ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 473/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 184/CA/2010 din 12 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. "D.Romania" S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, dispunându-se suspendarea executării Deciziei de impunere din 24 februarie 2010 și Dispoziției din 24 februarie 2010, emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în speță sunt îndeplinite cerințele art. 14(1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă.

S-a constatat că reclamanta a contestat legalitatea deciziei de impunere din 24 februarie 2010, precum și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală din 24 februarie 2010, prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații suplimentare de plată în sumă de 477.973 RON, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente în sumă de 652.516 RON, precum și TVA în sumă de 10.774 RON, invocând încălcarea prevederilor art. 3 din Anexa nr. 3 a Ordinului Ministerul Economiei și Finanțelor nr. 222/2008, privind procedura de estimare a cuantumului prețurilor de transfer.

A apreciat instanța fondului că invocarea nerespectării acestor prevederi determină existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative contestate, iar, pe de altă parte, că prejudiciul suferit de reclamantă prin indisponibilizarea unor sume de bani considerabile ar fi evident, ceea ce ar avea drept rezultat imposibilitatea desfășurării în continuare a activității societății, ca urmare a imposibilității financiare a derulării contractelor comerciale, a plății salariilor. S-a mai reținut că plata sumei totale de 1.145.634 RON printr-o executare silită ar putea determina chiar incapacitatea de plată a societății reclamante, situație în care o eventuală constatare, ulterioară, a nelegalității actelor administrative în litigiu, nu ar putea fi de natură să repare întregul prejudiciu suferit de aceasta.

În termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice (DGFP) Bihor, care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat soluția instanței de fond pentru greșita aplicare a prevederilor art. 14(1) din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ cerințele referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă. Subliniind că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate care determină executarea lui din oficiu, recurenta a arătat că în concret instanța nu a menționat care sunt elementele de natură a răsturna prezumția de legalitate, făcând în mod nepermis chiar considerații asupra legalității însăși a actelor administrativ fiscale atacate prin care s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligații suplimentare de plată constând în impozit pe profit și majorări de întârziere aferente, precum și TVA.

Deși reclamanta nu a adus niciun argument în susținerea cererii de suspendare, iar jurisprudența în materie a statuat că perturbarea gravă a activității unei societăți comerciale prin executarea sumei impuse nu conduce implicit și automat la concluzia îndeplinirii pagubei iminente (Decizia nr. 554 din 3 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), s-a reținut în mod greșit că este îndeplinită și condiția privitoare la prevenirea unei pagube iminente. Examinând cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat. Se observă că recurenta nu a adus critici concrete concluziei la care a ajuns prima instanță, rezumându-se la considerații generale asupra modului de aplicare a dispozițiilor art. 14(1) din Legea contenciosului administrativ, la caracteristicile actului administrativ.

Analizând însă sentința recurată din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecătorul fondului a evaluat cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale - Decizia de impunere nr. 413 din 24 februarie 2010 și Dispoziția nr. 72 din 24 februarie 2010 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor - prin raportare la condițiile cumulativ prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în accepțiunea dată chiar de legiuitor prin prevederile cuprinse în art. 2(1) lit. t) și lit. ș) și la dispozițiile art. 215 C. proc. fisc.

Prin cele două acte administrativ fiscale ce fac obiectul cererii de suspendare a executării s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligații suplimentare de plată în sumă de 477.973 RON reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente în sumă de 652.516 RON, precum și TVA în sumă de 10.774 RON, iar reclamata a invocat încălcarea art. 3 din Anexa 3 a Ordinului Ministerul Economiei și Finanțelor nr. 222/2008 privind procedura de estimare a cuantumului prețurilor de transfer, potrivit cărora estimarea acestor prețuri se realizează prin identificarea a trei exemple de tranzacții similare cu cele care urmează a face obiectul estimării, utilizându-se valoarea medie aritmetică a cuantumului tranzacțiilor similare identificate.

S-a considerat în mod just că eventuala nesocotire a prevederilor menționate creează îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrativ fiscale contestate și că indisponibilizarea sumelor de bani în discuție ar avea drept rezultat imposibilitatea desfășurării în continuare a activității societății reclamante, mai exact în imposibilitatea financiară a derulării contractelor comerciale în care este antrenată, a plății salariilor. În considerarea sumei totale de 1.145.634 RON ce ar face obiectul unei executări silite ar putea conduce la incapacitate de plată a societății comerciale, subliniind instanța de fond că o eventuală constatare ulterioară a nelegalității actelor administrative în litigiu nu ar putea asigura o reparație completă prejudiciului suferit de aceasta.

Cum se poate observa din considerentele sentinței aflate în control judiciar, prima instanță s-a limitat la o cercetare sumară a aparenței de legalitate a celor două acte administrativ fiscale emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, fără a prejudeca fondul, exercitându-și doar rolul ce-i revine în privința cererii de suspendare a executării prin verificarea celor două condiții prevăzute de lege care se identifică cu sintagmele "caz bine justificat" și "pagubă iminentă" definite prin art. 2(1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată. Înalta Curte adaugă un argument suplimentar în susținerea abordării primei instanțe prin trimitere la principiile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ.

Astfel, potrivit Recomandării, măsurile de protecție provizorie, care în speță îmbracă forma suspendării executării, se pot acorda îndeosebi dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv. Aplicarea unei astfel de măsuri nu influențează nicidecum decizia instanței sesizate cu contestarea pe fond a actului administrativ. Or, în speță, raționamentul instanței de contencios administrativ pentru admiterea cererii de suspendare a executării respectă nu doar condițiile fixate de legiuitorul național ci este în acord și cu Recomandarea nr. R(89)8 adoptată la 13 septembrie 1989 de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.

Văzând și dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) din Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor împotriva Sentinței nr. 184/CA/2010 din 12 mai 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.