ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5712/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5712/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta SC F. SA Oradea a chemat în judecată pârâtele Agenția

Națională de Administrare Fiscală București, A.N.V. București, D.R.A.O.V. Cluj

și D.J.A.O.V. Bihor Oradea, solicitând să se dispună anularea procesului verbal

de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 și a deciziilor pentru regularizarea

situației numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat la societate în

perioada 25 iunie 2009 – 21 iulie 2009 de către organe de control vamal din

cadrul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor, privind

verificarea operațiunilor de import în regim de exonerare de plata în vamă a

taxei pe valoarea adăugată efectuate în perioada 2005 -17 iunie 2006, s-au

întocmit procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 și deciziile

pentru regularizarea situației cu numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009,

comunicate societății la data de 21 iulie 2009.

Prin

întâmpinare, pârâta D.R.A.O.V. Cluj, în nume propriu și în reprezentarea A.N.V.

București a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La data de

29 ianuarie 2010, reclamanta a formulat o precizare de acțiune prin care a

arătat că susține admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul

anulării procesului verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009, urmare a

anulării deciziilor emise în baza acestui proces-verbal prin decizia nr. 456

din 22 decembrie 2009 emisă de ANAF - Direcția generală de soluționare a

contestațiilor.

Prin

sentința civilă nr. 90/CA/2010-PI din 1 martie 2010 Curtea de Apel Oradea, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea astfel cum a fost

formulată și precizată de reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenția

Națională de Administrare Fiscală, A.N.V., D.R.A.O.V. Cluj și D.J.A.O.V. Bihor,

a dispus anularea procesului verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 emis

de pârâta D.J.A.O.V. Bihor și a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de

1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

Pentru a

pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin decizia ANAF s-a

reținut că societatea contestatoare nu poate fi obligată la plata TVA aferentă

bunurilor importate și pentru care a prezentat certificate de exonerare a

plății TVA în vamă, întrucât aceasta nu a beneficiat de o scutire de la plata

drepturilor vamale sub condiția respectării unei anumite utilizări, ci a

beneficiat de o măsură de simplificare a plății TVA în vamă, care a fost

inclusă în decontul de TVA, atât ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă.

Soluția

pronunțată în decizie a avut la bază prevederile art. 157 din Legea nr.

571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, pct. 64

din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 64/2004

cu modificările ulterioare, art. 210 și art. 216 din O.G. 92/2003 privind C.

proc. fisc., republicată.

Instanța

de fond a constatat că, deși a admis în totalitate contestația formulată de SC

F. SA pentru suma totală de 2.268.543 RON și a anulat deciziile pentru

regularizarea situației numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009, pârâta ANAF nu

s-a pronunțat cu privire la solicitarea reclamantei de anulare a procesului

verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009, încheiat de Direcția Județeană

pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor, act care a stat la baza emiterii

deciziilor de regularizare.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, pârâtele D.J.A.O.V. Bihor, în nume propriu și în

reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj și a A.N.V., și Agenția Națională de Administrare

Fiscală au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I.

Agenția

Națională de Administrare Fiscală, prin motivele de recurs, a susținut că

instanța de fond s-a subrogat dreptului organului de soluționare a

contestațiilor, singurul în măsură, conform dispozițiilor legale fiscale, să

soluționeze contestația.

Instanța

de fond putea eventual doar să constate faptul că organul de soluționare a

contestațiilor nu s-a pronunțat cu privire la solicitarea de anulare a

procesului verbal, prin decizia emisă și să dispună ca acesta să soluționeze

contestația administrativă și în ceea ce privește acest act.

Totodată,

a mai arătat că una din rațiunile legiuitorului de a institui o astfel de

procedură specială în ceea ce privește actele administrative fiscale este aceea

de a da posibilitatea organelor care au emis actele atacate de a reveni asupra

măsurilor dispuse.

În

sensul

celor susținute mai sus, se invocă și practica Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectiv decizia civilă nr. 106 din 17 ianuarie 2006, decizia civilă

nr. 434 din 08 februarie 2006, decizia civilă nr. 496 din 14 februarie 2006

precum și decizia nr. 616 din 01 februarie 2007.

În

ceea ce

privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată recurenta susține că, în

mod nelegal, instanța a admis cererea contestatoarei de obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, în solidar cu D.J.A.O.V. Bihor,

având în vedere că nu s-a reținut că ar exista vreo culpă procesuală Agenției

Naționale de Administrare Fiscală, care să justifice acordarea cheltuielilor de

judecată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este

reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții".

