ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2087/2011

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 57/CA/2009-P.I. din 23 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor.

Pe cale de consecință, instanța de judecată a anulat, în tot, Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004 a Direcției de Soluționare a Contestațiilor din cadrul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și a exonerat societatea reclamantă de obligația de plată a sumei de 32.535.228.426 lei stabilită prin Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004, emisă de către organele de inspecție fiscală - Direcția control fiscal, reprezentând: 923.556.300 lei impozit pe profit, 650.889.453 lei majorări de întârziere, 147.062.400 lei penalități de întârziere, 9.778.408.312 lei taxă pe valoare adăugată, 19.372.982.548 lei majorări de întârziere aferente, 1.662.329.413 lei penalități de întârziere.

De asemenea, instanța de fond a anulat Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în ce privește obligarea reclamantei la plata sumelor menționate și a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 38.254,34 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Prin Decizia nr. 675 din 9 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat, a modificat în tot sentința atacată și, în fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.E.

SRL. Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a reținut următoarele considerente: 1. Este necontestat faptul că la 14 octombrie 1994 între societatea reclamantă și SC T. B.R.D. a intervenit un contract de asociere în participațiune având ca obiect realizarea în comun a investiției „Fabrică de oțet și prelucrare borhot”, cu o durată de 5 ani. SC T. a adus ca aport la asociere imobilele hală 1, 2, 3, 4, 5, iar aportul reclamantei a constatat într-o creanță pe seama unui credit bancar viitor în sumă de 4.931.624 dolari SUA. Conform clauzei art. 5 din contract, în urma asocierii nu a rezultat o nouă persoană juridică, iar în cadrul asocierii fiecare asociat rămâne proprietar de drept al aportului adus.

Această clauză contractuală nu a fost modificată prin actul adițional din 04 octombrie 1999. Prin acest act a fost prelungit doar termenul asocierii până la efectuarea operațiunilor de lichidare a asocierii (demarate anterior exploatării în comun a obiectivului realizat) și a fost completat art. 3 din contract în sensul recalculării valorice a aportului SC T. SRL și stabilirii rambursărilor operate între asociați, stipulându-se totodată că pentru diferența valorică rezultată, părțile sunt de acord ca T. să devină proprietar pe cele 12 mijloace fixe în discuție. La 31 decembrie 1999, SC T. SRL a facturat către contestatoare suma de 44.447.310.510 lei ca „diferență valorică participație”, aceasta fiind înregistrată în evidența contabilă a contestatoarei prin majorarea valorii contabile a unui număr de 55 mijloace fixe aflate în patrimoniu.

La aceeași dată, cele două societăți au încheiat protocolul de predare-primire a celor 12 mijloace fixe pentru stingerea datoriei către SC T., prin acceptarea de către contestatoare a facturii fiscale emise de către aceasta. Expertul contabil care a întocmit lucrarea de specialitate încuviințată de instanță a apreciat că mijloacele fixe au fost obținute prin asociere, precizând totodată că toate lucrările de construcții au fost derulate de SC T., fiind achitate de aceasta, dar facturate către SC I.E. SRL, care le-a achitat atât prin schimb de marfă, cât și prin compensare cu alte lucrări. Ca atare, față de ansamblul materialului probator administrat în cauză, nu se poate concluziona decât că mijloacele fixe în discuție au fost achiziționate din aportul în numerar adus în asociere de SC I.E.

SRL, rămânând în proprietatea acesteia, conform clauzelor contractuale anterior redate, a căror forță juridică și eficientă în raporturile dintre cele două părți a fost constant invocată de reclamanta-intimată. Această concluzie este confirmată și de comportamentul fiscal al reclamantei, amortizarea mijloacelor fixe în discuție fiind făcută de către aceasta. Or, dacă respectivele mijloace fixe ar fi aparținut asocierii, ca aport al SC T., dreptul de a le amortiza ar fi aparținut acesteia. În aceste condiții, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 3/1992, republicată, în vigoare la data de referință și pct. 11 din Normele metodologice pentru aplicarea acesteia, aprobate prin H.G.

nr. 512/1998, operațiunea de predare-primire a celor 12 mijloace fixe realizată prin protocolul din 31 decembrie 1999 reprezintă un transfer al dreptului de proprietate asupra acestora și, implicit, o operațiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, cum corect au constatat organele de inspecție fiscală. II. Cu referire la impozitul pe profit, organul de inspecție fiscală a constatat că, în anul 1999, cheltuielile cu investițiile sunt în cuantum de 96840756943 lei, apreciind că societatea nu poate beneficia de facilitățile acordate de O.G. nr. 27/1996, motivat de faptul că nu a fost prezentată confirmarea consiliului local pentru investițiile efectuate.

