ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3892/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3892/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București,

secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S. SA a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.

și D.G.F.P.

București, anularea deciziei nr. 222 din 6

decembrie 2005 emisă de

A.N.A.F. și a deciziei de impunere nr. 115 din 22 iunie

2005 și a

procesului-verbal

nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmite de D.G.F.P.

M.B.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că prin procesul-

verbal

nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmit de D.G.F.P. M.B. au

fost stabilite în sarcina societății, debite față

de bugetul general

consolidat, în cuantum total de 2.806.425, 52 lei. În

baza

procesului-verbal menționat s-a emis

decizia de impunere nr.

115 din 22

iunie 2005, împotriva căreia reclamanta a formulat

contestație,

în cadrul procedurii fiscale prealabile, la A.N.A.F.

Prin decizia

nr. 222 din 6 decembrie 2005, A.N.A.F. a dispus suspendarea soluționării

contestației, în temeiul dispozițiilor art. 184 alin. (1) lit. a) din O.G. nr.

92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere că, în opinia

organului fiscal existau indiciile săvârșirii unei infracțiuni susceptibilă să

aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma să se dea în cadrul

procedurii administrative.

Prin sentința

civilă nr. 2787 din 7 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității

invocată de pârâta D.G.F.P. București, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC S. SA și a dispus anularea Deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2006

emisă de A.N.A.F, respingând capătul de cerere privind anularea deciziei de

impunere nr. 115 din 22 iunie 2005 și a procesului-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005

întocmite de D.G.F.P. M.B. ca prematur formulat.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că organele de control nu au

constatat, cu ocazia verificărilor efectuate la contribuabil, existența unor

indicii privitoare la săvârșirea de infracțiuni și nu au sesizat organele

penale. A mai reținut că nu există nici o dovadă că în situația în care s-ar

constata săvârșirea vreunei infracțiuni, aceasta ar avea o influență

hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

A concluzionat

instanța de fond în sensul că suspendarea soluționării contestației, în raport

de obligativitatea procedurii prealabile și de cuantumul debitelor stabilite în

sarcina societății, reprezintă o îngrădire a dreptului de acces la justiție a

societății reclamante.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. București,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul următoarelor

motive, pe care le vom arăta în continuare:

recursurile declarate, atât A.N.A.F. și D.G.F.P. București au invocat ca motiv

comun de recurs pe cel prevăzut de dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii. Ambele recurente-pârâte susțin, în esență, că în mod corect organul de

soluționare a contestației administrative a dispus suspendarea, în temeiul

dispozițiilor art. 184 alin. (1) C. proc. fisc., având în vedere existența

dosarului de cercetare penală nr. 430/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, privind pe învinuitul R.Ș., asociat al societății

reclamante. Se mai arată că instanța de fond a procedat greșit la obligarea

autorității pârâte A.N.A.F. la soluționarea contestației, încălcând

dispozițiile art. 184 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. dar și regula, conform

căreia prioritatea de soluționare a cauzei aparține organelor de urmărire

judiciare penale care se vor pronunța asupra caracterului infracțional al

faptei ce atrage plata la bugetul statului a obligațiilor datorate.

a invocat și un al doilea motiv de recurs și anume, cel prevăzut de

dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a

acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că a obligat A.N.A.F. să soluționeze

contestația pe cale administrativă formulată de societate, deși reclamanta nu

solicitase acest lucru, prin cererea precizatoare cerând doar anularea deciziei

nr. 222 din 6 decembrie 2005.

Recursurile sunt nefondate.

Examinând sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurente, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt

nefondate, după cum se va arăta în continuare.

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. fisc., invocat

de ambele recurente-pârâte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a

respectat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cauzei,

respectiv pe cele ale art. 184 alin. (1) lit. a)

În prezent art.

214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

Astfel, ca

situație de fapt, Înalta Curte reține că inspecția fiscală efectuată la SC S.

SA și în urma căreia s-au emis actele administrative fiscale contestate, a fost

solicitată organelor fiscale competente de către Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică,

prin adresa nr. 13428 din 18 iunie 2004 ( fila nr.

58 dosar fond). Ulterior,

după

emiterea deciziei de impunere fiscală, A.N.A.F.

, învestită cu soluționarea

contestației

formulate de reclamantă

împotriva actelor de control, a suspendat soluționarea acesteia, în temeiul

dispozițiilor art. 184 alin. (1) lit. a)

apreciind că infracțiunile

pentru care s-a dispus efectuarea cercetării penale au influență hotărâtoare

asupra soluției ce urmează a se da pe latura fiscală.

În drept, Înalta Curte reține că textul legal menționat mai sus prevede

că organul fiscal competent cu soluționarea contestației

administrative „poate suspenda,

prin decizie motivată, soluționarea

cauzei atunci când:

a) organul care

a efectuat activitatea de control a sesizat

organele

în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei

constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie

dată în procedura administrativă".

