ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 550/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 28 martie  2008

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, sub numărul de dosar de față, reclamanta SC W.M.L. SA a solicitat

instanței ca, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. și D.G.F.P. a municipiului

București să se dispună anularea Deciziei nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de

A.N.A.F. – D.G.S.C., anularea Deciziei de impunere nr. 64 din 11 aprilie 2005,

privind obligațiile fiscale stabilite de inspecția fiscală emisă de D.G.F.P.

București, și în parte a procesului verbal încheiat la data de 11 aprilie 2005

de D.G.F.P. București, în sensul de-a se constata că societatea reclamantă nu

datorează suma de 5.303.364 lei, cu consecința exonerării de la plata acesteia.

Prin aceeași acțiune

reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata

despăgubirilor, reprezentând daune materiale în cuantum de 100.000 RON și la daune

morale în cuantum de 50.000 RON precum și suspendarea efectelor actelor administrative

contestate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, în temeiul

art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 republicată.

Prin încheierea de ședință

din data de 25 iunie 2008, instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de

suspendare, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel

instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune

suspendarea executării unui act administrativ unilateral, respectiv existența

cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube.

S-a reținut, raportat la

actele depuse la dosar de către reclamantă, că nu se poate reține existența

unei îndoieli asupra legalității actului administrativ a cărui suspendare se

solicită, în condițiile în care, cu privire la impozitul pe profit, susținerea

referitoare la perioada efectivă în care s-au aplicat prevederile art. 36 din O.U.G.

nr. 98/1999 care reglementează scutirea de acest impozit pe profit, abrogat

ulterior, urmează a fi analizată pe fondul cauzei, neputând fi soluționată de

instanța care cercetează numai aparent legalitatea actelor contestate.

S-a mai apreciat de către

instanța de fond că nici aspectele referitoare la înlăturarea caracterului de

document justificativ al facturilor înregistrate în contabilitatea societății

nu pot fi reținute ca fiind un caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea

nr. 554/2004 în condițiile în care organul de control a avut în vedere mai

multe aspecte la stabilirea caracterului nedeductibil al cheltuielilor, nu

numai neprezentarea lor în original, și reținând că în condițiile în care

anumite facturi nu au fost considerate documente justificative, nici dreptul de

deducere a TVA aferent bunurilor lor și serviciilor achiziționate cu aceste

facturi, nu este justificat.

În ceea ce privește paguba

iminentă, instanța de fond a considerat că numai cuantumul ridicat al

obligațiilor de plată stabilite în sarcina societății reclamante nu poate

reprezenta o dovadă de îndeplinire a acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât

reclamanta nu a dovedit susținerea referitoare la contractele pe care le-a

încheiat cu diverși parteneri din țară și străinătate față de care nu și-ar mai

putea onora obligațiile asumate.

Împotriva acestei încheieri,

în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate,

și susținând că a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor care

reglementează suspendarea efectelor actelor administrative.

O primă critică a recurentei

a vizat nelegalitatea încheierii recurate cu privire la existența unui caz bine

justificat.

În dezvoltarea motivelor de

recurs pe acest aspect, recurenta reclamantă a arătat că în mod greșit a

reținut instanța de fond că nu au fost prezentate argumente convingătoare care

să demonstreze nelegalitatea actelor administrative, raportat la circumstanțele

concrete ca și la prevederile legale aplicabile.

În realitate, în opinia

recurentei, instanța de fond a refuzat să verifice și să rețină aparența de nelegalitate,

care este evidentă, fiind generată de mai multe împrejurări, cum ar fi,

stabilirea în mod nelegal în sarcina societății a obligațiilor de plată

reprezentând impozit pe profit împreună cu sumele accesorii, înlăturarea

nelegală a caracterului deductibil al cheltuielilor aferente serviciilor pentru

care existau contracte în baza cărora au fost efectuate, ca și a caracterului

de document justificativ al facturilor înregistrate în contabilitatea

societății reclamante.

În acest sens s-a indicat că

societatea a beneficiat de scutire la plata impozitului pe profit în temeiul

unor acte normative în vigoare la momentul de referință, potrivit O.U.G. nr. 9/1997,

act normativ care a fost ulterior abrogat.

Împrejurarea că a intervenit

ulterior abrogarea actului normativ în baza căruia a beneficiat societatea

recurentă de scutire nu este de natură a înlătura dreptul odată câștigat, care

își va produce efecte pe toată perioada pentru care a fost acordat, conform

principiului „tempus regit actum”.

S-a mai susținut că în mod

nelegal a fost înlăturat de către instanța de fond caracterul deductibil al

cheltuielilor aferente serviciilor pentru care existau contracte în baza cărora

au fost efectuate, recurenta arătând că instanța de fond trebuia să constate că

actele fiscale sunt vădit nelegale, față de dispozițiile art. 21 alin. (4) lit.

f) din C. fisc. și de pct. 44 din Normele metodologice, indiciile și aparența

de nelegalitate a actelor fiscale fiind evidente și raportat la prevederile art.

6 din Legea nr. 82/1991.

Tot pe aspectul cazului bine

justificat recurenta-reclamantă a mai arătat că erau evidente și indiciile de

nelegalitate ale actelor administrative contestate, privind obligațiile de

plată constând în taxa pe valoarea adăugată stabilite suplimentar și accesoriile

aferente, date fiind, pe de o parte, greșelile de calcul efectuate de organul

de control, iar pe de alta, recunoașterea dreptului recurentei de a-și deduce

TVA-ul începând cu luna septembrie 1999, drept pe care și l-a exercitat în

condițiile art. 145 alin. (3) din Codul fiscal, organul de inspecție fiscală

făcând o greșită aplicare și a acestor dispoziții, potrivit cu care  dreptul de

deducere a taxei pe valoarea adăugată ia naștere la momentul în care aceasta

devine exigibilă.

