ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2560/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 martie 2008,

reclamanta SC P.U.G. SA Craiova a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.,

D.G.F.P. a Județului Dolj și A.F.P. a municipiului Craiova să se dispună

anularea procesului - verbal nr. 4142 din 25 iulie 2005, a adresei nr. XX din 29 noiembrie 2005 și a Deciziei nr. 373 din 28 decembrie 2007, precum și

obligarea pârâtelor să-i elibereze un act administrativ din care să rezulte că

beneficiază de prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2005 și că pe

perioada de aplicabilitate a acestui act normativ nu are datorii la bugetul de

stat, fiind scutită de la plată pentru suma de 687.160 lei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate s-a stabilit

nelegal că datorează la bugetul de stat suma de 687.160 lei, reprezentând

dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului în cuantum de 1.410.442,

4052 lei, deși acest debit a fost amânat la plată în vederea scutirii, în

conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 26/2005.

Reclamanta a învederat că

suma reprezentând creanța principală a fost stinsă prin scutire la plată și ca

urmare, accesoriile acesteia nu sunt datorate, iar organele de inspecție

fiscală au aplicat greșit prevederile art. 18 alin. (7) din Legea nr. 137/2002,

care nu mai erau în vigoare la data efectuării controlului.

Prin sentința nr. 324 din 25

noiembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea ca nefondată, cu motivarea că au fost corect

stabilite obligațiile de plată pentru dobânzile și penalitățile de întârziere

calculate în perioada 1 ianuarie 2004 – 30 aprilie 2005, respectiv între data

pierderii înlesnirii la plată care i-a fost acordată reclamantei prin Ordinul

comun nr. 73/2003 emis de A.P.A.P.S. și respectiv, nr. 190 din 30 mai 2003 emis

de M.M.S.S. și data la care aceasta a beneficiat din nou de înlesnire, ca

urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 26/2005.

Instanța de fond a avut în

vedere că, în cazul pierderii înlesnirilor la plată pentru nerespectarea

condițiilor în care au fost acordate și pentru a beneficia în continuare de

menținerea facilităților fiscale, reclamanta avea obligația să facă dovada

achitării sumelor cuprinse în rate și a obligațiilor fiscale curente și că

această obligație a fost îndeplinită numai la data de 29 aprilie 2005, astfel

că pentru plata cu întârziere a acestor debite datorează dobânzi și penalități

de întârziere în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2005.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs reclamanta și a solicitat ca în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii și

anulării actelor administrativ fiscale contestate.

În primul motiv de recurs,

s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a menținut obligațiile fiscale

accesorii pentru sumele amânate la plată, considerând că acestea sunt datorate

în perioada cuprinsă între data înlesnirii la plată și data reluării

facilităților, deși creanța principală în sumă de 1.410.442 lei s-a stins prin

scutire, conform art. 24 C. proc. fisc., astfel că și accesoriile acesteia sunt

scutite la plată.

Prin cel de-al doilea motiv

de recurs, a fost criticată aplicarea prevederilor art. 18 și art. 18

1

din Legea nr. 137/2002, cu motivarea că acestea erau abrogate la data

efectuării controlului de către D.G.F.P. a județului Dolj. Din acest

considerent, recurenta a susținut că este lipsită de temei legal concluzia

instanței de fond, că potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2005,

înlesnirile de plată acordate până la data intrării în vigoare a ordonanței

respective se vor derula în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la

data acordării și anume, dispozițiile Legii nr. 137/2002.

Recurenta a învederat că în

mod neîntemeiat au fost respinse concluziile expertizei de specialitate, din

care rezultă că suma de 687.190 lei nu este datorată bugetului de stat, fiind

calculată pentru o sumă scutită la plată și stinsă din evidențele fiscale.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin procesul-verbal încheiat

la data de 27 ianuarie 2004, organele de inspecție fiscală au constatat că

reclamanta nu a respectat prevederile art. 2 din Ordinul comun nr. 73/2003 al A.P.A.P.S.

