ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 550/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 550/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin decizia civilă nr. 3181 din
data de 16 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ
și fiscal, a respins recursul formulat de către SC G.T.E. SRL împotriva sentinței
nr. 118/CA/2009-P.I. din 26 iunie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, și, admițând recursul declarat de D.G.F.P. Bihor,
în nume propriu și în reprezentarea A.N.A.F. și a D.G.A.M.C., împotriva
aceleiași sentințe, a modificat în tot sentința atacată în sensul respingerii
acțiunii formulate de reclamanta SC G.T. SRL ca neîntemeiată.
În
motivarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reținut că SC G.T.E. SRL a contestat
pe calea contenciosului administrativ decizia nr. 357 din 11 noiembrie 2004
emisă de A.N.A.F. prin care s-a soluționat contestația împotriva deciziei de
impunere nr. 75630 din 12 august 2004, în sensul că s-a respins această
contestație pentru suma reprezentând TVA și accesorii (art. 1 din decizie) și
s-a admis contestația prin desființarea deciziei de impunere nr. 75630/2004
privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite în baza constatărilor
cuprinse în cap III. 2 din raportul de inspecție fiscală nr. 75582/2004
reprezentând impozitul pe profit, majorări de întârziere și penalități de întârziere
aferente, cu consecința refacerii inspecției fiscale de către o altă echipă
pentru aceeași perioadă și pentru același impozit conform celor reținute în
decizia A.N.A.F. (pct. 2 din această decizie).
Prin
sentința nr. 338/CA din 28 noiembrie 2008 Curtea de Apel Oradea, secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea.
Recursul
declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 3133 din 20
iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal.
Contestația
în anulare formulată de SC G.T.E. împotriva deciziei pronunțate în recurs a
fost admisă prin decizia nr. 2600 din 20 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care a
desființat decizia nr. 3133/2007 și rejudecând recursul Înalta Curte de Casație
și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a pronunțat decizia nr.
513 din 30 ianuarie 2009 prin care a admis recursul, a casat sentința civilă
nr. 338/2005 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În
fond, după casare, Curtea de Apel Oradea a pronunțat sentința nr. 118 din 26
iunie 2009, prin care a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC
G.T.E. SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.A.M.C., dispunând
anularea parțială a Deciziei nr. 357 din 11 noiembrie 2004 a D.G.S.C. din
cadrul A.N.A.F. și exonerarea societății reclamante de obligația de plată a
sumei de 26.720.621.649 lei, stabilită prin Decizia de impunere nr. 75630 din 12
februarie 2004 încheiată de către organele de inspecție fiscală din cadrul
Ministerului Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor, reprezentând: TVA în sumă de
8.737.368.926 lei, majorări de întârziere aferente TVA în sumă de
16.497.900.006 lei și penalități de întârziere aferente TVA în sumă de
1.485.352.717 lei. De asemenea instanța de fond a anulat Decizia de impunere
nr. 75630 din 12 august 2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Bihor,
în ce privește obligarea reclamantei la plata sumelor menționate.
Prin
aceeași sentință, instanța de fond a respins contestația reclamantei
referitoare la pct. 2 din decizia
nr. 357
din 11 noiembrie 2004
privind impozitul pe profit, majorările și
penalitățile de întârziere aferente impozitului pe profit și au fost obligate
pârâtele, în solidar, la plata sumei de 40.000 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată parțiale în favoarea reclamantei, reprezentând onorariu avocat.
În
motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a apreciat ca legală dispoziția
privind refacerea inspecției fiscale, dar, pe de altă parte, în aprecierea
legalității impunerii de TVA pentru presupusa operațiune de livrare de bunuri
către SC T.G.I.E. SRL, constând în 13 mijloace fixe, ce ar fi fost proprietatea
exclusivă a SC T.G.I.E. SRL, a stabilit că mijloacele fixe predate de către
reclamantă societății T.G.I.E. reprezintă aportul acesteia la realizarea
obiectivului asocierii, recalculat conform clauzelor contractuale și restituit
potrivit voinței părților, astfel cum a fost materializată în contractul de
asociere și actele adiționale ulterioare, nefiind astfel incidente dispozițiile
art. 2 alin.(1) lit. b) din O.G. nr. 3/1992, republicată.
Examinând
criticile aduse sentinței de fond de către recurenta SC G.T.E. SRL, instanța de
recurs a arătat că principala critică, ce vizează în mod explicit refacerea
inspecției fiscale referitor la impozitul pe profit dispusă prin decizia A.N.A.F.
nu poate fi acceptată de vreme ce printr-o decizie irevocabilă (decizia de casare
nr. 513 din 30 ianuarie 2009), Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat
această problemă, stabilind că măsura refacerii inspecției fiscale este legală,
arătând și că refacerea raportului de inspecție fiscală era necesară și pentru
faptul că fără a se contesta existența investițiilor înscrise în declarațiile
de impunere pe anii 1999-2001, autoritatea fiscală nu a acceptat forma în care consiliul
local a conformat aceste investiții. Or, aceste lipsuri au fost complinite ulterior
constituind o confirmare de natură a recunoaște dreptul reclamantei de a
beneficia de facilitățile prevăzute la art. 10 din O.G. nr. 27/1996 (drept de
deducere din profitul impozabil).