Mai mult

decât atât, Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor a admis

contestația

administrativă a reclamantei, și pe cale de consecință, a anulat deciziile de

regularizare a situațiilor.

Recurenta

mai arată că, în situația admiterii în parte a acțiunii, cheltuielile de

judecată nu se pot admite în întregime, ci proporțional cu culpa procesuală.

II. D.J.A.O.V.

Bihor în nume propriu și în reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj și a A.N.V., în

recursul formulat, arată că în urma controlului ulterior inopinat la sediul SC

F. SA, asupra unui

număr de 321 de declarații vamale de import

cuprinse în listă, anexa 1 la procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie

2009, s-a constat că bunurile care fac obiectul acestor declarații vamale,

reprezintă mijloace de transport (semiremorci frigorifice și autotractoare)

importate în regim de import definitiv cu exonerare de la plata în vamă a taxei

pe valoarea adăugată.

Din

totalul de 321 declarații vamale controlate, pentru un număr de 175 declarații

vamale de import - cuprinse în listă, anexa nr. 2 care face parte integrantă

din procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009, contestat - bunurile

care fac obiectul acestora, au fost înstrăinate de către contestatoare, fără înștiințarea

prealabilă a autorității vamale de schimbarea destinației de utilizare a lor,

în vederea aplicării regimului tarifar corespunzător noii utilizări, fapt care

contravine reglementarilor vamale cuprinse in art. 71 din Legea nr. 141/1997

privind C. vam. al României.

Exonerarea

de plata taxei pe valoarea adăugată în vamă se acordă pentru valoarea taxei pe

valoarea adăugată calculată la baza de impozitare aferentă bunului importat,

determinată potrivit art. 139 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și

înscrisă în declarația vamală de import, fără a fi plătită la organul vamal.

Recurenta

mai menționează că bunurile importate cu cele 321 declarații vamale, pentru

care s-au obținut certificate de exonerare de plata taxei pe valoarea adăugată

în vamă, conform prevederilor art. 157 alin (3) și (4) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., erau destinate unei anumite utilizări și anume realizarea de

activități productive, care cuprinde atât activitățile producătoare de bunuri cât

și cele prestatoare de servicii.

Deci,

contestatoarea avea obligația prevăzută de art. 71 din Legea nr. 141/1997

privind C. vam. al României, în vigoare la momentul importului, de a înștiința

organele vamale de intenția sa în vederea aplicării de către autoritatea vamală

competentă a regimului tarifar corespunzător noii utilizări pentru bunurile

importate în regim de exonerare de la plata TVA în vamă.

Prin

vânzarea bunurilor destinate desfășurării de activități productive, bunuri

importate în regim de exonerare de la plata în vamă a taxei pe valoarea

adăugată, societatea supusă controlului a încălcat prevederile art. 71 din

Legea nr. 141/1997, C. vam. al României, coroborat cu art. 105 din Legea nr.

86/2006 privind C. vam. al României.

Examinând

cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că recursul formulat de Agenția Națională de Administrare

Fiscală este întemeiat numai în ceea ce privește obligarea la plata

cheltuielilor de judecată, iar recursul declarat de D.J.A.O.V. Bihor, în nume

propriu și în reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj și a A.N.V., este nefondat.

Pentru a

ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Prin procesul

verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 s-a reținut că în perioada 2005 –

17 iunie 2006 societatea a depus un număr de 321 declarații vamale de import la

D.J.A.O.V. Bihor, beneficiind de exonerarea de plata în vamă a TVA pentru

bunurile importate, conform certificatelor de exonerare cu numerele 208 din 18

iulie 2005, 43 din 11 octombrie 2005, 44 din 11 octombrie 2005, 45 din 11

octombrie 2005, 43036 din 24 mai 2006, 43037 din 24 mai 2006 eliberate de

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București.

S-a mai

reținut că, ulterior, societatea a vândut către diverși cumpărători bunurile

aferente unui număr de 175 de declarații vamale și s-a considerat că prin

această vânzare a bunurilor destinate desfășurării de activități productive,

bunuri importate în regim de exonerare de la plata în vamă, taxei pe valoarea

adăugată, societatea nu mai îndeplinește condiția prevăzută de reglementările

legale în vigoare de a desfășura activitatea productivă, încălcând astfel

prevederile art. 71 din Legea nr. 141/1997, C. vam. al României, coroborat cu

art. 105 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam.

