ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5357/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 140/CA din 07 aprilie 2010,

Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis cererea formulată de reclamanta SC P. SRL Satu Mare și a dispus suspendarea

executării deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite

de inspecția fiscală din 09 aprilie 2009 și a raportului de inspecție fiscală

din 09 aprilie 2009, emise de pârâta A.N.A.F. – Direcția de Administrare a Marilor

Contribuabili, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că în speță sunt îndeplinite cerințele art. 14

din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă

- condițiile în care reclamanta contestă decizia de impunere din 09 aprilie 2009

și raportul de inspecție fiscală din 09 aprilie 2009, prin care s-a stabilit în

sarcina societății obligații suplimentare de plată în sumă totală de 3.442.713 RON,

invocând încălcarea prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și ale pct.

38 din H.G. nr. 44/2004 în ceea ce privește aprecierea organului de control ca fiind

nedeductibile la calculul profitului impozabil a cheltuielilor cu prestările de

servicii de consultanță și de intermediere, pentru care societatea nu a prezentat

„situații de lucrări, procese-verbale de recepție”, indiferent de tipul serviciului.

Acest lucru, se arată

în considerentele sentinței atacate, implică existența unei îndoieli puternice asupra

prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative contestate, iar,

pe de altă parte, având în vedere valoarea obligațiilor de plată stabilite în sarcina

societății reclamante, prejudiciul suferit de reclamantă prin indisponibilizarea

unor sume de bani considerabile ar fi evident, ceea ce ar avea drept rezultat imposibilitatea

desfășurării în continuare a activității societății.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.A.F.

În motivarea cererii de

recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., A.N.A.F. a susținut că sentința atacată este pronunțată cu aplicarea

greșită a legii, mai exact a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu atât mai mult cu cât și Curtea Constituțională a reținut, prin

Decizia nr. 257 din 14 martie 2006, că „suspendarea actelor administrative reprezintă,

totodată, o măsură de excepție întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate”,

iar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează în același sens.

S-a apreciat, așadar,

că intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii niciunuia din cele două condiții

cerute imperativ și cumulativ de lege pentru acordarea suspendării executării actelor

administrativ fiscale contestate și care se referă la existența cazului bine justificat

și prevenirea unei pagube iminente. Sub acest din urmă aspect, indisponibilizarea

unor sume de bani cu rezultatul imposibilității desfășurării în continuare a activității

societății comerciale nu este de natură a dovedi paguba iminentă și nu este relevantă

în ceea ce privește obiectul cauzei, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

În opinia recurentei,

nici argumentul intimatei-reclamante referitor la faptul că executarea actelor administrativ

fiscale ar duce la perturbarea activității Fundației M.M. al cărei unic fondator

este societatea reclamantă nu este susținut de probe pentru a se constitui într-o

pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 deoarece

desfășurarea activității fundației este independentă de achitarea obligațiilor fiscale,

executarea obligațiilor contractuale neputând afecta legalitatea obligațiilor stabilite

prin decizia de impunere și, implicit, încasarea acestora la bugetul de stat. Mai

mult, intimata-reclamantă nu a făcut dovada contribuției lunare la funcționarea

acestei fundații, care are susținători și alte persoane fizice române și străine.

Prin întâmpinare, SC P.

SRL și-a axat apărările în principal pe inadmisibilitatea recursului în conformitate

cu dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 deoarece prin sentința

civilă nr. 223/CA din 30 iunie 2010 aceeași Curte de apel a admis acțiunea de fond

ce a avut ca obiect anularea actelor administrativ fiscale în discuție. Or, în acest

context, suspendarea actelor administrativ fiscale se prelungește ope legis până

la soluționarea irevocabilă a cauzei pe fond.

Totodată, intimata a arătat

și că recursul este nefondat, fiind îndeplinite ambele cerințe impuse de legiuitor

pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, puternica

îndoială asupra prezumției de legalitate fiind confirmată de soluția anulării acestora;

mai mult, în cererea de recurs nu sunt aduse contraargumente admiterii cererii de

suspendare, A.N.A.F. rezumându-se să menționeze că raționamentul expus în considerentele

sentinței nu este corect.

Examinând cauza în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că

nu sunt motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.

Recursul este admisibil,

calea extraordinară de atac fiind permisă de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și exercitată în termenul legal, aserțiunea intimatei-reclamante prin referirea

la art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 fiind mai degrabă un argument suplimentar

pentru a menține ca legală și temeinică soluția dată în privința cererii de suspendare

a executării întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din același act normativ.

Evaluând la rându-i îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării celor două acte

administrativ fiscale emise de A.N.A.F. prin raportare la art. 14 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ, modificată și completată, Înalta Curte constată

că abordarea judecătorului fondului este în acord cu probatoriul administrat și

cu normele legale incidente.

Actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, fiind supus regulii executării

imediate și din oficiu. Pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea părții interesate,

este necesar ca instanța să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz

în parte și ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare

a prezumției de legalitate.

Ca măsură de excepție,

întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ poate opera numai dacă

sunt îndeplinite cumulativ două condiții: existența cazului bine justificat și pentru

prevenirea unei pagube iminente [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].

Legiuitorul a explicat

și înțelesul celor două sintagme care se identifică cu cele două condiții, prin

art. 2 alin. (1) lit. t) și ș).

Pe baza actelor dosarului,

prima instanță a procedat în conformitate cu normele legale arătate mai înainte,

stabilind că împrejurările legate de starea de fapt și de drept creează îndoieli

serioase asupra legalității deciziei de impunere din 09 aprilie 2009 privind obligațiile

suplimentare de plată (în valoare totală de 3.442.713 RON) și a raportului de inspecție

fiscală din 09 aprilie 2009 emise de A.N.A.F.

Au fost avute în vedere,

pe de o parte, valoarea obligațiilor de plată stabilite în sarcina societății reclamante,

iar pe de altă parte prejudiciul suferit de aceasta prin indisponibilizarea unor

sume de bani considerabile și care în mod evident ar avea drept consecință directă

imposibilitatea desfășurării în continuare a activității.

Considerentele sentinței

aflate în control judiciar și expuse rezumativ în decizia de față nu sunt combătute

de recurentă. Cea mai mare parte a motivării căii de atac nu cuprinde critici propriu-zise

aduse sentinței, subsumându-se unor considerații teoretice asupra actului administrativ

și asupra condițiilor obligatorii și cumulativ prevăzute de art. 14 alin. (1) pentru

a fi posibilă suspendarea executării lui, fără a se aduce argumente de fapt și de

drept care să ducă la concluzia contrară celei la care a ajuns instanța de fond.

Soluția de admitere a

cererii de suspendare a executării celor două acte administrativ fiscale este în

acord nu numai cu prevederile legii naționale, ci și cu principiile cuprinse în

Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către

statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ.

Potrivit Recomandării,

măsura de protecție provizorie (care îmbracă în speță forma suspendării executării)

pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să

cauzeze prejudicii grave, reperabile doar cu dificultate și sub condiția existenței

unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv.

În fine, trebuie observat

că instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea a anulat

actele administrativ fiscale care fac obiectul prezentei cauze, prin sentința

nr. 223/CA din 20 iunie 2010 (aflată în copie la dosar), astfel că devin incidente

dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea contenciosul administrativ potrivit cărora

„În ipoteza admiterii acțiunii de fond,

măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până

la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a

solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Văzând și dispozițiile

art. 312 (1) C. proc. civ. și art. 20(1) din Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 140/CA din 07 aprilie 2010 a Curții de

Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2010.