ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5357/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5357/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 140/CA din 07 aprilie 2010,
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,
a admis cererea formulată de reclamanta SC P. SRL Satu Mare și a dispus suspendarea
executării deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite
de inspecția fiscală din 09 aprilie 2009 și a raportului de inspecție fiscală
din 09 aprilie 2009, emise de pârâta A.N.A.F. – Direcția de Administrare a Marilor
Contribuabili, până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru a pronunța această
hotărâre, prima instanță a reținut că în speță sunt îndeplinite cerințele art. 14
din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă
- condițiile în care reclamanta contestă decizia de impunere din 09 aprilie 2009
și raportul de inspecție fiscală din 09 aprilie 2009, prin care s-a stabilit în
sarcina societății obligații suplimentare de plată în sumă totală de 3.442.713 RON,
invocând încălcarea prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. și ale pct.
38 din H.G. nr. 44/2004 în ceea ce privește aprecierea organului de control ca fiind
nedeductibile la calculul profitului impozabil a cheltuielilor cu prestările de
servicii de consultanță și de intermediere, pentru care societatea nu a prezentat
„situații de lucrări, procese-verbale de recepție”, indiferent de tipul serviciului.
Acest lucru, se arată
în considerentele sentinței atacate, implică existența unei îndoieli puternice asupra
prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative contestate, iar,
pe de altă parte, având în vedere valoarea obligațiilor de plată stabilite în sarcina
societății reclamante, prejudiciul suferit de reclamantă prin indisponibilizarea
unor sume de bani considerabile ar fi evident, ceea ce ar avea drept rezultat imposibilitatea
desfășurării în continuare a activității societății.
Împotriva acestei sentințe,
considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.A.F.
În motivarea cererii de
recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ., A.N.A.F. a susținut că sentința atacată este pronunțată cu aplicarea
greșită a legii, mai exact a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, cu atât mai mult cu cât și Curtea Constituțională a reținut, prin
Decizia nr. 257 din 14 martie 2006, că „suspendarea actelor administrative reprezintă,
totodată, o măsură de excepție întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate”,
iar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează în același sens.
S-a apreciat, așadar,
că intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii niciunuia din cele două condiții
cerute imperativ și cumulativ de lege pentru acordarea suspendării executării actelor
administrativ fiscale contestate și care se referă la existența cazului bine justificat
și prevenirea unei pagube iminente. Sub acest din urmă aspect, indisponibilizarea
unor sume de bani cu rezultatul imposibilității desfășurării în continuare a activității
societății comerciale nu este de natură a dovedi paguba iminentă și nu este relevantă
în ceea ce privește obiectul cauzei, așa cum greșit a reținut instanța de fond.
În opinia recurentei,
nici argumentul intimatei-reclamante referitor la faptul că executarea actelor administrativ
fiscale ar duce la perturbarea activității Fundației M.M. al cărei unic fondator
este societatea reclamantă nu este susținut de probe pentru a se constitui într-o
pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 deoarece
desfășurarea activității fundației este independentă de achitarea obligațiilor fiscale,
executarea obligațiilor contractuale neputând afecta legalitatea obligațiilor stabilite
prin decizia de impunere și, implicit, încasarea acestora la bugetul de stat. Mai
mult, intimata-reclamantă nu a făcut dovada contribuției lunare la funcționarea
acestei fundații, care are susținători și alte persoane fizice române și străine.
Prin întâmpinare, SC P.
SRL și-a axat apărările în principal pe inadmisibilitatea recursului în conformitate
cu dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 deoarece prin sentința
civilă nr. 223/CA din 30 iunie 2010 aceeași Curte de apel a admis acțiunea de fond
ce a avut ca obiect anularea actelor administrativ fiscale în discuție. Or, în acest
context, suspendarea actelor administrativ fiscale se prelungește ope legis până
la soluționarea irevocabilă a cauzei pe fond.
