ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1724/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1724/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de

control nr. 6109 din 25 iunie 2010, a Procesului-verbal de control nr. 6160 din

28 iunie 2010, a Deciziilor pentru regularizarea situației nr. 406-410 din 25

iunie 2010, a Deciziei nr. 92 din 30 iunie 2010 a Direcției Județene pentru

Accize și Operațiuni Vamale Bihor, precum și a Deciziei nr. 303 din 2 august

2010 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat următoarele:

- Prin procesele

verbale de control nr. 2846 din 29 martie 2010 și nr. 2902 din 30 martie 2010

ale Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor, a fost

obligată la plata sumei de 682.883 RON, reprezentând datorii vamale

suplimentare provenite în urma unor importuri temporare de bunuri din anul

2006, încheiate apoi în 30 martie 2007 și 3 aprilie 2007 prin punerea acestora

în liberă circulație. Conform prevederilor legale, împotriva acestora,

reclamanta a formulat contestații la Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, care prin Decizia nr. 162 din 7 iunie 2010 admis contestațiile, anulând

procesele verbale de control și celelalte acte subsecvente. Decizia de anulare

a fost emisă ca urmare a constatării îndeplinirii termenului de prescripție extinctivă

aplicabil în speță;

- La data de 25 iunie

2010 și 28 iunie 2010 Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale

Bihor, prin inspectorii săi, a întocmit alte procese verbale de control, nr.

6109, respectiv 6160, având același obiect ca și cele anulate și în cadrul

cărora a fost obligată reclamanta, din nou la plata sumei de 682.883 RON,

reprezentând datorii vamale suplimentare provenite în urma unor importuri

temporare de bunuri din anul 2006, încheiate apoi în 30 martie 2007 și 3

aprilie 2007 prin punerea acestora în liberă circulație.

- Împotriva acestora

a formulat din nou contestații, însă prin Deciziile nr. 92 din 30 iunie 2010

ale Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor și nr. 303 din

2 august 2010 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, au fost

respinse, cu toate că situația de fapt și de drept era aceeași, chiar mai mult

se mai adăugaseră câteva luni la termenul de prescripție care de altfel fusese

împlinit încă din momentul întocmirii primelor procese verbale de control.

În susținerea

acțiunii, reclamanta a invocat prescripția extinctivă a datoriei vamale în baza

articolului nr. 221 alin. (3) C. vam. Comunitar (Regulamentul CEE nr. 2913/92 a

Consiliului) potrivit căruia: „Comunicarea către debitor nu poate fi făcută

după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere

datoria vamală", menționând că în urma controlului efectuat în perioada 18

iunie 2010 - 25 iunie 2010 s-au încheiat procesele-verbale și deciziile de

regularizare cu privire la declarațiile vamale din data de 30 martie 2007 și 3

aprilie 2007, care însă au fost întocmite și comunicate reclamantei, mult după

împlinirea termenului de 3 ani.

S-a mai arătat că

obligația vamală s-a născut la data de 30 martie 2007 și 3 aprilie 2007, în mod

evident, după aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv data de 1

ianuarie 2007, astfel că este aplicabilă legislația comunitară, în speță Codul

Vamal Comunitar, chiar dacă, potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (1) din

Legea nr. 86/2006 - Codul vamal al României se prevede un termen de 5 ani de la

acordarea liberului de vamă în care autoritatea vamală poate modifica

declarația de vamă, aceste din urmă dispoziții contravenind legislației

comunitare în materie, care se aplică prioritar, potrivit dispozițiilor art.

148 din Constituția României.

În continuare, a

susținut că Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Oradea nu

dispune de absolut nici un element nou, de care nu a dispus și Biroul Vamal

Oradea la data de 30 martie 2007, respectiv 3 aprilie 2007 momentul aprobării

declarației, care să o îndrituiască să regularizeze ad libitum, fără

îndeplinirea condițiilor legale (respectiv informații inexacte sau incomplete

și elemente noi), condiții care au fost impuse de legiuitor tocmai pentru a

preveni abuzurile autorităților și hărțuirea operatorilor economici.

Pe cale de excepție,

a invocat și nulitatea absolută a procesului verbal de control, datorită

greșitei încadrări juridice a faptelor și, pe cale de consecință a deciziilor

pentru regularizare întocmite pe baza acestuia, întrucât sunt acte adiacente și

subsecvente, aplicându-se principiul accesorium sequitur principale.

