ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2087/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2087/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 57/CA/2009-P.I. din 23

martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL,

în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor.

Pe cale de

consecință, instanța de judecată a anulat, în tot, Decizia nr. 358 din 11

noiembrie 2004 a Direcției de Soluționare a Contestațiilor din cadrul pârâtei

Agenția Națională de Administrare Fiscală și a exonerat societatea reclamantă

de obligația de plată a sumei de 32.535.228.426 lei stabilită prin Decizia de

impunere nr. 75631 din 12 august 2004, emisă de către organele de inspecție

fiscală - Direcția control fiscal, reprezentând: 923.556.300 lei impozit pe

profit, 650.889.453 lei majorări de întârziere, 147.062.400 lei penalități de

întârziere, 9.778.408.312 lei taxă pe valoare adăugată, 19.372.982.548 lei

majorări de întârziere aferente, 1.662.329.413 lei penalități de întârziere. De

asemenea, instanța de fond a anulat Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august

2004, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, în ce privește obligarea reclamantei la plata sumelor

menționate și a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 38.254,34 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs Direcția

Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și în reprezentarea

Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Prin Decizia nr. 675

din 9 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat, a modificat în tot sentința

atacată și, în fond, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta

SC I.E. SRL.

Pentru a hotărî

astfel instanța de recurs a reținut următoarele considerente:

faptul că la 14 octombrie 1994 între societatea reclamantă și SC T. B.R.D. a

intervenit un contract de asociere în participațiune având ca obiect realizarea

în comun a investiției „Fabrică de oțet și prelucrare borhot”, cu o durată de 5

ani.

SC T. a adus ca aport

la asociere imobilele hală 1, 2, 3, 4, 5, iar aportul reclamantei a constatat

într-o creanță pe seama unui credit bancar viitor în sumă de 4.931.624 dolari

SUA.

Conform clauzei art.

5 din contract, în urma asocierii nu a rezultat o nouă persoană juridică, iar

în cadrul asocierii fiecare asociat rămâne proprietar de drept al aportului

adus.

Această clauză

contractuală nu a fost modificată prin actul adițional din 04 octombrie 1999.

Prin acest act a fost prelungit doar termenul asocierii până la efectuarea

operațiunilor de lichidare a asocierii (demarate anterior exploatării în comun

a obiectivului realizat) și a fost completat art. 3 din contract în sensul

recalculării valorice a aportului SC T. SRL și stabilirii rambursărilor operate

între asociați, stipulându-se totodată că pentru diferența valorică rezultată,

părțile sunt de acord ca T. să devină proprietar pe cele 12 mijloace fixe în

discuție.

La 31 decembrie 1999,

SC T. SRL a facturat către contestatoare suma de 44.447.310.510 lei ca

„diferență valorică participație”, aceasta fiind înregistrată în evidența

contabilă a contestatoarei prin majorarea valorii contabile a unui număr de 55

mijloace fixe aflate în patrimoniu.

La aceeași dată, cele

două societăți au încheiat protocolul de predare-primire a celor 12 mijloace

fixe pentru stingerea datoriei către SC T., prin acceptarea de către

contestatoare a facturii fiscale emise de către aceasta.

Expertul contabil

care a întocmit lucrarea de specialitate încuviințată de instanță a apreciat că

mijloacele fixe au fost obținute prin asociere, precizând totodată că toate

lucrările de construcții au fost derulate de SC T., fiind achitate de aceasta,

dar facturate către SC I.E. SRL, care le-a achitat atât prin schimb de marfă,

cât și prin compensare cu alte lucrări.

Ca atare, față de

ansamblul materialului probator administrat în cauză, nu se poate concluziona

decât că mijloacele fixe în discuție au fost achiziționate din aportul în

numerar adus în asociere de SC I.E. SRL, rămânând în proprietatea acesteia,

conform clauzelor contractuale anterior redate, a căror forță juridică și

eficientă în raporturile dintre cele două părți a fost constant invocată de

reclamanta-intimată.

Această concluzie

este confirmată și de comportamentul fiscal al reclamantei, amortizarea

mijloacelor fixe în discuție fiind făcută de către aceasta. Or, dacă

respectivele mijloace fixe ar fi aparținut asocierii, ca aport al SC T.,

dreptul de a le amortiza ar fi aparținut acesteia.