Suma anterior indicată a inclus-o și pe cea de 43.624.155.837 lei, reprezentând cheltuieli cu dobânzi bancare și diferențe de curs valutar pentru care organul de inspecție fiscală a solicitat societății contestatoare și băncii derulatoare contractul de credit din anul 1995 și alte acte doveditoare din care să rezulte că dobânzile bancare și diferențele de curs valutar sunt aferente creditului utilizat pentru investiții. Cum aceste documente nu au fost prezentate până la data încheierii controlului, organul de inspecție fiscală nu a putut stabili realitatea și legalitatea includerii respectivelor cheltuieli în costul de producție sau de achiziție a mijloacelor fixe ce fac obiectul investițiilor în anul 1999. Referitor la facilitățile acordate de art. 10 din O.G.

nr. 27/1996, organul de soluționare a contestației formulate de reclamantă s-a considerat învestit să se pronunțe dacă, pentru investițiile efectuate în anul 1999, aceasta poate beneficia de respectivele facilități, în condițiile în care investițiile în cauză au fost confirmate pe liste semnate de primarul comunei Drăgănești, având aplicate semnătura primarului și ștampila Consiliului local, iar ulterior au fost însușite în totalitate și confirmate de Consiliul Local prin Hotărârea nr. 36 din 5 august 2002. Avându-se în vedere punctul de vedere al Direcției Juridice din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Decizia nr. 8 din 20 octombrie 2004 emisă de Comisia Fiscală Centrală din Ministerul Finanțelor Publice, s-a concluzionat că listele întocmite în condițiile arătate, anexate dosarului, constituie confirmarea investițiilor realizate de reclamantă, motiv pentru care aceasta poate beneficia de facilitățile prevăzute de art. 10 din O.G.

nr. 27/1996, republicată, având drept de deducere din profitul impozabil al acestora. Apreciind că nu se poate pronunța asupra cuantumului sumei deductibile la calculul impozitului pe profit, în condițiile în care, pentru suma de 43.624.155.837 lei, contestatoarea a depus în susținerea contestației contractul de credit din 31 ianuarie 1945, contract care nu a fost analizat de organele de inspecție fiscală, așa cum a rezultat din actul de control contestat, organul de soluționare a contestației a făcut aplicarea dispozițiilor art. 186 (3) din O.G.

nr. 92/2003, (devenit 214 alin. (3) conform ultimei republicări), dispunând desființarea Deciziei de impunere nr. 75631 din 12 august 2006 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite la Cap. III - cu privire la impozitul pe profit din raportul de inspecție fiscală din 10 august 2004, cu consecința refacerii inspecției fiscale pentru aceeași perioadă și același impozit, conform celor reținute în Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004. Pentru a dispune astfel, organul de soluționare a contestației a avut în vedere necesitatea prezentării tuturor documentelor din care să rezulte că investițiile pentru care s-a solicitat deductibilitatea cheltuielilor au fost realizate din creditul obiect al contractului care nu a fost prezentat organului de inspecție fiscală, în perioada ulterioară intrării în vigoare a O.G.

nr. 27/1996, în absența cărora cuantumul sumei deductibile nu a putut fi determinat. Aflându-se în imposibilitate de a se determina cuantumul sumei deductibile, în raport cu datele suplimentare, necunoscute inspectorilor fiscali datorită conduitei reclamantei, organul de soluționare a contestației a reținut în mod corect aplicabilitatea dispozițiilor art. 186 (3) C. proc. fisc., în forma în vigoare la data de referință, măsura de refacere a controlului, în limitele indicate, fiind întrutotul justificată. Împotriva Deciziei nr. 675 din data de 9 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare SC I.E.

SRL, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac de retractare, anularea deciziei atacate și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bihor în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 57/CA/2009-P.I. din 23 martie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. A învederat contestatoarea că dezlegarea dată pricinii, prin decizia contestată, este rezultatul unei erori materiale datorită căreia instanța de recurs s-a aflat într-o confuzie majoră cu privire la elementele esențiale ale stării de fapt a cazului dat.

În raport de constatările expertizei efectuate în cauză, a relevat contestatoarea, organul de control fiscal a stabilit în sarcina reclamantei o obligație de plată care în realitate a fost onorată la momentul potrivit, iar prin dezlegarea dată pricinii în recurs, practic contestatoarea a fost îndatorată la o plată dublă a aceleiași obligații fiscale, o plată nedatorată care are consecința îmbogățirii fără justă cauză a statului și însărăcirea corespunzătoare a intimatei din recurs. În speță, s-a arătat, nu a operat un transfer al dreptului de proprietate de la asocierea în participație la contestatoare așa cum eronat reține instanța de recurs, deoarece operațiunea de predare-primire a celor 12 mijloace fixe realizată prin protocolul din 31 decembrie 1999 nu reprezintă un transfer al dreptului de proprietate ci o redare a posesiei mijloacelor fixe.