Din actele dosarului rezultă că, în speța dedusă judecății,

situația este inversă,

în sensul că organele de cercetare penală au

sesizat organele fiscale să realizeze un control, în

vederea strângerii de probe necesare soluționării dosarului penal nr.

430/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și

Justiție. Prin

urmare, organele fiscale aveau obligația să finalizeze

controlul fiscal,

printr-un act administrativ fiscal definitiv,

deoarece

doar într-o astfel de formă ar fi fost util organelor de

urmărire

penală.

Cum însă împotriva procesului-verbal de control fiscal există o cale de

atac, materializată prin contestația administrativă depusă

la A.N.A.F., acesta nu

este definitiv și nu poate fundamenta nici o

soluție pe latura penală, atâta vreme cât contestația

nu este soluționată.

Pe de altă parte, din conținutul procesului-verbal nr. 79495

din 22 mai 2005, nu

rezultă că prin controlul fiscal s-a constatat existența indiciilor unei

infracțiuni care ar putea avea o influență

hotărâtoare asupra soluției ce

urmează a fi dată în procedura

administrativă.

Totodată, se

constată că nici adresa Parchetului expediată

către

organele fiscale nu menționează existența indiciilor săvârșirii unei

infracțiuni, pentru a ne afla în ipoteza textului legal, prin acest

act,

indicându-se doar obiectivele de control, la care organele fiscale trebuiau să

răspundă.

Din

interpretarea dispozițiilor art. 184 alin. (1) lit. a) [în prezent art. 214

alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.], rezultă că acestea permit sesizarea

organelor penale, înainte ca actele emise în baza controlului fiscal să fie

definitive, însă, într-o asemenea situație, aceste acte nu au valoare

probatorie prin ele însele, ci au doar valoarea de acte de sesizare. Or, în

speță, organele de urmărire penală nu au solicitat un act de sesizare (întrucât

ele erau deja sesizate) și, doar probe necesare soluționării dosarului de

cercetare penală.

Susținerea

recurentelor-pârâte în sensul că art. 184 alin. (1) lit. a) reprezintă o

aplicație a principiului „penalul ține în loc civilul", iar instanța de

fond trebuia să țină cont de aceasta, nu poate fi primită ca apărare față de

pretențiile societății reclamante, deoarece nici autoritățile fiscale recurente

nu au înțeles să îl respecte, emițând decizia de impunere fiscală prin care au

stabilit care sunt datoriile suplimentare ale reclamantei la bugetul de stat,

trecând la executare ei, ignorând faptul că în privința acelorași fapte

generatoare de datorii fiscale era în derulare o anchetă penală.

În altă ordine

de idei, Înalta Curte apreciază că nici condiția existenței unei „înrâuriri

hotărâtoare" nu rezultă cu evidență, atâta vreme cât obiectul cercetării

penale îl vizează doar pe unul dintre acționarii și fost administrator al SC S.

SA, domnul R.Ș., eventuala condamnare acestuia neputând duce la dezlegarea

tuturor aspectelor de natură fiscală constatate în urma controlului efectuat și

materializate în procesul-verbal de inspecție fiscală.

În concluzie, Înalta

Curte constată că atâta timp cât în cursul unei cercetări penale s-a dispus și

s-a realizat un control fiscal, emițându-se și o decizie de impunere, organele

administrative nu mai au posibilitatea să suspende procedura de soluționare a

contestației, fiind obligate să o finalizeze, astfel încât să existe un act

administrativ fiscal definitiv, care să poată avea o valoare probatorie în

cadrul lucrării penale, soluția instanței de fond fiind corectă și legală.

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 invocat de recurenta-pârâtă

A.N.A.F., Înalta Curte constată că acesta nu este

întemeiat, argumentele prezentate în susținerea lui neîncadrându-se

în situația prevăzută de textul legal menționat,

respectiv, instanța de fond „a acordat ceea ce nu s-a cerut". Astfel,

faptul că prin

sentința pronunțată, s-a dispus și obligarea pârâtei A.N.A.F.

să soluționeze contestația nu

reprezintă „plus petita", instanța de fond

indicând doar modalitatea

practică de

punere în executare a soluției de anulare a deciziei nr.

222 din 6

decembrie 2005, dând eficiență juridică și practică acesteia, anularea măsurii

suspendării soluționării contestației administrative având ca efect direct,

reluarea procedurii administrative de analizare a contestației.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, apreciază că

sentința

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, este legală

și temeinică, urmând a

respinge recursurile declarate ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de A.N.A.F.

și D.G.F.P.

București, împotriva sentinței civile nr. 2787 din

7 noiembrie 2007

a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2008.