În aceste condiții,

în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 3/1992,

republicată, în vigoare la data de referință și pct. 11 din Normele

metodologice pentru aplicarea acesteia, aprobate prin H.G. nr. 512/1998,

operațiunea de predare-primire a celor 12 mijloace fixe realizată prin

protocolul din 31 decembrie 1999 reprezintă un transfer al dreptului de

proprietate asupra acestora și, implicit, o operațiune impozabilă din punct de

vedere al taxei pe valoare adăugată, cum corect au constatat organele de

inspecție fiscală.

II. Cu referire la

impozitul pe profit, organul de inspecție fiscală a constatat că, în anul 1999,

cheltuielile cu investițiile sunt în cuantum de 96840756943 lei, apreciind că

societatea nu poate beneficia de facilitățile acordate de O.G. nr. 27/1996,

motivat de faptul că nu a fost prezentată confirmarea consiliului local pentru

investițiile efectuate.

Suma anterior

indicată a inclus-o și pe cea de 43.624.155.837 lei, reprezentând cheltuieli cu

dobânzi bancare și diferențe de curs valutar pentru care organul de inspecție

fiscală a solicitat societății contestatoare și băncii derulatoare contractul

de credit din anul 1995 și alte acte doveditoare din care să rezulte că

dobânzile bancare și diferențele de curs valutar sunt aferente creditului

utilizat pentru investiții.

Cum aceste documente

nu au fost prezentate până la data încheierii controlului, organul de inspecție

fiscală nu a putut stabili realitatea și legalitatea includerii respectivelor

cheltuieli în costul de producție sau de achiziție a mijloacelor fixe ce fac

obiectul investițiilor în anul 1999.

Referitor la

facilitățile acordate de art. 10 din O.G. nr. 27/1996, organul de soluționare a

contestației formulate de reclamantă s-a considerat învestit să se pronunțe

dacă, pentru investițiile efectuate în anul 1999, aceasta poate beneficia de

respectivele facilități, în condițiile în care investițiile în cauză au fost

confirmate pe liste semnate de primarul comunei Drăgănești, având aplicate

semnătura primarului și ștampila Consiliului local, iar ulterior au fost

însușite în totalitate și confirmate de Consiliul Local prin Hotărârea nr. 36

din 5 august 2002.

Avându-se în vedere

punctul de vedere al Direcției Juridice din cadrul Agenției Naționale de

Administrare Fiscală și Decizia nr. 8 din 20 octombrie 2004 emisă de Comisia

Fiscală Centrală din Ministerul Finanțelor Publice, s-a concluzionat că listele

întocmite în condițiile arătate, anexate dosarului, constituie confirmarea

investițiilor realizate de reclamantă, motiv pentru care aceasta poate

beneficia de facilitățile prevăzute de art. 10 din O.G. nr. 27/1996,

republicată, având drept de deducere din profitul impozabil al acestora.

Apreciind că nu se

poate pronunța asupra cuantumului sumei deductibile la calculul impozitului pe

profit, în condițiile în care, pentru suma de 43.624.155.837 lei,

contestatoarea a depus în susținerea contestației contractul de credit din 31

ianuarie 1945, contract care nu a fost analizat de organele de inspecție

fiscală, așa cum a rezultat din actul de control contestat, organul de

soluționare a contestației a făcut aplicarea dispozițiilor art. 186 (3) din

O.G. nr. 92/2003, (devenit 214 alin. (3) conform ultimei republicări),

dispunând desființarea Deciziei de impunere nr. 75631 din 12 august 2006

privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite la Cap. III - cu privire la

impozitul pe profit din raportul de inspecție fiscală din 10 august 2004, cu

consecința refacerii inspecției fiscale pentru aceeași perioadă și același

impozit, conform celor reținute în Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004.

Pentru a dispune

astfel, organul de soluționare a contestației a avut în vedere necesitatea

prezentării tuturor documentelor din care să rezulte că investițiile pentru

care s-a solicitat deductibilitatea cheltuielilor au fost realizate din

creditul obiect al contractului care nu a fost prezentat organului de inspecție

fiscală, în perioada ulterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 27/1996, în

absența cărora cuantumul sumei deductibile nu a putut fi determinat.

