ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1163/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1163/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
I. Considerentele cauzei
Obiectul acțiunii și
procedura derulată în fața primei instanțe
Prin cererea înregistrată
la 25 noiembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios
administrativ și fiscal, reclamanta SC S. Transilvania a solicitat, în contradictoriu
cu pârâții D.G.F.P. Bihor și Ministerul Finanțelor Publice, anularea deciziei de
impunere nr. 704 din 03 iulie 2009, anularea capitolului 2 din raportul de inspecție
fiscală din 03 iulie 2009, cu consecința exonerării sale de la plata sumei de 699.797
RON reprezentând impozit pe profit suplimentar și a majorărilor aferente în sumă
de 413.086 RON, anularea deciziei nr. 68 din 25 februarie 2010, emisă de către Ministerul
Finanțelor Publice – A.N.A.F. – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,
precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale,
societatea reclamantă a arătat că prin decizia de impunere nr. 704 din 03 iulie
2009 s-a stabilit în sarcina sa un impozit pe profit suplimentar în sumă totală
de 699.797 RON, la care s-au calculat majorările aferente în sumă de 413.086 RON,
sume rezultate în urma stabilirii unei baze de impunere suplimentare în sumă totală
de 4.373.729 RON, defalcată și detaliată în raportul de inspecție fiscală întocmit
cu ocazia încheierii inspecției fiscale.
Reclamanta a criticat
modul de stabilire a obligațiilor fiscale suplimentare, susținând că baza suplimentară
de impozitare a fost stabilită fără a se lua în considerare documentele justificative,
corect și legal întocmite, pentru cheltuielile și diurnele de deplasare, precum
și cheltuielile efectuate cu chiria achitată pentru mijloacele de transport utilizate,
cu aprecierea greșită a probatoriului prezentat de către reclamantă, prin aplicarea
unui calcul matematic și având la bază mijloace de probă care nu îndeplinesc condițiile
prevăzute de C. proc. fisc.
A mai susținut că organele
de control au făcut o gravă confuzie între existența reală a unor venituri neînregistrate
în contabilitate și lipsa acestor venituri ca urmare a specificului unui raport
juridic de natură comercială, că au ignorat dispozițiile legale incidente, stabilind
un impozit pe care reclamanta nu îl datorează.
Reclamanta a mai arătat
că împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, a formulat
plângerea prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și „art. 205 și
urm.” din O.G. nr. 92/2003, respectiv o contestație, înregistrată la D.G.F.P. Bihor
în data de 24 august 2009, care nu a fost soluționată de către pârâte în termenul
legal de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinarea depusă
în cauză, pârâta D.G.F.P. Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului
Finanțelor Publice, a invocat excepția prematurității acțiunii, în raport cu prevederile
art. 205-218 ale C. proc. fisc., care stabilesc o procedură administrativă obligatorie
în ceea ce privește contestarea actelor administrative fiscale, în sensul că acestea
nu pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ, decât după soluționarea
pe fond a susținerilor din contestație, iar actul administrativ ce poate fi atacat
la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației
pe cale administrativă.
Pe fond, pârâta a solicitat
respingerea cererii ca neîntemeiată, susținând că documentele prezentate de către
reclamantă pentru a justifica înregistrările contabile efectuate nu îndeplinesc
calitatea de document justificativ deoarece nu conțin datele prevăzute de lege,
că reclamanta nu a înregistrat în totalitate veniturile pentru personalul român
detașat la muncă în Italia, aferente perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 mai 2007, iar
cheltuielile cu chiria mijloacelor de transport primite de către reclamantă în comodat
nu sunt deductibile.
Prin notele de ședință
depuse, reclamanta a învederat că pârâtele nu au soluționat contestația administrativă
nici în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr.
554/2004, nici în termenul legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 C. proc.
fisc., motiv pentru care a învestit instanța de judecată cu soluționarea acțiunii.
A mai arătat că reaua
credință a pârâtelor rezultă din faptul că a depus contestația mai sus menționată
la D.G.F.P. Bihor în data de 24 august 2009, iar la data de 31 august 2009, cu adresa
nr. x, D.G.F.P. Bihor - Activitatea de Inspecție Fiscală a sesizat Parchetul de
pe lângă Tribunalul Bihor, considerând infracțiuni faptele constatate prin procesul-verbal
din 03 iulie 2009, iar apoi, după încă aproximativ 6 luni, respectiv la data de
25 februarie 2010, a emis decizia nr. 68, prin care a suspendat soluționarea contestației
formulate până la pronunțarea unei soluții pe latura penală.