În

consecință,

organul de control a stabilit în sarcina societății obligația de plată a sumei

de 1.484.129 RON reprezentând TVA și a sumei de 784.414 RON reprezentând

majorări de întârziere, considerând că societatea avea obligația să înștiințeze

autoritatea vamală că intenționează să vândă bunurile și să achite taxa pe

valoarea adăugată aferentă acestor bunuri.

Reclamanta

a contestat procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 și deciziile

pentru regularizarea situației numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009 și implicit

obligativitatea achitării sumei de 1.484.129 RON reprezentând TVA și a sumei de

784.414 RON

,

reprezentând

majorări de întârziere, cu motivarea că organul de control a interpretat și

aplicat în mod eronat situației de fapt existente disp. art. 104 alin. (1) din

Legea nr. 86/2006, precum și disp. art. 71 din Legea nr. 141/1997 coroborate cu

ale art. 105 din Legea nr. 86/2006.

Prin decizia

nr. 456 din 22 decembrie 2009, emisă de ANAF - Direcția generală de soluționare

a contestațiilor, a fost admisă contestația formulată de SC F. SA pentru suma

totală de 2.268.543 RON, din care suma de 1.484.129 RON reprezentând TVA și

suma de 784.414 RON reprezentând majorări de întârziere aferente și s-a dispus

anularea deciziilor pentru regularizarea situației de la nr. 229 la nr. 403 din

21 iulie 2009 emise în baza procesului verbal nr. 6935 din 21 iulie 2009

încheiate de reprezentanții Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni

Vamale Bihor.

Prin

decizia ANAF s-a reținut că societatea contestatoare nu poate fi obligată la

plata TVA aferentă bunurilor importate și pentru care a prezentat certificate

de exonerare a plății TVA în vamă, întrucât aceasta nu a beneficiat de o

scutire de plata drepturilor vamale sub condiția respectării unei anumite

utilizări ci a beneficiat de o măsură de simplificare a plății TVA în vamă, TVA

în vamă fiind inclusă în decontul de TVA, atât ca taxă colectată, cât și ca

taxă deductibilă.

Cum prin

decizia Agenția Națională de Administrare Fiscală, de soluționare a

contestației, au fost anulate deciziile pentru regularizarea situației numerele

229 - 403 din 21 iulie 2009, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod

corect a apreciat că se impune a se dispune și anularea procesului verbal nr.

6935 din 21 iulie 2009, act contestat în mod expres după cum reiese din

contestația nr. 1410 din 28 iulie 2009 adresată ANAF. Motivele de fapt și de

drept avute în vedere de organul de soluționare a contestației din cadrul ANAF sunt

aceleași atât în cazul deciziilor pentru regularizarea situației cât și în

cazul procesului verbal de control, cu atât mai mult cu cât prin decizia

respectivă reclamanta a fost exonerată de la plata către bugetul de stat a

sumei totale de 2.268.543 RON reprezentând TVA și majorări de întârziere

aferente, sumă menționată și în procesul-verbal de control contestat.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond în mod temeinic a

anulat și acest act administrativ fiscal.

Susținerea

potrivit căreia instanța de fond nu putea dispune anularea procesului verbal de

control este de asemenea neîntemeiată, în economia cauzei această critică fiind

pur formală.

De

asemenea, Înalta Curte apreciază că practica judiciară

invocată

în susținerea recursului nu are relevanță în cauza de față.

Însă,

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a obligat recurenta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, în solidar cu autoritățile vamale,

la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 RON, în favoarea

reclamantei SC F. SA Oradea.

Potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca o parte să fie obligată la plata

cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă

în pretenții.

Este

adevărat că din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut

dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu

susținerea

intereselor în fața instanței de fond, însă Înalta Curte

constată

că în cauză culpa procesuală a recurentei Agenția Națională de Administrare

Fiscală nu a fost dovedită și nu poate fi reținută, pentru că, recurenta

Agenția Națională de Administrare Fiscală a admis contestația administrativă a

reclamantei, anulând deciziile de regularizare a situațiilor.

În

consecință,

pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte va admite recursul declarat de Agenția Națională de Administrare

Fiscală, va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul înlăturării

obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată și va respinge recursul

declarat de D.J.A.O.V. Bihor în nume propriu și în reprezentarea D.R.A.O.V.

Cluj și a A.N.V. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva

sentinței nr. 90/CA/2010-PI din 1

martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică

în parte sentința atacată în sensul că înlătură obligarea Agenției Naționale de

Administrare Fiscală la plata cheltuielilor de judecată.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Respinge

recursul declarat de D.J.A.O.V. Bihor în nume propriu și în reprezentarea D.R.A.O.V.

Cluj și a A.N.V. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2010.