ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3514/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

a) cererea de chemare

în judecată

Reclamanta R.A.L. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Bihor să se constate nelegalitatea inspecției

fiscale și a actelor administrative efectuate la data de 27 ianuarie 2010 de

organele de inspecție ale pârâtei, ca fiind abuzive, cu încălcarea prevederilor

art. 95 și următoarele C. proc. fisc., privind întinderea competenței organului

fiscal de a efectua inspecția fiscală și anularea ca nelegale și neîntemeiate a

Deciziei de impunere nr. 71013 din 27 ianuarie 2010, a Dispoziției de măsuri nr.

71105 din 28 ianuarie 2010, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. 71012

din 27 ianuarie 2010 emise de Activitatea de Inspecție Fiscală Bihor.

În motivare,

reclamanta a arătat că împotriva actelor administrative a căror anulare se

solicită, a formulat contestație pe cale administrativă în temeiul art. 209 C.

proc. fisc., înregistrată la organul fiscal sub nr. 30089 din 19 februarie 2010,

completată cu înscrisuri doveditoare prin adresa nr. 76548 din 27 mai 2010, la

care organul fiscal nu i-a răspuns până la data de 21 mai 2011. Ca urmare, a

depus în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

notificare de renunțare la jurisdicția administrativă înregistrată sub nr. 91795

din 31 mai 2011. Astfel, a apreciat că dreptul său la acțiune se întemeiază pe

prevederile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ.

b) întâmpinarea

formulată în cauză

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta D.G.F.P. Bihor a solicitat respingerea acțiunii, în

principal ca inadmisibilă, iar pe fond ca neîntemeiată și menținerea actelor

administrative atacate, ca temeinice și legale.

În motivarea

întâmpinării, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa

procedurii prealabile.

Astfel, art. 6 din

Legea nr. 554/2004 pe care își întemeiază acțiunea reclamanta se referă la

actele administrative jurisdicționale și la jurisdicțiile administrative

speciale.

Decizia de impunere

este un act administrativ fiscal, potrivit art. 86 pct. 1 C. proc. fisc.

Procedura de contestare a actelor administrative fiscale și de soluționare a

acestora este reglementată de art. 205 și urm. C. proc. fisc., care prevede că

„împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative

fiscale se poate formula contestație potrivit legii”.

S-a mai apreciat că

decizia de impunere este un act administrativ fiscal emis de un organ

administrativ și care se contestă obligatoriu la organul emitent în 30 de zile de

la comunicare.

Reclamanta nu a

respectat prevederile legale referitoare la parcurgerea procedurii prealabile,

astfel că acțiunea este inadmisibilă.

c) Sentința și

considerentele primei instanțe

Prin Sentința nr. 200/CA/

2011 Curtea de Apel Oradea a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată

de pârâta D.G.F.P. Bihor și a respins acțiunea formulată de reclamanta R.A.L.

împotriva pârâtei D.G.F.P. Bihor, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtă este întemeiată.

A arătat prima

instanță că procedura reglementată în cuprinsul art. 205-218 C. proc. fisc., nu

reprezintă o jurisdicție specială administrativă în sensul art. 6 din Legea nr.

554/2004, la care se referă și art. 21 din Constituție. Această procedură are

caracter obligatoriu și nu facultativ, cum au jurisdicțiile speciale

administrative.

Instanța de fond a

motivat că prin Decizia nr. 409/2004, Curtea Constituțională a decis că în C.proc.

fisc. nu sunt instituite jurisdicții speciale administrative în sensul art. 21 alin.(4)

din Constituție, republicată. Textele C. proc. fisc. reglementează procedura de

recurs administrativ prin care se lasă posibilitatea organului care a emis

actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestuia de a reveni

asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.

S-a explicat în

sentința atacată că ceea ce se contestă în instanța de contencios administrativ,

potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este decizia de soluționare a

contestației, pronunțată în temeiul prevederilor art. 210 alin.(1). Prin

urmare, actul supus cenzurii instanței de contencios administrativ, fiind numai

decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă, instanța nu poate

fi sesizată direct cu cererea de anulare a deciziei de impunere și a raportului

de inspecție fiscală.

În speță, reclamanta,

renunțând la contestația formulată împotriva deciziei de impunere, care este în

baza prevederilor art. 86 pct. 1 C. proc. fisc. un act administrativ fiscal,

trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de C. proc. fisc. și numai

împotriva deciziei emise de organul fiscal în soluționarea contestației sale să

formuleze contestație la instanța de contencios administrativ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs recurenta-reclamantă R.A.L.

a) Motivele de recurs

În motivele de recurs

s-a susținut că în speță sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile de ordin

general ale art. 6 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora partea poate să

renunțe la calea administrativ jurisdicțională și să atace actul direct la

instanța de contencios administrativ după ce notifică organul administrativ

jurisdicțional.

S-a mai precizat că

O.G. nr. 92/2003 este un act normativ inferior Legii nr. 554/2004 și ca urmare,

nu poate fi derogatorie de la Legea nr. 554/2004.

