ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4637/2010

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 64/CA/2010-P.I. din

15 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC I.O. SA Oradea, în

contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, dispunând suspendarea executării

Deciziei de impunere nr. 1424 din 24 septembrie 2009, a Dispoziției nr. 78963

din 23 septembrie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecție

fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. 78959 din 23 septembrie 2009,

întocmite de pârâte, până la soluționarea definitivă pe cale administrativă a

contestației.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada condițiilor prevăzute de

art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

In acest sens, instanța de judecată a

reținut că există puternice îndoieli cu privire la legalitatea actelor

contestate, motivat de susținerile reclamantei potrivit cărora, contrar celor

reținute prin actele contestate, era îndreptățită să deducă TVA-ul aferent

tranzacțiilor efectuate, deoarece facturile corespunzătoare au fost întocmite

conform legii iar achizițiile au fost realizate în scopul efectuării de operațiuni

taxabile, pe de o parte, și că prejudiciul pe care reclamanta l-ar suferi prin

indisponibilizarea sumelor bănești considerabile, reprezentând obligațiile de

plată stabilite în sarcina acesteia, este evident și ar avea drept consecință

imposibilitatea desfășurării în continuare a activității, pe de altă parte.

Împotriva acestei soluții,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtele, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și

susținând, în esență, că prima instanță a dispus suspendarea actelor

administrative fiscale, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea

nr. 554/2004.

Examinând hotărârea atacată, în raport

cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum și

cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc.

civ., Curtea constată că recursurile sunt fondate, după cum se va arăta în

continuare.

Prima instanță avea obligația să

analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea

producerii unei pagube iminente.

Referindu-se la noțiunile

susmenționate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 definește „paguba

iminentă" ca fiind - „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după

caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a

unui serviciu public" [lit. ș)] iar „cazuri bine justificate"

-„împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" [lit. t)].

Cele două condiții, prin modul

restrictiv-imperativ în care sunt reglementate, denotă caracterul de excepție

al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar,

dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil

actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz bine

justificat" și a „iminenței producerii pagubei".

Or, aprecierea instanței de judecată,

potrivit căreia criticile aduse de reclamantă actelor contestate constituie caz

bine justificat, este greșită, întrucât acestea nu pot, prin ele însele, fără

alte dovezi, să dovedească existența condiției prevăzute de lege.

Motivele de nelegalitate a actelor

contestate, invocate de intimata-reclamantă, nu creează pentru actele

administrativ-fiscale a căror executare se cere a fi suspendată o îndoială

serioasă în privința legalității, în sensul definiției date de legiuitor

acestei noțiuni în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar

intimata-reclamantă nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne

prezumția de legalitate a actelor contestate, fără ca prin aceasta să antameze

sau anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității acestora.

Prin urmare, în mod greșit a reținut

prima instanță că în speță ar fi îndeplinită condiția referitoare la cazul bine

justificat.

Nici în ceea ce privește condiția

referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce s-ar produce prin

executarea actelor contestate, cele reținute de prima instanță, în sensul că

prin indisponibilizarea sumelor bănești considerabile reprezentând obligațiile

de plată stabilite în sarcina societății-reclamante s-ar ajunge la imposibilitatea

desfășurării în continuare a activității acesteia, nu sunt de natură a conduce

la concluzia potrivit căreia această situație se încadrează în definiția

noțiunii de „pagubă iminentă" prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/ 2004, citate mai sus.

Înalta Curte apreciază, în raport cu

jurisprudența acestei instanțe, că afirmația în sensul că, prin chiar cuantumul

sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei

societăți comerciale nu conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinței în

discuție.

In plus, aspectul invocat de

intimata-reclamantă referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către

diverși parteneri de afaceri, derivând din contractele asumate, nu a fost

probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.

Or, suspendarea actelor administrative

reprezintă, așa cum am arătat, o situație de excepție, întrucât acestea se

bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, care determină principiul

executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt

emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat

de drept, este de neconceput.

Față de cele arătate, cum din actele

și lucrările dosarului nu rezultă că sunt îndeplinite condițiile referitoare la

cazul bine justificat și paguba iminentă a cărei prevenire se urmărește prin

suspendarea executării actelor administrative contestate, Înalta Curte

apreciază că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor

art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. să fie întemeiat, urmând a fi admise recursurile, casată

sentința atacată și, pe fond, respinsă cererea de suspendare formulată de

reclamanta SC I.O. SA Oradea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de

pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței nr. 64/CA/2010-P.I. din 15

februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată și respinge

cererea de suspendare formulată de reclamanta SC I.O. SA Oradea, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 octombrie 2010.