ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3892/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. București, anularea deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2005 emisă de A.N.A.F. și a deciziei de impunere nr. 115 din 22 iunie 2005 și a procesului-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmite de D.G.F.P. M.B. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin procesul- verbal nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmit de D.G.F.P. M.B. au fost stabilite în sarcina societății, debite față de bugetul general consolidat, în cuantum total de 2.806.425, 52 lei.

În baza procesului-verbal menționat s-a emis decizia de impunere nr. 115 din 22 iunie 2005, împotriva căreia reclamanta a formulat contestație, în cadrul procedurii fiscale prealabile, la A.N.A.F. Prin decizia nr. 222 din 6 decembrie 2005, A.N.A.F. a dispus suspendarea soluționării contestației, în temeiul dispozițiilor art. 184 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere că, în opinia organului fiscal existau indiciile săvârșirii unei infracțiuni susceptibilă să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma să se dea în cadrul procedurii administrative. Prin sentința civilă nr. 2787 din 7 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta D.G.F.P.

București, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA și a dispus anularea Deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2006 emisă de A.N.A.F, respingând capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. 115 din 22 iunie 2005 și a procesului-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmite de D.G.F.P. M.B. ca prematur formulat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că organele de control nu au constatat, cu ocazia verificărilor efectuate la contribuabil, existența unor indicii privitoare la săvârșirea de infracțiuni și nu au sesizat organele penale. A mai reținut că nu există nici o dovadă că în situația în care s-ar constata săvârșirea vreunei infracțiuni, aceasta ar avea o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

A concluzionat instanța de fond în sensul că suspendarea soluționării contestației, în raport de obligativitatea procedurii prealabile și de cuantumul debitelor stabilite în sarcina societății, reprezintă o îngrădire a dreptului de acces la justiție a societății reclamante. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul următoarelor motive, pe care le vom arăta în continuare: 1. Prin recursurile declarate, atât A.N.A.F. și D.G.F.P. București au invocat ca motiv comun de recurs pe cel prevăzut de dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Ambele recurente-pârâte susțin, în esență, că în mod corect organul de soluționare a contestației administrative a dispus suspendarea, în temeiul dispozițiilor art. 184 alin. (1) C. proc. fisc., având în vedere existența dosarului de cercetare penală nr. 430/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privind pe învinuitul R.Ș., asociat al societății reclamante. Se mai arată că instanța de fond a procedat greșit la obligarea autorității pârâte A.N.A.F. la soluționarea contestației, încălcând dispozițiile art. 184 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. dar și regula, conform căreia prioritatea de soluționare a cauzei aparține organelor de urmărire judiciare penale care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al faptei ce atrage plata la bugetul statului a obligațiilor datorate.

2. Recurenta-pârâtă A.N.A.F. a invocat și un al doilea motiv de recurs și anume, cel prevăzut de dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că a obligat A.N.A.F. să soluționeze contestația pe cale administrativă formulată de societate, deși reclamanta nu solicitase acest lucru, prin cererea precizatoare cerând doar anularea deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2005. Recursurile sunt nefondate. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. fisc., invocat de ambele recurente-pârâte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a respectat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv pe cele ale art. 184 alin. (1) lit. a) În prezent art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. Astfel, ca situație de fapt, Înalta Curte reține că inspecția fiscală efectuată la SC S. SA și în urma căreia s-au emis actele administrative fiscale contestate, a fost solicitată organelor fiscale competente de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, prin adresa nr. 13428 din 18 iunie 2004 ( fila nr. 58 dosar fond).

Ulterior, după emiterea deciziei de impunere fiscală, A.N.A.F. , învestită cu soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva actelor de control, a suspendat soluționarea acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 184 alin. (1) lit. a) apreciind că infracțiunile pentru care s-a dispus efectuarea cercetării penale au influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se da pe latura fiscală.