Reclamanta a apreciat
că decizia nr. 68 din 25 februarie 2010 este tardivă și nelegală, deoarece provine
de la un organ care nu mai avea dreptul să soluționeze contestația din momentul
în care reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ.
La rândul său, pârâta
D.G.F.P. Bihor, prin completarea la întâmpinare, a arătat că organele de inspecție
fiscală au sesizat organele de cercetare penală de la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Bihor, în conformitate cu prevederile art. 108 C. proc. fisc., înaintând procesul-verbal
de control din 30 iunie 2009, ale cărui constatări au stat la baza emiterii actelor
fiscale contestate, în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor
constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) pct. b) din Legea
nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale.
Prin sesizare, organele
de inspecție fiscală au arătat ca au constatat neînregistrarea în evidența contabilă
a tuturor veniturilor realizate din activitatea desfășurată, precum și înregistrarea
în evidența contabilă a unor cheltuieli care nu au la bază documente justificative.
Întrucât între stabilirea
obligațiilor bugetare contestate și stabilirea caracterului infracțional al faptelor
săvârșite există o strânsă interdependență, organele administrative au arătat că
nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii
penale.
Hotărârea Curții de
apel
Prin sentința civilă
nr. 189/CA din 19 mai 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția prematurității introducerii acțiunii în
anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală și a respins
ca prematur introdusă acțiunea având ca obiect anularea acestor acte administrative
și ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva
deciziei nr. 68 din 25 februarie 2010.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de fond a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 218 alin. (2)
C. proc. fisc., deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la
instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, or, în speță, fără
a aștepta soluționarea contestației pe cale administrativă, reclamanta s-a adresat
instanței, solicitând anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale
suplimentare, condiții în care excepția invocată a fost apreciată ca întemeiată.
A arătat prima instanță
că faptul că organul fiscal nu a soluționat contestația în termenul prevăzut de
art. 70 C. proc. fisc. nu atrage decăderea sa din dreptul de a se pronunța asupra
legalității actului administrativ contestat, termenul de 45 de zile fiind un termen
de recomandare prevăzut de dispozițiile legale în acest sens.
Analizând cauza din perspectiva
incidenței dispozițiilor art. 214 din O.U.G. nr. 92/2003, Curtea a mai reținut că
prin adresa nr. x din 31 august 2009, organele de inspecție fiscală au sesizat organele
de urmărire penală, apreciind că există indiciile săvârșirii infracțiunii prevăzute
de art. 9 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a constatărilor făcute
în cadrul inspecției fiscale efectuate de reclamantă în perioada martie 2006 - 31
decembrie 2007, constatând și că, din ansamblul probator depus de către pârâtă,
reiese că soluționarea cauzei penale are o înrâurire hotărâtoare asupra soluționării
contestației formulate în cauză de către reclamantă.
Recursul exercitat
de reclamantă
Împotriva acestei sentințe
a făcut recurs reclamanta SC S. Transilvania SRL, criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie în baza art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304
1
C. proc.
civ.
În motivarea căii de atac,
recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a admis excepția prematurității
acțiunii printr-o interpretare eronată a prevederilor C. proc. fisc. [art. 70
alin. (2) și art. 205 alin. (1) teza a II-a] și fără a ține cont de temeiurile de
drept ale acțiunii, constând în prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și
(4) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 – pe care reclamanta le-a respectat întocmai.
O altă critică formulată
de recurenta-reclamantă se referă la nemotivarea în drept a soluției de respingere
ca neîntemeiată a acțiunii formulate împotriva deciziei nr. 68 din 25 februarie
2010 și la ignorarea prevederilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a căror
incidență în cauză partea a invocat-o în contextul în care decizia nr. 68 din 25
februarie 2010 a fost emisă de autoritatea fiscală după învestirea instanței de
contencios administrativ.
II. Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma
motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Argumente de fapt și
de drept relevante
Actele administrative
fiscale pe care partea le-a supus controlului instanței de contencios administrativ
și fiscal, prin cererea introductivă și prin cea completatoare, sunt:
- decizia de impunere
nr. 704 din 3 iulie 2009 emisă de D.G.F.P. Bihor;
- raportul de inspecție
fiscală din 3 iulie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere și
- decizia nr. 68 din 25
februarie 2010, prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală – D.G.S.C. a
suspendat soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă împotriva
deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală.