Aflându-se în

imposibilitate de a se determina cuantumul sumei deductibile, în raport cu

datele suplimentare, necunoscute inspectorilor fiscali datorită conduitei

reclamantei, organul de soluționare a contestației a reținut în mod corect

aplicabilitatea dispozițiilor art. 186 (3) C. proc. fisc., în forma în vigoare

la data de referință, măsura de refacere a controlului, în limitele indicate,

fiind întrutotul justificată.

Împotriva Deciziei

nr. 675 din data de 9 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație

în anulare SC I.E. SRL, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi

extraordinare de atac de retractare, anularea deciziei atacate și fixarea unui

termen pentru rejudecarea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Bihor în nume propriu și în reprezentarea Agenției

Naționale de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 57/CA/2009-P.I. din

23 martie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal.

A învederat

contestatoarea că dezlegarea dată pricinii, prin decizia contestată, este

rezultatul unei erori materiale datorită căreia instanța de recurs s-a aflat

într-o confuzie majoră cu privire la elementele esențiale ale stării de fapt a

cazului dat. În raport de constatările expertizei efectuate în cauză, a relevat

contestatoarea, organul de control fiscal a stabilit în sarcina reclamantei o

obligație de plată care în realitate a fost onorată la momentul potrivit, iar

prin dezlegarea dată pricinii în recurs, practic contestatoarea a fost

îndatorată la o plată dublă a aceleiași obligații fiscale, o plată nedatorată

care are consecința îmbogățirii fără justă cauză a statului și însărăcirea

corespunzătoare a intimatei din recurs. În speță, s-a arătat, nu a operat un

transfer al dreptului de proprietate de la asocierea în participație la

contestatoare așa cum eronat reține instanța de recurs, deoarece operațiunea de

predare-primire a celor 12 mijloace fixe realizată prin protocolul din 31

decembrie 1999 nu reprezintă un transfer al dreptului de proprietate ci o

redare a posesiei mijloacelor fixe. În consecință, în mod greșit această

operațiune a fost calificată operațiune purtătoare de TVA, deoarece într-adevăr

preluarea în posesie de către proprietar a bunurilor ce îi aparțin și a căror

posesie și folosință a fost cedată anterior unui terț nu poate fi calificată

transfer al dreptului de proprietate câtă vreme terțul respectiv nu a fost

niciodată proprietarul lor și nici nu putea avea această calitate fiind un

nonsubiect de drept.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În cauză a formulat

întâmpinare intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a

solicitat respingerea contestației în anulare, cu motivarea că nu s-a făcut

dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ., în

condițiile în care eroarea materială vizată de textul menționat se referă la

greșeli procedurale și nu la erori de judecată, de apreciere a probelor

administrate în speță.

Contestația în

anulare este inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 675

din data de 9 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Bihor, în nume propriu și în

reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, împotriva Sentinței

nr. 57/CA/2009-P.I din 23 martie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, (prin care a fost admisă

acțiunea reclamantei SC I.E. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenția

Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor a fost anulată în tot Decizia nr. 358 din 11 noiembrie 2004 a Direcției

de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală

și a fost exonerată reclamanta de obligația de plată a sumei de 32.535.228.426

lei stabilită prin Decizia de impunere nr. 75631 din 12 august 2004 emisă de

organele de inspecție fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Bihor) și a fost modificată în tot sentința recurată și în fond a

fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I.E. SRL.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., ”hotărârile instanțelor de recurs mai pot

fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

de casare”. Cum se poate observa, contestația în anulare specială, prevăzută de

art. 318 C. proc. civ., este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita,

în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotriva

deciziilor pronunțate de instanțele de recurs; însă, nu orice decizie a

instanței de recurs poate forma obiectul contestației în anulare speciale, ci

numai aceea prin care s-a soluționat recursul, anume decizia pronunțată în urma

exercitării controlului judiciar pe calea recursului.

