ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 616/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel București, reclamanta I.F.M. SRL București a

chemat în judecată pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P.M.B., solicitând anularea

deciziei nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de pârâta A.N.A.F., anularea procesului-verbal

de control din 30 aprilie 2004 încheiat de pârâta D.G.F.P.M.B.; exonerarea

reclamantei de plata sumei de 8.422.769.150 lei, stabilită prin procesul-verbal

și, în subsidiar: anularea deciziei nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de

A.N.A.F.; obligarea pârâtei A.N.A.F. să soluționeze pe fond contestația

subscrisei îndreptată împotriva procesului-verbal de control din 30 aprilie

2004, încheiat de pârâta D.G.F.P.M.B. și totodată suspendarea executării

procesului verbal de control.

Prin sentința

civilă nr. 853 din 11 aprilie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de inadmisibilitate a

capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de control indicată de

pârâta A.N.A.F., prin întâmpinare; a admis în parte acțiunea formulată; a

anulat decizia nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de A.N.A.F. D.G.S.C.; a obligat

A.N.A.F. să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva

procesului verbal de control din 30 aprilie 2004, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea procesului verbal de control și

totodată a suspendat executarea procesului verbal din 30 aprilie 2004 emis de D.G.F.P.M.B.

– D.C.F., până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că la data

emiterii procesului-verbal (30 aprilie 2004) nu erau în vigoare normele de

aplicare a Codului de procedură fiscală aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 și

nici Ordinul M.F.P. nr. 1109/2004, care stabilește conținutul deciziei de

impunere privind obligațiile fiscal stabilite de inspecția fiscală, astfel că

susținerile reclamantei fondate pe dispozițiile art. 100 C. proc. fisc. nu pot fi primite.

În ceea ce

privește legalitatea Deciziei nr. 127 din 24 iunie 2005 emisă de A.N.A.F.,

instanța de fond a precizat că într-adevăr, după publicarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 409 din 19 octombrie 2004, care a stabilit că procedurile

prevăzute de Codul de procedură fiscală reglementează proceduri de recurs

administrativ, sunt acte administrative supuse cenzurii instanței de judecată,

dar anterior, aceeași Curte, prin Decizia nr. 188 din 27 aprilie 2004 stabilise

că art. 21 alin. (4) din Constituție nu se aplică dispozițiilor art. 5 din

Legea nr. 29/1990, întrucât „nici o dispoziție constituțională nu interzice ca,

prin lege, să se instituie o procedură prealabilă, fără caracter

jurisdicțional". Astfel, s-a reținut că nu este echitabil ca reclamanta să

nu beneficieze de o examinare pe fond a cererii sale, în condițiile în care nu

se poate imputa imprevizibilitatea soluțiilor pronunțate de instanțe în materia

examinată.

Constatând că

organul fiscal nu a soluționat pe fond contestația, conform art. 188 din O.G.

nr. 92 instanța de fond a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de

cerere referitor la anularea procesului verbal de control.

În fine,

reținând că în cauză reclamanta a făcut dovada că a început executarea silită

și a demonstrat iminența pagubei, Curtea de Apel a constatat îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar în temeiul art. 15

din aceeași lege a suspendat executarea procesului verbal de control.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P.M.B.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În recursul

formulat, A.N.A.F. a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că instanța de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greșită a

legii, adică a prevederilor art. 176 alin. (1) C. proc. fisc., termenul de 30

de zile, în care societatea comercială trebuia să se adreseze cu contestație

organului fiscal, fiind un termen de decădere care nu este supus suspendării

sau întreruperii.

În ceea a ce

privește cererea de suspendare a actului administrativ fiscal, recurenta a

susținut că este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 14 și art. 15 din

Legea nr. 554/2004.

În recursul

său, D.G.F.P.M.B. care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ale art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 și a susținut că cererea de suspendare

a actului administrativ fiscal - procesul verbal din 30 aprilie 2004, este

inadmisibilă în raport cu prevederile art. 185 C. proc. fisc., aprobat prin O.G. nr. 92/2003.

Societatea

comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a răspuns criticilor

formulate de autoritățile fiscale recurente și a cerut respingerea

recursurilor, susținând că hotărârea instanței de fond este legală și

temeinică.

Recursurile

sunt întemeiate în ceea ce privește soluția dată cererii de suspendare a

actului administrativ fiscal.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă următoarele:

Prin decizia nr.