Contestația administrativă
a fost înregistrată la Agenția Națională de Administrare Fiscală în data de 11 septembrie
2009, iar cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel Oradea a fost înregistrată
la data de 25 noiembrie 2009, decizia de suspendare a contestației fiind emisă după
învestirea instanței.
Criticile formulate de
recurenta-reclamantă urmează a fi analizate în raport cu prevederile legale aplicabile
procedurii administrative-fiscale și procedurii judiciare în materie, ținând seama
de elementele factuale menționate mai sus.
Cu privire la prematuritatea
acțiunii în anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.
Titlul IX (art. 205 –
218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare
a actelor administrative – fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluționarea
unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal [art.
205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală], procedură administrativă
care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată
în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.
Acest cadru normativ special
derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative,
reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și prin celelalte prevederi aflate
în conexiune cu acesta, invocate în recursul recurentei-reclamante.
Prin urmare, regularitatea
demersurilor procesuale efectuate de recurenta-reclamantă nu poate fi apreciată
prin prisma termenelor sau condițiilor prevăzute în art. 1, 7 și 8 din Legea
nr. 554/2004.
Împrejurarea că, la data
învestirii Curții de apel, termenul de 45 de zile prevăzut în art. 70 C. proc.
fisc. era expirat, nu poate primi semnificația juridică menționată în motivarea
recursului, pentru că actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ,
potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este decizia de soluționare a contestației.
Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecție fiscală ori a altor
acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc., urmează a fi
analizată în cadrul acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica
judiciară fiind conturată în sensul că instanța se învestește cu dezlegarea fondului
raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluționat contestația
pe fondul său.
Interpretarea prevederilor
din legislația națională într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la
un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale și în jurisprudența Curții Europene
a Drepturilor Omului - cu precădere termenul rezonabil în derularea procedurilor
administrative și judiciare – face ca posibilitatea instanței de contencios administrativ
de a rezolva fondul litigiului, impunând măsuri care să înlăture complet și efectiv
consecințele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale sau ale pasivității
administrației, să nu fie exclusă de plano, în toate situațiile în care autoritatea
fiscală nu a soluționat contestația administrativă pe fondul său.
Dar pentru a se putea
ajunge la o astfel de concluzie este necesar ca probele administrate să ofere argumente
solide în sensul că, prin conduita sa, autoritatea publică și-a exercitat abuziv
drepturile procesuale, deturnând finalitatea normelor ce reglementează procedura
administrativă, pentru că termenul rezonabil se analizează de la caz la caz, în
funcție de anumite criterii cristalizate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului: complexitatea pricinii, atitudinea părților, miza litigiului.
Ținând seama de succesiunea
actelor emise în procedura administrativă, de temeiurile de fapt și de drept ale
acestora, de natura și complexitatea verificărilor efectuate, precum și de intervalul
de timp scurs între data emiterii deciziei de impunere și data învestirii instanței,
Înalta Curte reține că circumstanțele cauzei nu sunt de natură să infirme interpretarea
dată de judecătorul fondului.
Cu privire la respingerea
cererii de anulare a deciziei nr. 68 din 25 februarie 2010.
Potrivit art. 214
alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare competent poate suspenda,
prin decizie motivată, soluționarea contestației, atunci când au fost sesizate organele
în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei
constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată
în procedura administrativă.
Contrar celor arătate
în cererea de recurs, instanța de fond și-a motivat în fapt și în drept soluția
privind legalitatea deciziei de suspendare a soluționării contestației formulate
de recurenta-reclamantă, expunând în detaliu împrejurările pentru care consideră
că soluționarea cauzei penale are înrâurire hotărâtoare asupra celei fiscale, împrejurări
referitoare la operațiunile bancare efectuate de directorul societății în cursul
lunii decembrie 2006 și la modul în care acestea au fost reflectate în evidențele
contabile.
Prevederile art. 28
alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză, fiind reglementate
expres pentru etapa judiciară a contenciosului administrativ.
Temeiul legal al soluției
adoptate în recurs
Având în vedere considerentele
menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge
recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art.
20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat
de către recurenta-reclamantă SC S. Transilvania SRL împotriva sentinței civile
nr. 189/CA din 19 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 25 februarie 2011.