ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7111/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 294 din 3 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC D.R. SRL Bihor în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. a Județului Bihor, A.I.F. pentru anularea Deciziei de impunere nr. 413 din 24 februarie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 24 februarie 2010 pentru obligații fiscale suplimentare în sumă de 477.973 lei, reprezentând impozit pe profit, 652.516 lei, reprezentând majorări de întârziere și 10.774 lei, reprezentând T.V.A. Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 5697 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii și în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., SC D.R. SRL Bihor a formulat contestație în anulare, susținând că, soluția dată de instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale evidente, deoarece instanța nu a exercitat rol activ pentru stabilirea situației de fapt în vederea aplicării corecte a legii. În virtutea rolului activ al instanței și pentru pronunțarea hotărârii legale și temeinice, s-a arătat că instanța trebuia să țină cont de concluziile expertizei extrajudiciare și chiar avea posibilitatea să ordone din oficiu efectuarea unei expertize pentru lămurirea aspectelor contabile în litigiu.

Contestatoarea a invocat de asemenea omisiunea de cercetare asupra motivelor de recurs referitoare la legalitatea estimării de către organul fiscal a prețurilor de transfer și la legalitatea stabilirii impozitului pe profit, în condițiile în care organul de control a refuzat să ia în calcul sumele plătite cu acest titlu în perioada supusă controlului. Cu privire la estimarea prețurilor de transfer, s-a arătat că nu s-a analizat nerespectarea Ordinului M.E.F. nr. 222/2008 privind procedura de estimare a cuantumului prețurilor de transfer, care prevede că, estimarea acestor prețuri se realizează prin identificarea a trei exemple de tranzacții similare celor care urmează a face obiectul estimării, utilizându-se valoarea medie aritmetică a cuantumului tranzacțiilor similare identificate.

Omisiunea de pronunțare a fost invocată și în ceea ce privește motivul de recurs prin care s-a contestat legalitatea stabilirii impozitului pe profit, arătându-se că organul de control a refuzat luarea în calcul a unor sume plătite cu acest titlu în timpul perioadei supuse controlului. Contestatoarea a învederat că instanța de recurs nu a examinat modalitatea și legalitatea stabilirii impozitului pe profit și nu a avut în vedere achitarea unui impozit pe profit suplimentar în sumă de 281.470 lei în anul 2007 și nici excluderea în două rânduri a unor cheltuieli nedeductibile în sumă de 91.994 lei, luate inițial în calcul la stabilirea impozitului pe profit în anul 2006 și excluse de către organul de control cu ocazia recalculării impozitului respectiv.

Examinând actele și lucrările din dosar, Înalta Curte va respinge ca nefondată prezenta contestație în anulare pentru următoarele considerente: Retractarea Deciziei nr. 5697 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost solicitată de contestatoarea SC D.R. SRL Bihor în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., care prevăd că, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În cauză nu a fost dovedită niciuna din ipotezele juridice reglementate pentru contestația în anulare formulată împotriva hotărârii dată de instanța de recurs, întrucât decizia contestată nu este rezultatul unei greșeli materiale, fiind pronunțată după cercetarea tuturor motivelor de casare și de modificare invocate în recursul declarat de SC D.R. SRL Bihor împotriva sentinței nr. 294 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea. Existența unei greșeli materiale, ca temei pentru anularea deciziei contestate, nu poate fi reținută chiar față de argumentul contestatoarei că această greșeală vizează situația de fapt, pentru care instanța de recurs nu a exercitat rol activ, în vederea aplicării corecte a legii.

Greșeala invocată de către contestatoare are ca obiect elementele de fapt ale pricinii și aprecierea dată de instanță probelor administrate, ceea ce nu se poate analiza pe calea contestației în anulare prevăzută de lege numai în cazul unor greșeli materiale evidente de ordin procedural. În consecință, se reține că, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., prin greșeală materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care este determinantă pentru soluția pronunțată, iar nu pretinse erori de fond în legătură cu aprecierea probelor și cu modul în care a fost stabilită situația de fapt.

De asemenea, nu se poate reține în cauză existența celei de-a doua ipoteze prevăzute de lege pentru retractarea hotărârii instanței de recurs pe calea contestației în anulare, dat fiind că, din considerentele de fapt și de drept ale deciziei contestate rezultă că au fost examinate toate motivele de casare și de modificare invocate prin recursul declarat împotriva sentinței nr. 294 din 3 noiembrie 2010. În realitate, contestatoarea critică soluția dată motivelor sale de recurs, ceea ce depășește limitele procedurale în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestației în anulare, deoarece legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs. În consecință, toate motivele de casare și de modificare invocate în recursul declarat de SC D.R.

SRL Bihor au fost analizate de către instanța de recurs, iar motivele pe care aceasta ar fi putut să le ridice din oficiu nu justifică formularea unei contestații în anulare, pentru că rolul activ al instanței nu poate depăși limitele investirii sale. De altfel, în art. 129 alin. (5) 1 C. proc. civ. se prevede expres că, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Nefiind îndeplinite cerințele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocate de contestatoare pentru retractarea Deciziei nr. 5697 din 25 noiembrie 2011, Înalta Curte va respinge ca nefondată prezenta contestație în anulare

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC D.R. SRL Bihor împotriva Deciziei nr. 5697 din 25 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2013.