ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2695/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele; Prin sentința nr. 49 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel București a respins ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea C.I.T. SA Craiova împotriva intimatei A.V.A.S. București. Contestatoarea a învestit instanța cu o contestație la executare, având ca obiect anularea adreselor nr. GC/24953 din 20 iunie 2005 și nr. GC/14432 din 19 aprilie 2005 emise de A.V.A.S. București, adrese prin care contestatoarea a fost încunoștiințată de eșalonarea nr. CC/7837 din 14 noiembrie 2003 încheiată în temeiul O.G. nr. 40/2002 cu C.N.A.S și în urma cărora conturile bancare ale contestatoarei au fost executate.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că A.V.A.S. București a preluat creanțele bugetare restante ale contestatoarei, în vederea încasării și virării acestora la Fondul Național unic de asigurări sociale de sănătate și că modalitatea de recuperare a creanțelor fiscale a fost cea prevăzută de prin Convenția de acordare a înlesnirilor de plată, încheiată între contestatoare și C.N.A.S., în baza O.U.G. nr. 40/2002. Instanța a mai reținut că, în cuprinsul convenției, la art. 4 alin. (2) părțile au convenit că nerespectarea acesteia, respectiv a termenelor de plată și a condițiilor în care s-au acordat înlesnirile de plată, atrag anularea acestora, începerea imediată sau continuarea, după caz, a executării silite pentru întreaga sumă neplătită și obligația de plată a dobânzilor și a penalităților de întârziere calculate de la data la care termenele și/sau condițiile nu au fost respectate.

Constatându-se că debitoarea nu a respectat condițiile în care s-au acordat înlesnirile la plată, în cuantumul și la termenele prevăzute în graficele de eșalonarea probate, respectiv: achitarea cu întârziere a ratelor de eșalonare pentru perioada septembrie – noiembrie 2004 și a ratei aferente lunii noiembrie 2004, întârzieri confirmate și de contestatoare, a celor aferente perioadei ianuarie-martie 2005, instanța a apreciat că, în mod corect, intimata a procedat la anularea facilităților la plată a obligațiilor restante la FNUASS. Împotriva acestei sentințe, contestatoarea a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia arată următoarele: 1. Instanța de fond a aplicat greșit prevederile O.G.

nr. 86/2003, O.G. nr. 94/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 507/2004 și ale O.U.G. nr. 26/2005 modificată și prelungită prin Legea nr. 244/2005. Recurenta arată că a achitat rata cu scadență 20 noiembrie 2004, în data de 25 noiembrie 2004, deci cu o întârziere de 5 zile, dar cu respectarea dispozițiilor O.G. nr. 86/2003 conform cărora, în cazul în care debitorii nu achită ratele eșalonate la termenele prevăzute în graficele anexă la convențiile încheiate, pot efectua plata acestora cel mai târziu până la următorul termen din grafic. De asemenea, se susține că prin art. 25 din O.G.

nr. 94/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 507/2004, debitorii care au beneficiat de înlesniri la plata obligațiilor datorate bugetului de stat, asigurărilor sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru șomaj (…) sau bugetului Fondului Național Unic de asigurări de sănătate, și care, până la data de 30 noiembrie 2004, fac dovada stingerii sumelor cuprinse în rate precum și a obligațiilor fiscale curente, cu termene de plată la aceeași dată și plății oricăror altor obligații fiscale ce nu fac obiectul înlesnirilor beneficiază de menținerea înlesnirii pentru sumele rămase de plată, începând cu data de 30 noiembrie 2004, cu toate efectele prevăzute de lege. În fine, recurenta mai susține că potrivit O.U.G.

nr. 26/2005, debitorii menționați anterior, în aceleași condiții expuse mai sus, beneficiază de menținerea înlesnirilor pentru sumelor rămase de plată, începând cu data de 30 aprilie 2005, cu toate efectele prevăzute de lege. Recurenta consideră că prima instanță trebuia să aibă în vedere aceste prevederi și nu pe cele art. 4 alin. (2) din Convenție pentru că Guvernul României poate suplini voința unei structuri din aparatul sau să-i impună prin acte normative producerea de efecte, chiar și în situația în care s-au încălcat anumite prevederi contractuale. 2. Suma ce a făcut obiectul convenției are caracter fiscal, fiind datorată la bugetul fondului unic național unic de asigurări de sănătate, iar competența de soluționare a cauzei aparține instanței de contencios administrativ, respectiv Secția de contencios administrativ a Curții de Apel București.