Recurenta-reclamantă a

susținut nelegalitatea sentinței recurate și cu privire la examinarea cerinței

pagubei iminente, arătând că în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 14

din Legea nr. 554/2004, paguba la care era expus patrimoniului societății era

una iminentă, dată fiind scadența obligațiilor fiscale, dispozițiile legii

fiind tocmai în sensul prevenirii pagubei, cu atât mai mult cu cât, prima

instanță a ignorat că societatea are încheiate contracte cu diverși parteneri

străini, care se află în derulare și a căror executare este astfel serios

afectată.

A.N.A.F.

ca și D.G.F.P. a municipiului

București au formulat în cauză concluzii scrise, solicitând respingerea

recursului de față întrucât în opinia lor instanța de fond, corect a procedat la

o simplă „pipăire” fondului cauzei, apreciind în mod just că din actele aflate

la dosar nu se poate reține existența unei puternice îndoieli asupra

legalității actelor contestate.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând

încheierea atacată în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 304

1

C. proc. civ. și față de criticile recurentei – reclamante, circumscrise

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, reține că nu subzistă în cauză

motive legale de casare sau de modificare a încheierii recurate, în

considerarea celor în continuare arătate.

După cum constant a reținut

Înalta Curte în jurisprudența sa în această materie, suspendarea executării

unui act administrativ reprezintă o măsură de excepție ce poate fi dispusă în

temeiul art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 numai atunci când sunt cumulativ

îndeplinite cerințele prevăzute de aceste texte de lege, respectiv în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Înalta Curte reține astfel

că în mod corect a stabilit instanța de fond că, așa zisul indiciu de

nelegalitate al actelor contestate, derivând din aplicarea în timp a unor acte

normative în vigoare la momentul de referință – O.U.G. nr. 98/1999 – ce reglementau

scutirea de la plata impozitului pe profit pe o anume durată este în realitate

un veritabil aspect de fond ce va putea fi rezolvat numai de instanța ce se va

pronunța asupra legalității actelor. Este evident că în măsura în care instanța

investită cu luarea unei măsuri vremelnice, cum este cea de suspendare a executării

actelor administrative contestate, ar stabili la acest moment cum anume și pe

ce perioadă de timp operează scutirea de impozit de care a beneficiat

societatea recurentă, deja într-o anumită măsură, dată fiind abrogarea

ulterioară a respectivului act normativ, o astfel de interpretare ar determina

practic prejudecarea fondului cauzei, pe acest aspect.

Nefondate sunt și celelalte

critici exprimate de recurenta - reclamantă în ceea ce privește indiciile de

nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea

cerințelor cazului bine justificat.

Independent de conținutul

motivelor de recurs care, cel puțin în parte, antamează fondul cauzei pe

aspectele referitoare la caracterul deductibil al cheltuielilor aferente

serviciilor pentru care existau contracte în baza cărora acestea au fost

efectuate, la caracterul de document justificativ al facturilor înregistrate în

contabilitatea societății ca și la obligațiile de plată constând în taxa pe

valoarea adăugată stabilită suplimentar, cu accesoriile aferente, Înalta Curte

reține că instanța de fond corect a apreciat, în limitele competențelor sale

că, prima facie, din examinarea sumară a actelor fiscale contestate, pentru

unele perioade de timp reclamanta-recurentă nu a prezentat toate documentele de

evidență contabilă solicitată, că facturile nu au fost prezentate în original,

prezentând și alte vicii de formă.

Sub aspectul TVA-ului

datorat s-a apreciat că aparența de nelegalitate nu poate fi reținută câtă

vreme nu a fost depusă în termenul legal cererea pentru luarea în evidență ca

plătitor de TVA, ceea ce contravine, cel puțin la prima vedere, prevederilor art.

25 lit. a) și art. 25 lit. b),c) și d) din O.G. nr. 3/1992.

Toate aceste aspecte pe baza

cărora instanța de fond în mod just a reținut că nu s-a demonstrat existența

cazului bine justificat, nu reprezintă, contrar celor susținute de

recurenta-reclamantă, o analiză a aspectelor ce țin de fondul cauzei. Raportat

la probele administrate instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că nu

există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate,

fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a

conținutului și legalității actelor administrative contestate.

Înalta Curte apreciază, în acord

cu instanța de fond că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante

în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, întrucât, așa cum

constant s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, afirmația în sensul că

prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav

activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit și automat la

concluzia îndeplinirii acestei cerințe.

În plus, aspectul menționat

de recurenta – reclamantă referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor

către diverși parteneri străini, derivând din contractele încheiate nu a fost

dovedit, la dosar fiind depuse o serie de contracte, din care, majoritatea nu

mai sunt însă în vigoare, acestea fiind încheiate în perioada 2001-2004, pe

durate în jur de 9 luni (filele 359-377) sau sunt simple de comision în care

recurenta avea calitatea de comitent.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 și 25 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art.

2 alin. (1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale

pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale

arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul

de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta SC W.M.L. SA

București împotriva încheierii din 25 iunie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 1955/2/2008

al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2009.