Totodată, intimata a arătat
și că recursul este nefondat, fiind îndeplinite ambele cerințe impuse de legiuitor
pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, puternica
îndoială asupra prezumției de legalitate fiind confirmată de soluția anulării acestora;
mai mult, în cererea de recurs nu sunt aduse contraargumente admiterii cererii de
suspendare, A.N.A.F. rezumându-se să menționeze că raționamentul expus în considerentele
sentinței nu este corect.
Examinând cauza în temeiul
art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că
nu sunt motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.
Recursul este admisibil,
calea extraordinară de atac fiind permisă de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
și exercitată în termenul legal, aserțiunea intimatei-reclamante prin referirea
la art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 fiind mai degrabă un argument suplimentar
pentru a menține ca legală și temeinică soluția dată în privința cererii de suspendare
a executării întemeiată pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din același act normativ.
Evaluând la rându-i îndeplinirea
condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării celor două acte
administrativ fiscale emise de A.N.A.F. prin raportare la art. 14 alin. (1) din
Legea contenciosului administrativ, modificată și completată, Înalta Curte constată
că abordarea judecătorului fondului este în acord cu probatoriul administrat și
cu normele legale incidente.
Actul administrativ se
bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, fiind supus regulii executării
imediate și din oficiu. Pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea părții interesate,
este necesar ca instanța să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz
în parte și ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare
a prezumției de legalitate.
Ca măsură de excepție,
întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ poate opera numai dacă
sunt îndeplinite cumulativ două condiții: existența cazului bine justificat și pentru
prevenirea unei pagube iminente [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].
Legiuitorul a explicat
și înțelesul celor două sintagme care se identifică cu cele două condiții, prin
art. 2 alin. (1) lit. t) și ș).
Pe baza actelor dosarului,
prima instanță a procedat în conformitate cu normele legale arătate mai înainte,
stabilind că împrejurările legate de starea de fapt și de drept creează îndoieli
serioase asupra legalității deciziei de impunere din 09 aprilie 2009 privind obligațiile
suplimentare de plată (în valoare totală de 3.442.713 RON) și a raportului de inspecție
fiscală din 09 aprilie 2009 emise de A.N.A.F.
Au fost avute în vedere,
pe de o parte, valoarea obligațiilor de plată stabilite în sarcina societății reclamante,
iar pe de altă parte prejudiciul suferit de aceasta prin indisponibilizarea unor
sume de bani considerabile și care în mod evident ar avea drept consecință directă
imposibilitatea desfășurării în continuare a activității.
Considerentele sentinței
aflate în control judiciar și expuse rezumativ în decizia de față nu sunt combătute
de recurentă. Cea mai mare parte a motivării căii de atac nu cuprinde critici propriu-zise
aduse sentinței, subsumându-se unor considerații teoretice asupra actului administrativ
și asupra condițiilor obligatorii și cumulativ prevăzute de art. 14 alin. (1) pentru
a fi posibilă suspendarea executării lui, fără a se aduce argumente de fapt și de
drept care să ducă la concluzia contrară celei la care a ajuns instanța de fond.
Soluția de admitere a
cererii de suspendare a executării celor două acte administrativ fiscale este în
acord nu numai cu prevederile legii naționale, ci și cu principiile cuprinse în
Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către
statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ.
Potrivit Recomandării,
măsura de protecție provizorie (care îmbracă în speță forma suspendării executării)
pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să
cauzeze prejudicii grave, reperabile doar cu dificultate și sub condiția existenței
unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv.
În fine, trebuie observat
că instanța de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea a anulat
actele administrativ fiscale care fac obiectul prezentei cauze, prin sentința
nr. 223/CA din 20 iunie 2010 (aflată în copie la dosar), astfel că devin incidente
dispozițiile art. 15 alin. (4) din Legea contenciosul administrativ potrivit cărora
„În ipoteza admiterii acțiunii de fond,
măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până
la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a
solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
Văzând și dispozițiile
art. 312 (1) C. proc. civ. și art. 20(1) din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 140/CA din 07 aprilie 2010 a Curții de
Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 decembrie 2010.