A susținut recurenta

că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 trebuie astfel analizate încât să

nu aducă atingere liberului acces la justiție și dreptului la un proces

echitabil.

b) Întâmpinarea

formulată în cauză

Prin întâmpinare,

intimata D.G.F.P. Bihor a solicitat respingerea recursului, întrucât sentința

primei instanțe este legală și temeinică.

c) Analiza motivelor

de recurs

Înalta Curte examinând

motivele de recurs, sentința primei instanțe, starea de fapt existentă în cauză

și legislația aplicabilă, constată că recursul este nefondat conform

considerentelor ce se vor expune în continuare.

Obiectul acțiunii

judiciare l-a constituit anularea Deciziei de impunere nr. 71013 din 27

ianuarie 2010, a Dispoziției de măsuri nr. 71105 din 28 ianuarie 2010 și a

Raportului de inspecție fiscală nr. 71012 din 27 ianuarie 2010.

Înalta Curte arată că

prin C. proc. fisc. s-au instituit reglementări speciale privind contestarea

actelor administrative fiscale.

Potrivit art. 205 alin.

(1) C. proc. civ., împotriva titlului de creanță se poate formula contestație

care este o cale administrativă de atac.

Contestația se

soluționează prin decizie sau dispoziție motivată, așa cum rezultă din

prevederile art. 210 alin. (1) C. proc. fisc.

Potrivit art. 218 alin.

(2) C. proc. fisc., obiectul acțiunii judiciare la instanța de contencios

administrativ îl constituie deciziile emise în soluționarea contestațiilor.

Așadar, în cazul

actelor administrative fiscale, printr-o normă de drept specială, s-a stabilit

obiectul acțiunii judiciare la instanța de contencios administrativ, respectiv,

decizia emisă în soluționarea contestației, iar nu direct actul administrativ

fiscal.

În privința actului

administrativ fiscal este necesară parcurgerea procedurii administrative

reglementate în art. 205 și următoarele C. proc. fisc.

Astfel, potrivit

textului menționat, persoana care se consideră lezată în drepturile sale

printr-un act administrativ fiscal poate formula împotriva acestuia

contestație, care este o cale administrativă de atac, organul fiscal competent

pronunțându-se prin decizie.

Ca natură juridică,

contestația administrativă are caracterul recursului prealabil și nu poate fi

confundată cu jurisdicțiile administrative.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 554/2004, jurisdicțiile administrative speciale sunt facultative și

gratuite, însă procedura de contestare a actelor administrative fiscale nu face

parte din categoria jurisdicțiilor administrative speciale.

Așa cum rezultă din

prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 prin jurisdicție

administrativă specială se înțelege activitatea înfăptuită de o autoritate

administrativă, care are competența legală de a soluționa un conflict privind

un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile

contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și al independenței

respectivei autorități.

În cazul actelor

fiscale, contestația are caracterul plângerii prealabile prin care se solicită

reexaminarea actului fiscal în sensul revocării sau modificării lui, fiind

astfel un recurs administrativ.

Procedura de

soluționare a contestațiilor introduse de persoanele interesate este atribuită

emitentului actului atacat sau organului ierarhic superior și ca urmare, nu

întrunește elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată

prin soluționarea de către un organ independent și imparțial.

În concluzie,

procedura de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative

fiscale reglementată în C. proc. fisc. este o procedură administrativă

prealabilă și nu o procedură administrativ-jurisdicțională.

Această procedură

constituie o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul

administrativ a cărei neîndeplinire atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Textul art. 6 din

Legea nr. 554/2004 nu este aplicabil în cazul plângerii sau contestației

administrative formulate împotriva unui act administrativ pentru care

legiuitorul a instituit o procedură prealabilă, fără caracter jurisdicțional.

Respingerea acțiunii

reclamantei, ca inadmisibilă, pe motiv că nu s-a formulat plângere prealabilă,

nu se constituie într-o cauză de nesocotire a art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care instituie dreptul la un proces echitabil, noțiune care

cuprinde și dreptul de acces la justiție.

Înalta Curte

precizează că Legea nr. 554/2004 asigură, în mod evident, dreptul persoanelor

fizice sau juridice, ce se pretind vătămate într-un drept sau interes,de a se

adresa justiției.

Reglementarea unor

proceduri prealabile introducerii acțiunii la instanța de contencios

administrativ, sub forma recursului administrativ

Ierarhic sau grațios nu

îngrădește accesul la justiție, pentru că după parcurgerea acestei etape

procedurale, partea ce se pretinde vătămată este în drept să se adreseze

justiției.

Trebuie precizat că

nicio dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o

procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, așa cum s-a

pronunțat instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 39 din 27

ianuarie 2005 și alte decizii ulterioare.

Excepția

neîndeplinirii procedurii prealabile este o excepție de fond, întrucât privește

o cerință, o condiție pentru declanșarea procedurii judiciare.

Efectul admiterii

excepției lipsei procedurii prealabile care este o excepție peremptorie,

dirimantă, îl constituie respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

O astfel de sancțiune

nu contravine dreptului la un proces echitabil sau dreptului de acces la

justiție.

Condițiile exercitării

acțiunii în această materie, între acestea fiind și aceea referitoare la

îndeplinirea procedurii prealabile fiind atributul legiuitorului național.

d) Soluția instanței

de recurs

Având în vedere

considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul

urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.A.L. împotriva Sentinței civile nr. 200/ CA din 3 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2012.