Intimata A.V.A.S. București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând sentința atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, având în vedere și dispozițiile art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte constă că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Recurenta nu se poate prevala de incidența actelor normative invocate în susținerea recursului său (O.G. nr. 86/2003, O.G. nr. 94/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 507/2004 și ale O.U.G. nr. 26/2005 modificată și prelungită prin Legea nr. 244/20059), acte ce prevăd, în esență, posibilitatea debitorilor care au beneficiat de înlesniri la plata obligațiilor datorate bugetului statului de a beneficia în continuare de acele înlesniri pentru sumele rămase de plată, și pentru anii 2004-2005 cu condiția respectării anumitor condiții.

Astfel, pe de o parte instanța de fond - în mod corect - a dat eficiență prevederilor art. 969 C. civ. conform cărora, convențiile legal făcute au putere de lege pentru părțile contractante. Pornind de la acest principiu, pe bună dreptate s-au luat în considerare prevederile art. 4 alin. (2) din Convenția de acordare a înlesnirilor de plată a obligațiilor restante la F.N.U.S.S. nr. CC/7837 din 14 noiembrie 2003 încheiată în baza O.U.G. nr. 40/2002. Prin dispozițiile menționate, părțile au convenit că, nerespectarea convenției, respectiv a termenelor de plată și a condițiilor în care s-au acordat înlesnirile la plată, atrag anularea acestora, începerea imediată sau continuarea, după caz, a executării silite pentru întreaga sumă neplătită și obligația de plată a dobânzilor și a penalităților de întârziere calculate de la data la care termenele și/sau condițiile nu au fost respectate.

Or, în cauză s-a demonstrat că recurenta nu a respectat obligațiile asumate prin convenție, respectiv faptul că a achitat cu întârziere a ratelor de eșalonare aferente perioadei septembrie – noiembrie 2004, a ratei aferente lunii noiembrie 2004, a ratelor aferente perioadei ianuarie-martie 2005, dar și a obligațiilor curente datorate de contestatoare (conform notei de constatare nr. 2284 din 3 martie 2005). Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi acceptat aplicabilitatea actelor normative invocate de recurentă, din reglementările cuprinse de acestea se poate constata că, pentru a beneficia de în continuare de înlesnirile pentru sumele rămase de plată, societatea debitoare ar fi trebuit să facă dovada plății până la datele stabilite a datoriilor curente și a ratelor eșalonate la termenele stabilite.

Însă, așa cum s-a arătat anterior tocmai pentru nerespectarea acestor obligații, intimata a procedat la anularea facilităților acordate în baza O.U.G. nr. 40/2002. 2. Nici cel de-al doilea motiv de recurs ce vizează natura litigiului și, în raport de aceasta stabilirea instanței competente nu poate fi primit. Astfel, recurenta susține că litigiul are ca obiect creanțe de natură fiscală ceea ce ar atrage competența de soluționare a instanței de contencios administrativ și nu a instanței comerciale numai că, omite a avea în vedere Decizia nr. 795 din 28 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată tot în această cauză, decizie prin care s-a admis recursul societății debitoare, iar sentința prin care contestația la executare fusese respinsă ca tardivă a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte nu poate face abstracție de decizia menționată prin care s-a tranșat în mod irevocabil problema competenței, în sensul că s-a stabilit competența materială a instanței comerciale raportat la obiectul executării silite pornite de A.V.A.S. București care este constituit și dintr-o creanță bancară a BCR, așa încât s-a constatat aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 51/1998. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul contestatoarei, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.I.T. SA CRAIOVA împotriva sentinței nr. 49 din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2009.