În final, a precizat

ca în cazul de față este încălcat în mod flagrant unul dintre principiile de

bază ale dreptului, intimata prevalându-se de propria vinovăție pentru a

beneficia de un drept.

În drept au fost

invocate prevederile Legii nr. 554/2004 cu modificările și completările

ulterioare, art. 220 alin. (2) lit. b) C. vam. Comunitar (Regulamentul CEE nr.

2913/1992), D.G. TAXUD nr. 1661/2006 RO, Legea nr. 86/2006, art. 148 alin. (2)

și (4) din Constituția României.

Prin Sentința nr.

80/CA - P.I. din 21 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins acțiunea

formulată de reclamanta S.C. F.M. S.R.L., împotriva pârâtelor Direcția

Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Bihor, Autoritatea Națională a

Vămilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

S.C. F.M. SRL Borș a

introdus în țară, în regim de admitere temporară, diferite mașini și utilaje

conform declarațiilor vamale de operațiuni temporare nr. 169536 din 17

octombrie 2006, nr. 190900 din 17 noiembrie 2006, nr. 185321 din 9 noiembrie

2006, nr. 180989 din 2 noiembrie 2006, nr. 180997 din 2 noiembrie 2006, nr.

15450 din 4 februarie 2006, nr. 19795 din 12 februarie 2006, nr. 15467 din 4

februarie 2006, nr. 58811 din 19 aprilie 2006, nr. 208429 din 13 decembrie

2006, pentru care a achitat drepturile vamale de import calculate prin

declarațiile vamale de punere în liberă circulație nr. 1024, 1025, 1026, 1027

și 1028 din 30 martie 2007, respectiv nr. 1071, nr. 1072, nr. 1073, nr. 1074 și

nr. 1075 din 3 aprilie 2007 și pentru care transformarea în lei a valorii în

vamă a acestor mărfuri s-a realizat la cursul leu/euro aplicabil la data

declarațiilor vamale de import.

Ulterior, prin

procesele - verbale de control nr. 6109 din 25 iunie 2010 și nr. 6160 din 28

iunie 2010 și Deciziile de regularizarea situației nr. 406.410 din 25 iunie

2010 și nr. 413.417 din 28 iunie 2010, organele de control au procedat la

regularizarea drepturilor de import, considerând că inițial, obligațiile vamale

de import au fost stabilite prin transformarea în lei a valorii în vamă, în mod

greșit, la cursul de schimb în vigoare la data înregistrării declarațiilor

vamale de punere în libera circulație, față de cursul de schimb în vigoare la

data plasării mărfurilor în regim de admitere temporară, stabilind în sarcina

societății o diferență de obligații vamale, în sumă totală de 317.392 RON,

reprezentând taxe (resurse proprii tradiționale), TVA, comision vamal.

Pentru neplata în

termen a obligațiilor vamale, organele de control au calculat majorări de

întârziere în sumă totală de 347.542 RON pe perioada 31 martie 2007 - 29 martie

2010, respectiv 4 aprilie 2007 - 2 aprilie 2010 și dobânzi compensatorii în

sumă de 17.949 RON.

În ceea ce privește

excepția prescripției extinctive a datoriei vamale, invocată de reclamantă în

temeiul prevederilor art. 221 alin. (3) C. vam. comunitar (Regulamentul CEE nr.

2913/1992 a Consiliului) aplicabil în speță, instanța de fond a reținut că din

corelarea articolului mai sus menționat cu prevederile art. 217 alin. (1) C.

vam. comunitar se constată că, referitor la îndeplinirea procedurii de

comunicare a actelor administrative, în termenul de 3 ani de la data nașterii

datoriei vamale, organele vamale de control au încheiat controlul întocmind

deciziile de regularizare a situației la 29 martie 2010 și, respectiv 30 martie

2010, în interiorul termenului de prescripție, iar predarea dosarului de

corespondență la poștă pentru comunicarea către debitoare a fost făcută la data

de 31 martie 2010, potrivit ștampilei poștale de pe borderoul de corespondență

al instituției, confirmată și prin Adresa nr. 32/15 din 7 iunie 2010 transmisă

de Oficiul Poștal Oradea 9, anexată la dosar, în conformitate cu prevederile

art. 44 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Faptul că societatea

reclamantă a ridicat corespondența de la poștă la data de 8 aprilie 2010,

înscrisă pe confirmarea de primire este un element pare nu depinde de

autoritatea vamală, ci se datorează societății, care având deschisă căsuța

poștală și un termen pentru a ridica corespondența, deși în perioada 31 martie

- 8 aprilie 2010 au fost 5 zile lucrătoare (în afară de perioada 3 aprilie - 5

aprilie 2010 zile libere și Paști), aceasta s-a prezentat pentru ridicarea

corespondenței abia la data de 8 aprilie 2010.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța de fond a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile

Tratatului de Aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, lit. b)

„Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea

Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană", Anexa V, pct. 4

„Uniunea Vamală", alin. 13, 16 și 19 în conformitate cu care, regimurile

vamale de admitere temporară începute înainte de aderare, se încheie după

aderarea la Uniunea Europeană în condițiile aplicării legislației comunitare,

ținând cont la stabilirea datoriei vamale, de elementele de taxare în vigoare

la data plasării mărfurilor sub regim suspensiv. Astfel, pentru mărfurile care

fac obiectul declarațiilor vamale în cauză, supuse regimului vamal suspensiv,

începute înaintea aderării, valoarea în vamă corectă se obține din

transformarea în lei a monedei de facturare la cursul valabil la data plasării

mărfurilor în regim vamal suspensiv.

A mai reținut prima

instanță că, în speță, sunt incidente și prevederile art. 144, 201 și 204 din

Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de instituire a Codului vamal

comunitar, coroborate cu cele ale art. 78 alin. (3) din același act normativ,

potrivit cărora, în situația în care datoria vamală se naște urmare a punerii

în libera circulație a bunurilor importate, plasate inițial în regim de

admitere temporară, cuantumul datoriei vamale se determină pe baza naturii

mărfurilor, a cantității și originii acestora și a clasificării tarifare a

bunurilor importate la momentul acceptării declarațiilor vamale de plasare în

regim suspensiv, organele vamale întocmind în acest sens decizia pentru

regularizarea situației privind stabilirea obligațiilor suplimentare de plată.

A mai constatat

curtea de apel, că se datorează și comisionul vamal reglementat conform Legii

nr. 8/1994, în vigoare la acel moment, fiind considerat taxă cu efect

echivalent al taxelor vamale, astfel cum rezultă și din Adresa nr. 44138 din 6

august 2007 a Direcției Tehnici de Vămuire și Tarif Vamal din cadrul

Autorității Naționale a Vămilor.

Referitor la

dobânzile compensatorii, s-a constatat că acestea au fost stabilite conform

prevederilor art. 519 din Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 2454/1993 privind

dispozițiile de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2913/1992 de

stabilire a Codului vamal comunitar, iar majorările de întârziere aferente

obligațiilor vamale sunt datorate potrivit principiului de drept accesorium

sequitum principale, fiind calculate potrivit prevederilor art. 119 alin. (1)

și 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În final, instanța de

fond a apreciat ca fiind nejustificată invocarea dispozițiilor art. 220 alin.

(2) lit. b) C. vam. comunitar (Regulamentul CEE nr. 2913/1992), în speță

nefiind vorba de o eroare din partea autorității vamale care nu ar fi putut fi

detectată în condiții rezonabile de către debitor, ci tocmai despre aplicarea

prevederilor exprese ale Tratatului de Aderare a României și Bulgariei la

Uniunea Europeană, menționate în cuprinsul sentinței pronunțate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. F.M. SRL Borș, prin care a solicitat

admiterea acestuia, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum

a fost formulată.

În motivarea căii de

atac, se aduc, în esență, următoarele critici sentinței atacate, considerată

netemeinică și nelegală:

- În mod eronat prima

instanță a respins excepția prescripției în condițiile în care, deși reține

corect ca dată de la care începe să curgă termenul de prescripție data de 30

martie 2007 și 3 aprilie 2007 (data acceptării declarației vamale), ulterior se

referă la procesele-verbale și actele subsecvente din data de 29 martie 2010 și

respectiv 30 martie 2010 și statuează că în raport de aceste date termenul de

prescripție nu e îndeplinit.

De asemenea, se

susține că în cauză sunt aplicabile dispozițiile comunitare, respectiv cele ale

Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal

Comunitar.

