ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7111/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 294 din 3 noiembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC D.R.

SRL Bihor în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.F.P. a Județului Bihor, A.I.F.

pentru anularea Deciziei de impunere nr. 413 din 24 februarie 2010 și a raportului

de inspecție fiscală din 24 februarie 2010 pentru obligații fiscale

suplimentare în sumă de 477.973 lei, reprezentând impozit pe profit, 652.516

lei, reprezentând majorări de întârziere și 10.774 lei, reprezentând T.V.A.

Recursul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia

nr. 5697 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii

și în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., SC D.R. SRL Bihor a formulat

contestație în anulare, susținând că, soluția dată de instanța de recurs este

rezultatul unor greșeli materiale evidente, deoarece instanța nu a exercitat rol

activ pentru stabilirea situației de fapt în vederea aplicării corecte a legii.

În virtutea rolului

activ al instanței și pentru pronunțarea hotărârii legale și temeinice, s-a

arătat că instanța trebuia să țină cont de concluziile expertizei

extrajudiciare și chiar avea posibilitatea să ordone din oficiu efectuarea unei

expertize pentru lămurirea aspectelor contabile în litigiu.

Contestatoarea a

invocat de asemenea omisiunea de cercetare asupra motivelor de recurs

referitoare la legalitatea estimării de către organul fiscal a prețurilor de

transfer și la legalitatea stabilirii impozitului pe profit, în condițiile în

care organul de control a refuzat să ia în calcul sumele plătite cu acest titlu

în perioada supusă controlului.

Cu privire la estimarea

prețurilor de transfer, s-a arătat că nu s-a analizat nerespectarea Ordinului M.E.F.

nr. 222/2008 privind procedura de estimare a cuantumului prețurilor de

transfer, care prevede că, estimarea acestor prețuri se realizează prin identificarea

a trei exemple de tranzacții similare celor care urmează a face obiectul estimării,

utilizându-se valoarea medie aritmetică a cuantumului tranzacțiilor similare

identificate.

Omisiunea de pronunțare

a fost invocată și în ceea ce privește motivul de recurs prin care s-a contestat

legalitatea stabilirii impozitului pe profit, arătându-se că organul de control

a refuzat luarea în calcul a unor sume plătite cu acest titlu în timpul perioadei

supuse controlului.

Contestatoarea a

învederat că instanța de recurs nu a examinat modalitatea și legalitatea

stabilirii impozitului pe profit și nu a avut în vedere achitarea unui impozit

pe profit suplimentar în sumă de 281.470 lei în anul 2007 și nici excluderea în

două rânduri a unor cheltuieli nedeductibile în sumă de 91.994 lei, luate

inițial în calcul la stabilirea impozitului pe profit în anul 2006 și excluse de

către organul de control cu ocazia recalculării impozitului respectiv.

Examinând actele și

lucrările din dosar, Înalta Curte va respinge ca nefondată prezenta contestație

în anulare pentru următoarele considerente:

Retractarea Deciziei

nr. 5697 din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost solicitată de contestatoarea

SC D.R. SRL Bihor în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., care prevăd

că, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În cauză nu a fost dovedită

niciuna din ipotezele juridice reglementate pentru contestația în anulare formulată

împotriva hotărârii dată de instanța de recurs, întrucât decizia contestată nu

este rezultatul unei greșeli materiale, fiind pronunțată după cercetarea tuturor

motivelor de casare și de modificare invocate în recursul declarat de SC D.R.

SRL Bihor împotriva sentinței nr. 294 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Oradea.

Existența unei

greșeli materiale, ca temei pentru anularea deciziei contestate, nu poate fi

reținută chiar față de argumentul contestatoarei că această greșeală vizează situația

de fapt, pentru care instanța de recurs nu a exercitat rol activ, în vederea

aplicării corecte a legii.

Greșeala invocată de

către contestatoare are ca obiect elementele de fapt ale pricinii și aprecierea

dată de instanță probelor administrate, ceea ce nu se poate analiza pe calea

contestației în anulare prevăzută de lege numai în cazul unor greșeli materiale

evidente de ordin procedural.

În consecință, se

reține că, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., prin greșeală

materială se înțelege orice eroare materială evidentă pe care o săvârșește instanța,

prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care

este determinantă pentru soluția pronunțată, iar nu pretinse erori de fond în

legătură cu aprecierea probelor și cu modul în care a fost stabilită situația

de fapt.

De asemenea, nu se

poate reține în cauză existența celei de-a doua ipoteze prevăzute de lege

pentru retractarea hotărârii instanței de recurs pe calea contestației în

anulare, dat fiind că, din considerentele de fapt și de drept ale deciziei contestate

rezultă că au fost examinate toate motivele de casare și de modificare invocate

prin recursul declarat împotriva sentinței nr. 294 din 3 noiembrie 2010.

În realitate,

contestatoarea critică soluția dată motivelor sale de recurs, ceea ce depășește

limitele procedurale în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestației

în anulare, deoarece legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la

recurs.

În consecință, toate

motivele de casare și de modificare invocate în recursul declarat de SC D.R.

SRL Bihor au fost analizate de către instanța de recurs, iar motivele pe care

aceasta ar fi putut să le ridice din oficiu nu justifică formularea unei contestații

în anulare, pentru că rolul activ al instanței nu poate depăși limitele

investirii sale.

De altfel, în art. 129

alin. (5)

1

C. proc. civ. se prevede expres că, părțile nu pot invoca

în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele

nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Nefiind îndeplinite cerințele

prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., invocate

de contestatoare pentru retractarea Deciziei nr. 5697 din 25 noiembrie 2011,

Înalta Curte va respinge ca nefondată prezenta contestație în anulare

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC D.R. SRL Bihor împotriva Deciziei nr. 5697 din 25

noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 noiembrie 2013.