Menținerea
ca legală de către instanța fondului a punctului 2 din decizia A.N.A.F. nr. 357
din 11 noiembrie 2004, cu accent pe refacerea inspecției fiscale pentru aceeași
perioadă (1999-2001) și pentru același impozit (impozitul pe profit) reprezintă
o soluție care nu excede situațiilor de excepție prevăzute de art. 105 alin. (3)
din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, susținerile recurentei-reclamante
nefiind confirmate prin cele arătate mai înainte, iar în același timp prin
această abordare s-a dat eficiență dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.
civ. în contextul în care prin decizia de casare s-a dat dezlegare problemei de
drept în discuție
Analizând
principalul motiv de nelegalitate invocat de către recurenta-pârâtă D.G.F.P. Bihor
cu privire la sentința recurată, instanța de control judiciar a apreciat că în
mod corect instanța fondului a stabilit că problema dedusă judecății este aceea
dacă operațiunea de predare-primire a unui număr de 13 mijloace fixe aflate în patrimoniul
societății reclamante către SC T.G.I.E. SRL reprezintă sau nu un transfer al
dreptului de proprietate și este sau nu o operațiune impozabilă din punct de vedere
al TVA, dând însă o dezlegare eronată acestei probleme, din perspectiva clauzei
contractuale prin care reclamanta și SC T.G.I.E. SRL și-au dat acordul păstrării
dreptului de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport în cadrul asocierii.
A
stabilit instanța de recurs că transferul celor 13 mijloace fixe către SC T.G.I.E.
SRL a avut la bază o compensare de aport între asociați (factura reprezentând
„diferență valorică de participare”), iar această operațiune este în mod clar o
operațiune de transfer de bunuri în proprietatea altei persoane juridice, căreia
i se aplică art. 2 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 3/1992 coroborat cu pct. 1.1.
și pct.1.5 din Normele metodologice de aplicare a ordonanței (aprobată prin H.G.
nr. 512/1998), deci este vorba de un transfer ce se putea face doar pe bază de factură
fiscală cu TVA.
Înalta
Curte a arătat că nu se mai impune analiza motivelor de recurs ale ambelor părți
care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, nefiind incidente
dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva
acestei sentințe a formulat contestație în anulare recurenta SC G.T.E. S.R.L.,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele
contestației în anulare invocate conform art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
privesc două aspecte:
Primul
aspect privește faptul că decizia contestată din 16 iunie 2010 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și
fiscal, este rezultatul neanalizării tuturor motivelor de recurs invocate. În
cauză instanța de recurs a analizat numai două din principalele critici din
recurs și nu totalitatea criticilor prin care au fost puse în evidență toate
aspectele de nelegalitate ale sentinței recurate.
Astfel,
se arată că au fost analizate motivele privind reforma inspecției fiscale
privind impozitul pe profit și cheltuielile de judecată apreciindu-se că
decizia pronunțată în recurs este lovită de nulitate.
Al
doilea aspect privește faptul că decizia contestată prin care pe fond s-a
respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de contestatoare este rezultatul
unei grave erori materiale privind aprecierea probei cu expertiză contabilă
administrată în cauză și privind statutul juridic al asociației. Se arată că în
speță nu a operat un transfer al dreptului de proprietate de la asocierea în
participațiune la contestatară astfel cum s-a reținut în mod eronat de instanța
de recurs deoarece operațiunea de predare – primire a celor 13 mijloace fixe
realizată prin protocolul din 3 ianuarie 2000 nu reprezintă un transfer al
dreptului de proprietate ci o redare a posesiei mijloacelor fixe. În
consecință, în mod greșit această operațiune a fost calificată operațiune
purtătoare de TVA.
Analizând
contestația în anulare în raport de motivele invocate.
Curtea
va aprecia pentru următoarele considerente că în cauză nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Conform
art. 318 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi
atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli
materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte
a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de
casare.
Prin
Decizia nr. 3181 din 16 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis recursul
declarat de intimata D.G.F.P. Bihor și s-a modificat în tot sentința nr. 118/CA
din 26 iunie 2009 și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de
contestatoare.
Prin
aceeași decizie s-a respins ca nefondat recursul declarat de
reclamanta-contestatoare.
Curtea
nu va reține aspectele invocate de contestatoare deoarece în cauză decizia
recurată nu este rezultatul unei greșeli materiale, iar instanța de recurs prin
considerente a motivat pe larg motivele în fapt și în drept pentru care a admis
recursul declarat de autoritatea pârâtă și a respins recursul declarat de
reclamanta-contestatoare.
Cele invocate
de contestatoare nu reprezintă motive de contestație în anulare în sensul
dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., ci veritabile motive de recurs
prin care se invocă aspecte de nelegalitate și netemeinicie.
Nu se
poate reține că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs
invocate de contestatoare deoarece s-au analizat toate aspectele principale de
nelegalitate invocate referitoare la sumele datorate de contestatoare cu titlu
de impozit pe profit și care justifică respingerea recursului contestatoarei.
Iar aspectele
invocate ca fiind „greșeli materiale” cu privire la situația juridică a
bunurilor ce formează activul patrimonial, al asociației în participațiune,
acestea reprezintă în fapt erori de judecată privind aprecierea situației de
fapt, aspecte care nu pot fi reanalizate pe calea specială a contestației în
anulare. Aceasta deoarece nu sunt „greșeli materiale” în sensul dispozițiilor
art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Față
de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 320 alin. (1) C. proc. civ., va
respinge contestația în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de
contestatorul SC G.T. SRL împotriva deciziei civile nr. 3181 din 16 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 1 februarie 2011.