În raport de

prevederile art. 221 alin. (3) coroborat cu art. 217 din legislația comunitară

menționată, se susține că se impunea admiterea excepției prescripției întrucât

termenul de prescripție de comunicare către debitor a valorii drepturilor, este

de 3 ani și a început să curgă de la data acceptării declarației vamale.

- Documentul D.G.

Taxud nr. 1661/2006 privind măsurile tranzitorii în domeniul vamal al actului

de aderare nu are caracter normativ și nu poate sta la baza sancționării

operatorilor economici, astfel că întocmirea deciziilor pentru regularizare și

a procesului verbal de control în baza acestuia conduce la nulitatea absolută a

acestora.

- Pe fondul cauzei,

fără a indica/invoca/dezvolta vreun motiv de recurs, sunt reluate în

integralitate argumentele din cererea de chemare în judecată.

Prin concluziile

scrise, recurenta-reclamantă a reiterat criticile din cuprinsul cererii de

recurs.

Intimata-pârâtă

Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Cluj (D.R.A.O.V. Cluj) a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

apreciind ca legală și temeinică sentința recurată, combătând criticile

recurentei atât cu privire la excepție cât și pe fond.

În esență, se

menționează că în mod eronat titularul operațiunilor, la încheierea prin

punerea în liberă circulație a operațiunilor suspensive deschise înainte de

aderare, derulate și închise după aderare, nu a ținut cont de elementele de

taxare de la plasarea mărfurilor în regim suspensiv pentru stabilirea

cuantumului datoriei vamale, ci a luat în considerare elementele de taxare de

la data încheierii acestor operațiuni, ajungând astfel să nu plătească nici la

deschiderea și nici la închiderea acestor operațiuni datoria vamală compusă din

taxe vamale, comision vamal și TVA, precum și majorările de întârziere

aferente.

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce

urmează a fi expuse.

Criticile referitoare

la greșita soluționare a excepției prescripției de comunicare a valorii

drepturilor debitorului, invocată de recurenta-reclamantă la instanța de fond,

în temeiul art. 221 alin. (3) C. vam. Comunitar, sunt nefondate.

După cum se constată,

recurenta nu aduce argumente noi față de cele invocate și analizate de instanța

de fond cu ocazia soluționării excepției invocate, în cererea de recurs fiind

copiate într-o majoritate covârșitoare susținerile din cererea de chemare în

judecată.

Instanța de recurs

apreciază că soluția primei instanțe cu privire la excepția invocată este

corectă și pentru următoarele considerente.

Necontestat este

faptul că recurenta-reclamantă a uzat de dreptul său la acțiune împotriva

deciziilor luate de autoritățile vamale cu privire la aplicarea legislației

vamale și care o privesc direct și individual, astfel cum acest drept a fost

prevăzut de art. 243 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului din 12

octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar (acesta va fi denumit în

cuprinsul deciziei Codul Vamal Comunitar).

Recurenta-reclamantă

a uzat de acest drept la momentul contestării Deciziilor pentru regularizarea

situației nr. 168, nr. 169, nr. 170, nr. 171 și nr. 172 din 29 martie 2010 și

nr. 173, nr. 174, nr. 175, nr. 176 și nr. 177 din 30 martie 2010 privind

obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal și procesele verbale de

control nr. 2846 din 29 martie 2010 și nr. 20902 din 30 martie 2010 privind

datoria vamală a acesteia.

Această contestație

este adevărat că a fost admisă prin Decizia nr. 162/2010, fiind desființate

actele contestate, urmând ca organele vamale să procedeze potrivit celor

prezentate în această decizie, fiind recunoscut dreptul organelor vamale de a

reanaliza documentele relevante în speță și de a emite, eventual, decizii de

regularizare a situației.

Astfel cum rezultă

din cuprinsul acestei decizii, necontestate de recurentă, organul de

soluționare a contestației nu a constatat îndeplinit termenul de prescripție de

3 ani cu privire la dreptul autorităților de a comunica debitorului valoarea

datoriei vamale, astfel cum eronat susține recurenta.

Dispozițiile art. 221

alin. (3) teza a II-a C. vam. Comunitar prevăd că termenul de 3 ani la care se

face trimitere în cuprinsul art. 221 menționat se suspendă din momentul introducerii

unei acțiuni în conformitate cu art. 243 din același act normativ comunitar, pe

durata acțiunii.

Cum, potrivit art.

