control din 30 aprilie 2004, încheiat de pârâta D.G.F.P.M.B.

și totodată suspendarea executării procesului verbal de control. Prin sentința civilă nr. 853 din 11 aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de control indicată de pârâta A.N.A.F., prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea formulată; a anulat decizia nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de A.N.A.F. D.G.S.C.; a obligat A.N.A.F. să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva procesului verbal de control din 30 aprilie 2004, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea procesului verbal de control și totodată a suspendat executarea procesului verbal din 30 aprilie 2004 emis de D.G.F.P.M.B.

– D.C.F., până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că la data emiterii procesului-verbal (30 aprilie 2004) nu erau în vigoare normele de aplicare a Codului de procedură fiscală aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 și nici Ordinul M.F.P. nr. 1109/2004, care stabilește conținutul deciziei de impunere privind obligațiile fiscal stabilite de inspecția fiscală, astfel că susținerile reclamantei fondate pe dispozițiile art. 100 C. proc. fisc. nu pot fi primite.

În ceea ce privește legalitatea Deciziei nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de A.N.A.F., instanța de fond a precizat că într-adevăr, după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 409 din 19 octombrie 2004, care a stabilit că procedurile prevăzute de Codul de procedură fiscală reglementează proceduri de recurs administrativ, sunt acte administrative supuse cenzurii instanței de judecată, dar anterior, aceeași Curte, prin Decizia nr. 188 din 27 aprilie 2004 stabilise că art. 21 alin. (4) din Constituție nu se aplică dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, întrucât „nici o dispoziție constituțională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură prealabilă, fără caracter jurisdicțional". Astfel, s-a reținut că nu este echitabil ca reclamanta să nu beneficieze de o examinare pe fond a cererii sale, în condițiile în care nu se poate imputa imprevizibilitatea soluțiilor pronunțate de instanțe în materia examinată.

Constatând că organul fiscal nu a soluționat pe fond contestația, conform art. 188 din O.G. nr. 92 instanța de fond a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere referitor la anularea procesului verbal de control. În fine, reținând că în cauză reclamanta a făcut dovada că a început executarea silită și a demonstrat iminența pagubei, Curtea de Apel a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar în temeiul art. 15 din aceeași lege a suspendat executarea procesului verbal de control. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P.M.B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În recursul formulat, A.N.A.F. a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a susținut, în esență, că instanța de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, adică a prevederilor art. 176 alin. (1) C. proc. fisc., termenul de 30 de zile, în care societatea comercială trebuia să se adreseze cu contestație organului fiscal, fiind un termen de decădere care nu este supus suspendării sau întreruperii. În ceea a ce privește cererea de suspendare a actului administrativ fiscal, recurenta a susținut că este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004. În recursul său, D.G.F.P.M.B. care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ale art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 și a susținut că cererea de suspendare a actului administrativ fiscal - procesul verbal din 30 aprilie 2004, este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 185 C. proc.

fisc., aprobat prin O.G. nr. 92/2003. Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor formulate de autoritățile fiscale recurente și a cerut respingerea recursurilor, susținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică. Recursurile sunt întemeiate în ceea ce privește soluția dată cererii de suspendare a actului administrativ fiscal. Din actele și lucrările dosarului rezultă următoarele: Prin decizia nr. 127 din 24 iunie 2005, A.N.A.F. a respins ca nedepusă în termen contestația formulată de societatea comercială împotriva procesului verbal de control din 30 aprilie 2004 încheiat de inspectorii din cadrul D.G.F.P.M.B., reținând că actul administrativ fiscal i-a fost comunicat contestatoarei la data de 30 aprilie 2004, iar contestația a fost depusă la data de 15 martie 2005, peste termenul de 30 de zile prevăzut la art. 176 alin. (1) C. proc.

fisc. În legătură cu motivele care au determinat-o pe reclamantă să se adreseze organului fiscal cu contestație în afara termenului prevăzut la art. 176 alin. (1) C. proc. fisc., instanța de fond a motivat, în mod judicios, cu alte cuvinte, că societatea comercială s-a aflat într-o situație mai presus de voința ei, fiind astfel aplicabile prevederile art. 103 C. proc. civ. Într-adevăr, societatea comercială, având în vedere dispozițiile art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată, s-a adresat inițial instanței de contencios, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 3896 din 24 septembrie 2004, respingând acțiunea ca inadmisibilă în lipsa parcurgerii procedurii prealabile potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în vigoare la acea dată.

Ulterior, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin decizia nr. 317 din 17 februarie 2005 a respins recursul formulat de societatea comercială reclamantă, substituind totuși considerentele hotărârii instanței de fond și reținând că, în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată, dar nici prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990, ci dispozițiile art. 176 - 182 C. proc. fisc., potrivit cărora în fața instanței de contencios administrativ poate fi atacată doar decizia adoptată de organul fiscal în rezolvarea contestației împotriva actului administrativ fiscal. Între timp, așa cum reține instanța de fond, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004, stabilise natura juridică a contestației reglementate la art. 176 și urm. C. proc.

fisc., ca fiind o procedură de recurs administrativ, astfel că actele de soluționare a contestației este supus cenzurii instanței de contencios administrativ. Astfel, a motivat instanța de fond, lipsa unei rezolvări unitare în privința naturii juridice a contestației fiscale nu poate fi imputabilă societății comerciale reclamante care, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituție, republicată și art. 6 par. l din C.E.D.O. are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale.

Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea nr. 4451/70 din 21 februarie 1975, pronunțată în cauza G. contra Marii Britanii, a motivat că este de neconceput ca art. 6 par. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale amendată prin Protocolul nr. II, să descrie în amănunt garanțiile procedurale acordate părților și să nu protejeze mai întâi, singurul lucru de care trebuie să beneficieze în realitate: accesul la un judecător pentru că echitatea, publicitatea și celeritatea nu prezintă nici un interes în lipsa unui proces. Cu alte cuvinte, a mai motivat C.E.D.O., art. 6 par. l cere, în plus, o hotărâre asupra însuși fondului contestației.

Astfel fiind, soluția instanței de fond, de a obliga A.N.A.F. să soluționeze pe fond contestația împotriva procesului verbal de control din 30 aprilie 2004, este legală și temeinică. Soluția instanței de fond este nelegală în ceea ce privește admiterea cererii de suspendare a procesului verbal de control până la soluționarea irevocabilă a cauzei, nefiind îndeplinite cerințele art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004. Potrivit art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea actului administrativ poate fi solicitată prin cererea adresată instanței pentru anularea actului atacat, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind existența unui caz bine justificat și producerea unei pagube iminente.

Or, nici din considerentele hotărârii instanței de fond și nici din celelalte lucrări și acte ale dosarului nu rezultă îndeplinirea în cauză a celor două condiții cerute de prevederile legale de mai sus. În concluzie, Înalta Curte va admite cele două recursuri și va modifica sentința atacată în sensul că va respinge cererea de suspendare a procesului verbal din 30 aprilie 2004 al D.G.F.P.M.B., menținând celelalte dispoziții ale hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de A.N.A.F. și D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr. 853 din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel Administrativ și Fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de suspendare. Menține celelalte dispoziții. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2007