127 din 24 iunie 2005, A.N.A.F. a respins ca nedepusă în termen contestația

formulată de societatea comercială împotriva procesului verbal de control din

30 aprilie 2004 încheiat de inspectorii din cadrul D.G.F.P.M.B., reținând că

actul administrativ fiscal i-a fost comunicat contestatoarei la data de 30

aprilie 2004, iar contestația a fost depusă la data de 15 martie 2005, peste

termenul de 30 de zile prevăzut la art. 176 alin. (1) C. proc. fisc.

În legătură cu

motivele care au determinat-o pe reclamantă să se adreseze organului fiscal cu

contestație în afara termenului prevăzut la art. 176 alin. (1) C. proc. fisc.,

instanța de fond a motivat, în mod judicios, cu alte cuvinte, că societatea

comercială s-a aflat într-o situație mai presus de voința ei, fiind astfel

aplicabile prevederile art. 103 C. proc. civ.

Într-adevăr,

societatea comercială, având în vedere dispozițiile art. 21 alin. (4) din

Constituție, republicată, s-a adresat inițial instanței de contencios,

Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 3896 din 24 septembrie 2004,

respingând acțiunea ca inadmisibilă în lipsa parcurgerii procedurii prealabile

potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în

vigoare la acea dată.

Ulterior,

Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin decizia nr. 317

din 17 februarie 2005 a respins recursul formulat de societatea comercială

reclamantă, substituind totuși considerentele hotărârii instanței de fond și

reținând că, în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 21 alin. (4) din

Constituție, republicată, dar nici prevederile art. 5 din Legea nr. 29/1990, ci

dispozițiile art. 176 - 182 C. proc. fisc., potrivit cărora în fața instanței

de contencios administrativ poate fi atacată doar decizia adoptată de organul

fiscal în rezolvarea contestației împotriva actului administrativ fiscal.

Între timp, așa cum reține

instanța de fond, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 409 din 12 octombrie

2004, stabilise natura juridică a contestației reglementate la art. 176 și urm.

C. proc. fisc., ca fiind o procedură de recurs administrativ, astfel că actele

de soluționare a contestației este supus cenzurii instanței de contencios

administrativ.

Astfel, a motivat instanța de

fond, lipsa unei rezolvări unitare în privința naturii juridice a contestației

fiscale nu poate fi imputabilă societății comerciale reclamante care, potrivit

art. 21 alin. (3) din Constituție, republicată și art. 6 par. l din C.E.D.O.

are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale.

Într-adevăr, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin Hotărârea nr. 4451/70 din 21 februarie 1975,

pronunțată în cauza G. contra Marii Britanii, a motivat că este de neconceput

ca art. 6 par. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale amendată prin Protocolul nr. II, să descrie în

amănunt garanțiile procedurale acordate părților și să nu protejeze mai întâi,

singurul lucru de care trebuie să beneficieze în realitate: accesul la un

judecător pentru că echitatea, publicitatea și celeritatea nu prezintă nici un

interes în lipsa unui proces.

Cu alte

cuvinte, a mai motivat C.E.D.O., art. 6 par. l cere, în plus, o hotărâre asupra

însuși fondului contestației.

Astfel fiind,

soluția instanței de fond, de a obliga A.N.A.F. să soluționeze pe fond

contestația împotriva procesului verbal de control din 30 aprilie 2004, este

legală și temeinică.

Soluția

instanței de fond este nelegală în ceea ce privește admiterea cererii de

suspendare a procesului verbal de control până la soluționarea irevocabilă a

cauzei, nefiind îndeplinite cerințele art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art.

15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea actului

administrativ poate fi solicitată prin cererea adresată instanței pentru

anularea actului atacat, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind

existența unui caz bine justificat și producerea unei pagube iminente.

Or, nici din

considerentele hotărârii instanței de fond și nici din celelalte lucrări și

acte ale dosarului nu rezultă îndeplinirea în cauză a celor două condiții

cerute de prevederile legale de mai sus.

În concluzie, Înalta

Curte va admite cele două recursuri și va modifica sentința atacată în sensul

că va respinge cererea de suspendare a procesului verbal din 30 aprilie 2004 al

D.G.F.P.M.B., menținând celelalte dispoziții ale hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de A.N.A.F. și D.G.F.P.M.B.,

împotriva sentinței civile nr. 853 din 11 aprilie 2006 a Curții de Apel Administrativ și Fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge

cererea de suspendare.

Menține celelalte dispoziții.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie

2007