Două motive pot

constitui temeiul formulării căii extraordinare de atac a contestației în

anulare speciale, prevăzută de art. 318 C. proc. civ.: 1. când dezlegarea dată

prin hotărârea instanței de recurs este ”rezultatul unei greșeli materiale” și

din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare specială sunt expres și limitativ prevăzute de

lege, textul art. 318 C. proc. civ. fiind de strictă interpretare. Pe cale de

consecință, motivele contestației în anulare specială nu pot fi extinse prin

analogie la alte situații decât cele vizate în mod expres de art. 318 din cod,

pentru că, în caz contrar, s-ar deschide, în ultimă instanță, calea unui

veritabil recurs la recurs.

Textul art. 318 teza

I C. proc. civ., invocat ca temei al contestației în anulare formulate de

reclamanta SC I.E. SRL, are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural

care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, cu alte cuvinte greșeli

formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului sau, altfel

spus, greșeli involuntare și evidente, realizate prin confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei. În general, sunt

considerate ”greșeli materiale”, în sensul art. 318 teza I C. proc. civ.,

printre altele: stabilirea taxei de timbru în raport cu o sumă mai mare decât

suma contestată, urmată de anularea recursului ca insuficient timbrat; anularea

recursului ca netimbrat, deși la dosar a fost depusă recipisa de plată a taxei

judiciare de timbru, sau respingerea recursului ca tardiv, deși a fost depus în

termen la poștă, dar instanța nu a observat recipisa scrisorii recomandate,

luând în considerare data înregistrării căii de atac; anularea greșită a recursului

ca nemotivat sau ca fiind făcut de un mandatar fără calitate; pronunțarea

instanței de recurs asupra altei hotărâri decât cea recurată.

Contestația în

anulare specială întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ. nu

poate fi așadar exercitată pentru remedierea unor ”greșeli de judecată”, precum

cele privind stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii

probelor, interpretarea unor dispoziții legale (de drept substanțial sau

procedural) sau rezolvarea unui incident procedural, întrucât a da părților

posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul

în care a apreciat probele și elementele dosarului, a interpretat legea și a

stabilit raporturile dintre părți ar însemna să se deschidă dreptul părților de

a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Or,

în mod evident, în cazul analizat, contestația în anulare este concepută ca o

cale extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor

greșeli materiale, iar nu și pentru reformarea unor eventuale greșeli de fond.

Se constată, în

cauză, că toate aspectele relevate de contestator ca temeiuri ale contestației

în anulare specială prevăzute de art. 318 teza I C. proc. civ. nu se încadrează

în categoria ”greșelilor materiale”, astfel cum acestea sunt avute în vedere de

textul legal mai sus citat. Ele se constituie, în realitate, în critici

privitoare la modul în care instanța care a pronunțat decizia atacată, judecând

calea extraordinară de atac de reformare a recursului, a apreciat probele și

elementele dosarului, a interpretat legea aplicabilă litigiului, a verificat

dacă raporturile dintre părți, specifice cauzei, au fost corect stabilite de

judecătorul fondului, iar aceste critici nu pot fi primite și examinate, întrucât

s-ar deschide astfel calea unui recurs la recurs. Pronunțarea Deciziei nr. 675

din 09 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, nu este, în mod evident, rezultatul unor

greșeli formale săvârșite în legătură cu examinarea recursului, a unor erori

involuntare derivând din confundarea unor elemente importante sau a unor date

materiale aflate la dosarul pricinii, în condițiile în care soluția adoptată

prin decizia atacată de contestator a fost aceea de admitere a recursului

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în nume propriu și în

reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală și de modificare în

tot a Sentinței nr. 57/CA/2009-P.I. a Curții de Apel Oradea, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, în sensul respingerii ca neîntemeiată a

acțiunii formulate de reclamanta SC I.E. SRL.

În raport de cele mai

sus arătate, constatându-se că nu sunt întrunite în litigiu condițiile de

admisibilitate ale căii extraordinare de atac de retractare prevăzute de art.

318 teza I C. proc. civ., se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 320 C.

proc. civ., respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare formulată de

SC I.E. SRL Păntășești împotriva Deciziei nr. 675 din data de 09 februarie 2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC I.E. SRL Păntășești împotriva Deciziei nr. 675 din 9

februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 aprilie 2011.