În consecință, în mod greșit această operațiune a fost calificată operațiune purtătoare de TVA, deoarece într-adevăr preluarea în posesie de către proprietar a bunurilor ce îi aparțin și a căror posesie și folosință a fost cedată anterior unui terț nu poate fi calificată transfer al dreptului de proprietate câtă vreme terțul respectiv nu a fost niciodată proprietarul lor și nici nu putea avea această calitate fiind un nonsubiect de drept. În drept au fost invocate dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În cauză a formulat întâmpinare intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat respingerea contestației în anulare, cu motivarea că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 318 teza I C. proc.

civ., în condițiile în care eroarea materială vizată de textul menționat se referă la greșeli procedurale și nu la erori de judecată, de apreciere a probelor administrate în speță. Contestația în anulare este inadmisibilă. Prin Decizia nr. 675 din data de 9 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, împotriva Sentinței nr. 57/CA/2009-P.I din 23 martie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, (prin care a fost admisă acțiunea reclamantei SC I.E.

SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor a fost anulată în tot Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004 a Direcției de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a fost exonerată reclamanta de obligația de plată a sumei de 32.535.228.426 lei stabilită prin Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004 emisă de organele de inspecție fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bihor) și a fost modificată în tot sentința recurată și în fond a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL. Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., ”hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Cum se poate observa, contestația în anulare specială, prevăzută de art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotriva deciziilor pronunțate de instanțele de recurs; însă, nu orice decizie a instanței de recurs poate forma obiectul contestației în anulare speciale, ci numai aceea prin care s-a soluționat recursul, anume decizia pronunțată în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului.

Două motive pot constitui temeiul formulării căii extraordinare de atac a contestației în anulare speciale, prevăzută de art. 318 C. proc. civ.: 1. când dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este ”rezultatul unei greșeli materiale” și 2. când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, ”a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. Motivele contestației în anulare specială sunt expres și limitativ prevăzute de lege, textul art. 318 C. proc. civ. fiind de strictă interpretare. Pe cale de consecință, motivele contestației în anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situații decât cele vizate în mod expres de art. 318 din cod, pentru că, în caz contrar, s-ar deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

Textul art. 318 teza I C. proc. civ., invocat ca temei al contestației în anulare formulate de reclamanta SC I.E. SRL, are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, cu alte cuvinte greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului sau, altfel spus, greșeli involuntare și evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei. În general, sunt considerate ”greșeli materiale”, în sensul art. 318 teza I C. proc.

civ., printre altele: stabilirea taxei de timbru în raport cu o sumă mai mare decât suma contestată, urmată de anularea recursului ca insuficient timbrat; anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar a fost depusă recipisa de plată a taxei judiciare de timbru, sau respingerea recursului ca tardiv, deși a fost depus în termen la poștă, dar instanța nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac; anularea greșită a recursului ca nemotivat sau ca fiind făcut de un mandatar fără calitate; pronunțarea instanței de recurs asupra altei hotărâri decât cea recurată. Contestația în anulare specială întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc.

civ. nu poate fi așadar exercitată pentru remedierea unor ”greșeli de judecată”, precum cele privind stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor, interpretarea unor dispoziții legale (de drept substanțial sau procedural) sau rezolvarea unui incident procedural, întrucât a da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele și elementele dosarului, a interpretat legea și a stabilit raporturile dintre părți ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Or, în mod evident, în cazul analizat, contestația în anulare este concepută ca o cale extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale, iar nu și pentru reformarea unor eventuale greșeli de fond.

Se constată, în cauză, că toate aspectele relevate de contestator ca temeiuri ale contestației în anulare specială prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ. nu se încadrează în categoria ”greșelilor materiale”, astfel cum acestea sunt avute în vedere de textul legal mai sus citat. Ele se constituie, în realitate, în critici privitoare la modul în care instanța care a pronunțat decizia atacată, judecând calea extraordinară de atac de reformare a recursului, a apreciat probele și elementele dosarului, a interpretat legea aplicabilă litigiului, a verificat dacă raporturile dintre părți, specifice cauzei, au fost corect stabilite de judecătorul fondului, iar aceste critici nu pot fi primite și examinate, întrucât s-ar deschide astfel calea unui recurs la recurs.

Pronunțarea Deciziei nr. 675 din 09 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu este, în mod evident, rezultatul unor greșeli formale săvârșite în legătură cu examinarea recursului, a unor erori involuntare derivând din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul pricinii, în condițiile în care soluția adoptată prin decizia atacată de contestator a fost aceea de admitere a recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și de modificare în tot a Sentinței nr. 57/CA/2009-P.I. a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamanta SC I.E.

SRL. În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întrunite în litigiu condițiile de admisibilitate ale căii extraordinare de atac de retractare prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ., se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare formulată de SC I.E. SRL Păntășești împotriva Deciziei nr. 675 din data de 09 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC I.E. SRL Păntășești împotriva Deciziei nr. 675 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.