243 menționat, dreptul la acțiune include atât procedura în fața autorității

vamale desemnate în acest scop de statele membre cât și pe cea în fața

instanței, termenul de 3 ani invocat de recurentă a fost suspendat.

Întrucât acest termen

s-a suspendat, iar urmare a reluării procedurii în fața autorității vamale

competente să soluționeze contestația au fost emise deciziile de regularizare a

situației cu privire la datoriile vamale ale reclamantei în luna iunie 2010,

sunt nefondate toate criticile recurentei referitoare la îndeplinirea

procedurii de comunicare a actelor administrative în termenul de 3 ani de la

data nașterii datoriei vamale conform art. 221 alin. (3) C. vam. Comunitar, cu

privire la deciziile de regularizare din luna martie 2010, desființate prin

Decizia nr. 162/2010, necontestată.

De altfel, recurenta

este în eroare cu privire la conținutul și efectele art. 221 din actul normativ

comunitar menționat.

Articolul menționat

este cuprins în Cap. II C. vam. Comunitar, referitor la „Recuperarea valorii

datoriei vamale, Secțiunea I - Înscrierea în evidența contabilă și comunicarea

valorii drepturilor debitorului vamal”.

Prin urmare, acest

termen vizează doar comunicarea datoriei vamale cu efecte/implicații evident în

ceea ce privește procedura de recuperare a datoriei vamale asupra termenelor și

modalităților de plată prevăzute în Secțiunea 2 din același act normativ

comunitar și nu poate fi invocat de recurentă din perspectiva prescripției

dreptului de a stabili datoria vamală prin acte administrative împotriva cărora

poate fi exercitat dreptul la acțiune conform art. 243 din același cod.

Față și de

considerentele expuse, soluția de respingere a excepției invocate este corectă,

cu atât mai mult cu cât obiectul litigiului vizează anularea unor acte

administrative prin care s-au stabilit datorii vamale și nu recuperarea valorii

datoriei vamale.

Sunt nefondate și

criticile referitoare la nulitatea absolută a procesului verbal de control

datorită greșitei încadrări juridice a faptelor și implicit sancționarea

greșită a sa în baza documentului D.G. Taxud nr. 1661/2006, care nu are forță

obligatorie nici pentru statele membre și nici pentru operatorii economici din

aceste state.

După cum se constată,

se solicită anularea procesului-verbal de control în baza căruia au fost emise

deciziile de regularizare, care constituie titlu de creanță și care pot

constitui obiect al contestației în procedura prevăzută de Titlul IX din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările

ulterioare.

Pe de o parte,

procesul-verbal nu are valoarea unui titlu de creanță ce poate fi contestat în

procedura menționată.

Pe de altă parte,

chiar dacă în cuprinsul actelor administrative contestate este inserat și

documentul menționat, este evident că datoria vamală a fost stabilită conform

dispozițiilor Codului Vamal Comunitar, situație menționată expres în cuprinsul

Deciziei nr. 303/2010 contestată în cauză și a cărei incidență în speță nu a

fost contestată.

În ceea ce privește

soluția pe fondul cauzei, instanța de recurs apreciază că aceasta este corectă.

În cererea de recurs

se constată că sunt preluate în integralitate toate argumentele din cererea de

chemare în judecată, nefiind indicat/invocat/dezvoltat niciun motiv de recurs.

Or, în contextul în

care instanța de fond a analizat aceste argumente referitoare la contestație,

instanța de recurs supune cenzurii soluția pronunțată prin prisma unor motive

de recurs invocate și dezvoltate.

Simpla nemulțumire a

părții care a promovat recurs nu este suficientă pentru admiterea acestei căi

de atac, cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea atacată

este nelegală sau netemeinică, recurenta fiind obligată să își sprijine

recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege, cerință pe

care recurenta nu a îndeplinit-o.

În acest context, cum

instanța de recurs nu a identificat motive de ordine publică ce pot fi invocate

din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va fi menținută hotărârea

primei instanțe și în ceea ce privește fondul cauzei, prin care, în mod corect

a fost confirmată legalitatea și temeinicia actelor administrative fiscale

contestate și a fost respinsă acțiunea.

Față de toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările

ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.C. „F.M." S.R.L. Borș, împotriva Sentinței nr. 80/CA - P.I.

din 21 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2012.

Procesat de GGC - DG