și nr. 190/2003 al M.M.S.S. emis în baza Legii nr. 137/2002, pentru că nu și-a

achitat obligațiile curente la bugetul asigurărilor sociale de stat și la

bugetul asigurărilor pentru șomaj, fapt pentru care a pierdut facilitățile

fiscale.

Ca urmare a intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 26/2005 și pentru a beneficia din nou de menținerea înlesnirilor

la plată, reclamanta a achitat la data de 29 aprilie 2005 toate debitele

restante la data de 30 aprilie 2005, atât cele eșalonate, cât și cele curente,

precum și accesoriile datorate pentru perioada cuprinsă între data pierderii

valabilității înlesnirilor la plată și data reluării înlesnirii la plată.

Instanța de fond a constatat

corect legalitatea actelor administrativ fiscale întocmite de intimatele-pârâte

în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2005,

potrivit cărora în cazul pierderii înlesnirii la plată pentru nerespectarea

condițiilor în care au fost acordate și pentru a beneficia în continuare de

menținerea facilităților, agenții economici aveau obligația să facă dovada

achitării sumelor cuprinse în rate și a obligațiilor fiscale cuvenite, iar

pentru plata cu întârziere a ratelor se calculează dobânzi și penalități de întârziere.

În recurs au fost invocate

neîntemeiat dispozițiile art. 21 și art. 24 C. proc. fisc., cu motivarea că nu

se pot plăti accesorii pentru creanțe fiscale principale stinse prin scutire la

plată, deoarece stingerea debitului principal a fost consecința îndeplinirii

condițiilor prevăzute în reglementarea susmenționată, prin plata ratelor din

eșalonare și a obligațiilor fiscale curente la data de 29 aprilie 2005.

Deși a beneficiat de

scutirea la plată, acordată potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2005,

recurenta a contestat fără temei aplicarea dispozițiilor alin. (2) al aceluiași

text de lege, care prevăd expres că pentru plata cu întârziere a ratelor și a

obligațiilor curente, organul fiscal competent calculează diferența de dobândă

și penalitatea de întârziere aferentă.

În consecință, pentru

perioada cuprinsă între data pierderii înlesnirilor la plată și data reluării

facilităților, sumele propuse a fi amânate la plată sunt purtătoare de

accesorii și menținerea înlesnirilor a fost condiționată de plata tuturor

debitelor restante la fata de 30 aprilie 2005, fără a fi prevăzută scutirea la

plata accesoriilor pentru perioada de nevalabilitate a înlesnirilor la plată.

Critica recurentei privind

aplicarea greșită a unui act normativ abrogat se dovedește a fi nefondată,

întrucât dispozițiile art. 18 și art. 18

1

din Legea nr. 137/2002 au

fost abrogate prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 26/2005, publicată în M. Of.,

Partea I nr. 296 din 8 aprilie 2005 și în consecință, au fost în vigoare și au

produs efecte juridice în toată perioada pentru care au fost calculate

dobânzile și penalitățile de întârziere contestate prin acțiune.

În atare situație, instanța

de fond a constatat corect că dispozițiile art. 18 și art. 18

1

din

Legea nr. 137/2002 au fost în vigoare atât la data  acordării înlesnirii la

plată, dar și în perioada august 2003 –aprilie 2005, în care organele fiscale

au calculat obligații fiscale accesorii. Recurenta a recunoscut implicit

aplicabilitatea acestui act normativ pentru perioada respectivă prin cererea de

menținere a înlesnirilor pentru sumele rămase de plată, începând cu data de 30

aprilie 2005, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 26/2005.

Din aceste motive, au fost

întemeiat înlăturate susținerile expertului contabil că recurenta – reclamantă

nu datorează suma de 687.160 lei, cu atât mai mult cu cât acestea sunt

infirmate de concluziile exprimate cu privire la celelalte obiective ale

raportului de specialitate și din care rezultă că pentru plata cu întârziere a

sumelor prevăzute în Ordinul comun nr. 73/2003 și a debitelor curente, organul

fiscal competent a calculat dobânzi și penalități de întârziere.

Față de considerentele

expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii

pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC P.U.G. SA Craiova împotriva sentinței civile nr. 324 din 25 noiembrie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 13 mai 2009.