ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4284/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2008, reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pârâta A.N.A.F. –D.G.M.A.C., solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, emisă de pârâtă. În motivarea acțiunii, s-a arătat că, împotriva deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, reclamanta a formulat contestație înregistrată la organul fiscal competent la data de 22 februarie 2008, care nu a fost soluționată până în prezent. Se arată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului, respectiv formularea contestației administrative în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, iminența executării silite a respectivei decizii, imposibilitatea repunerii părților în situația anterioară și prejudiciul care ar fi imposibil de recuperat.

Arată reclamanta că pentru sumele solicitate cu titlu de impozit pe profit și pentru penalitățile de întârziere ce fac obiectul deciziei de impunere și pentru care organul fiscal a demarat procedura executării silite, a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită. Sumele reprezentând impozit pe profit, ce fac obiectul deciziei contestate, au fost achitate în totalitate de către filialele E. SA. Plata efectuată de un terț pentru această obligație este perfect valabilă și nu dă dreptul intimatei la a mai proceda la executarea silită a acelorași sume. În ceea ce privește obligația de plată a penalităților aferente perioadei 15 martie 2002 - 14 decembrie 2007, acestea nu curg pe perioada scursă între data plăților efectuate de filialele de distribuție a energiei electrice a respectivelor sume și data de 14 decembrie 2007, întrucât penalitățile nu pot fi calculate decât pentru sume ce reprezintă debite neachitate - aferente obligațiilor bugetare.

Prin natura lor, penalitățile reprezintă o sancțiune aplicabilă în cazul neexecutării în termen a unei obligații și au ca scop repararea prejudiciului produs ca efect al întârzierii or, în speță, prejudiciul nu s-a produs, plata fiind efectuată în termen. Se mai arată că organele financiare nu au invocat nici un text de lege pentru a motiva măsurile aplicate. Desfășurarea unei proceduri de executare silită anterior analizării de către instanțe a motivelor invocate în contestația formulată și anterior soluționării unei acțiuni în anularea deciziei contestate, produce reclamantei o pagubă iminentă și ireparabilă, deoarece cuantumul foarte mare al creanței și faptul că aceasta a fost deja executată duce la imposibilitatea efectivă a unor sume de bani de la bugetul de stat prin altă modalitate decât cu creanțe viitoare.

In drept cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 14 și urm. din Legea nr. 554/2004. La data de 4 iunie 2008, reclamanta a precizat acțiunea, solicitând suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008 așa cum a fost modificată prin decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008, până la soluționarea acțiunii în anulare, în ceea ce privește suma de 16.915.950 lei reprezentând impozit pe profit. Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulativ cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Se arată că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, iar referitor la prescripția dreptului de a cere executarea silită, acestea pot fi invocate în cadrul unei contestații la executare.

De asemenea, arată pârâtul, în situația în care aceste sume au fost achitate, cererea pentru suspendarea deciziei a rămas fără obiect. Reclamanta a achitat cauțiunea stabilită de instanță conform art. 215 C. proc. civ., făcând astfel admisibilă analizarea cererii de suspendare. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 220 din 21 ianuarie 2009, a respins excepția lipsei de obiect, a admis acțiunea și a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, modificată prin decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008, până la soluționarea acțiunii de fond. Instanța a apreciat că achitarea obligațiilor fiscale de către reclamantă, nu echivalează cu lipsa de obiect a cererii de suspendare, având în vedere sumele care ar putea fi percepute ca majorări și penalități de întârziere și care s-ar adăuga sumelor din decizia de impunere.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut că soluția se impune, fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat prin aceea că, prin decizia nr. 118/2008, emisă de pârâtă, s-a desființat decizia în discuție pentru o parte din sume, ca urmare a admiterii în parte a contestației societății reclamante, iar iminența producerii unei pagube, prin consecințele executării actului în discuție asupra activității reclamantei, care are ca obiect prestarea unui serviciu public. Împotriva sus menționatei sentințe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.N.A.F., solicitând, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de suspendare, în principal, ca fiind rămasă fără obiect și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că prima instanță nu a analizat sub nici un aspect temeinicia cererii de suspendare și nu și-a motivat soluția nici cu privire la excepția lipsei de obiect a acțiunii. Al doilea motiv de recurs a fost fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta considerând că sentința recurată s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii. Astfel, în ceea ce privește lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat că, în perioada ianuarie – mai 2008, reclamanta a efectuat plăți către organele fiscale, prin care s-au stins datoriile societății stabilite prin decizia nr. 3/2008 emisă de D.G.M.A.C. Referitor la fondul cererii de suspendare s-a menționat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește existența cazului bine justificat, A.N.A.F. arată că, prin decizia de soluționare a contestației, a fost menținută în sarcina intimatei numai obligația în sumă de 16.915.950 lei, reprezentând impozit pe profit aferent anului 2001, astfel încât instanța putea să dispună suspendarea deciziei de impunere cel mult numai cu privire la această sumă. Că, reorganizarea intimatei în temeiul H.G. nr. 1342/2001, nu poate fi, de asemenea reținută, ca o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, după cum a considerat instanța, deoarece această hotărâre de guvern a intrat în vigoare ulterior datei stabilirii obligației fiscale în discuție, iar actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate.

Recurenta-pârâtă consideră că nici a doua condiție privind prevenirea unei pagube iminente nu este îndeplinită, nefiind adusă nici o dovadă în acest sens. S-a mai invocat în susținerea recursului jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în materie. Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Excepția lipsei de obiect a cererii de suspendare a fost în mod corect soluționată de prima instanță.

Având în vedere că, prin actele depuse la filele 78-165 din dosar, intimata-reclamantă a făcut dovada că, în baza deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, emisă de D.G.M.A.C., s-au emis în repetate rânduri forme de executare silită (care au format succesiv obiectul unor contestații de executare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești), de către autoritățile fiscale, anularea unor forme de executare fiind urmată de emiterea altora cu privire la aceleași obligații, pe bună dreptate s-a constatat că intimata are interes în promovarea cererii de suspendare a executării acestui act, iar o astfel de cerere nu este lipsită de obiect.

Nu are relevanță sub acest aspect nici susținerea recurentei privind stingerea respectivei obligații prin plată, deoarece, o eventuală astfel de acoperire s-a făcut prin plăți efectuate în contul unor creanțe curente, care au fost considerate de organul fiscal ca fiind plăți pentru debite anterioare, potrivit regulilor procedurii fiscale. Dezlegarea dată de instanța de fond este corectă și în ceea ce privește fondul cauzei. Desființarea pe cale administrativă a unor obligații din actul administrativ în cauză, precum și reorganizarea societății intimate au adus într-adevăr modificări ale titlului de creanță, cu consecințe asupra modificării titlului executoriu, astfel încât, în mod corect, s-a apreciat că aceste aspecte constituie, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) un caz bine justificat, prin aceea că, creează o îndoială asupra legalității actului administrativ respectiv.

Cum și în ceea ce privește iminența producerii unei pagube, prima instanță a reținut în mod temeinic și legal că sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin aceea că, având ca obiect de activitate prestarea unui serviciu de interes public, executarea în cauză prejudiciază această activitate prin micșorarea lichidităților necesare societății și cum instanța de fond și-a motivat soluția în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 din teza a doua C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 220 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2009.