În drept, Înalta Curte reține că textul legal menționat mai sus prevede că organul fiscal competent cu soluționarea contestației administrative „poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă". Din actele dosarului rezultă că, în speța dedusă judecății, situația este inversă, în sensul că organele de cercetare penală au sesizat organele fiscale să realizeze un control, în vederea strângerii de probe necesare soluționării dosarului penal nr. 430/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, organele fiscale aveau obligația să finalizeze controlul fiscal, printr-un act administrativ fiscal definitiv, deoarece doar într-o astfel de formă ar fi fost util organelor de urmărire penală. Cum însă împotriva procesului-verbal de control fiscal există o cale de atac, materializată prin contestația administrativă depusă la A.N.A.F., acesta nu este definitiv și nu poate fundamenta nici o soluție pe latura penală, atâta vreme cât contestația nu este soluționată. Pe de altă parte, din conținutul procesului-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005, nu rezultă că prin controlul fiscal s-a constatat existența indiciilor unei infracțiuni care ar putea avea o influență hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Totodată, se constată că nici adresa Parchetului expediată către organele fiscale nu menționează existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, pentru a ne afla în ipoteza textului legal, prin acest act, indicându-se doar obiectivele de control, la care organele fiscale trebuiau să răspundă. Din interpretarea dispozițiilor art. 184 alin. (1) lit. a) [în prezent art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.], rezultă că acestea permit sesizarea organelor penale, înainte ca actele emise în baza controlului fiscal să fie definitive, însă, într-o asemenea situație, aceste acte nu au valoare probatorie prin ele însele, ci au doar valoarea de acte de sesizare. Or, în speță, organele de urmărire penală nu au solicitat un act de sesizare (întrucât ele erau deja sesizate) și, doar probe necesare soluționării dosarului de cercetare penală.

Susținerea recurentelor-pârâte în sensul că art. 184 alin. (1) lit. a) reprezintă o aplicație a principiului „penalul ține în loc civilul", iar instanța de fond trebuia să țină cont de aceasta, nu poate fi primită ca apărare față de pretențiile societății reclamante, deoarece nici autoritățile fiscale recurente nu au înțeles să îl respecte, emițând decizia de impunere fiscală prin care au stabilit care sunt datoriile suplimentare ale reclamantei la bugetul de stat, trecând la executare ei, ignorând faptul că în privința acelorași fapte generatoare de datorii fiscale era în derulare o anchetă penală.

În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nici condiția existenței unei „înrâuriri hotărâtoare" nu rezultă cu evidență, atâta vreme cât obiectul cercetării penale îl vizează doar pe unul dintre acționarii și fost administrator al SC S. SA, domnul R.Ș., eventuala condamnare acestuia neputând duce la dezlegarea tuturor aspectelor de natură fiscală constatate în urma controlului efectuat și materializate în procesul-verbal de inspecție fiscală. În concluzie, Înalta Curte constată că atâta timp cât în cursul unei cercetări penale s-a dispus și s-a realizat un control fiscal, emițându-se și o decizie de impunere, organele administrative nu mai au posibilitatea să suspende procedura de soluționare a contestației, fiind obligate să o finalizeze, astfel încât să existe un act administrativ fiscal definitiv, care să poată avea o valoare probatorie în cadrul lucrării penale, soluția instanței de fond fiind corectă și legală.

2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 invocat de recurenta-pârâtă A.N.A.F., Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, argumentele prezentate în susținerea lui neîncadrându-se în situația prevăzută de textul legal menționat, respectiv, instanța de fond „a acordat ceea ce nu s-a cerut". Astfel, faptul că prin sentința pronunțată, s-a dispus și obligarea pârâtei A.N.A.F. să soluționeze contestația nu reprezintă „plus petita", instanța de fond indicând doar modalitatea practică de punere în executare a soluției de anulare a deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2005, dând eficiență juridică și practică acesteia, anularea măsurii suspendării soluționării contestației administrative având ca efect direct, reluarea procedurii administrative de analizare a contestației.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, apreciază că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este legală și temeinică, urmând a respinge recursurile declarate ca nefondate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de A.N.A.F. și D.G.F.P. București, împotriva sentinței civile nr. 2787 din 7 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2008.