ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 211/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC O. SA a chemat în judecată

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) și a

solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se

dispună anularea actelor de executare silită inițiate împotriva

sa, respectiv anularea procesului verbal de aplicare a sechestrului din 17

iunie 2008 instituit pentru bunuri imobile constând în clădiri și

teren în suprafață de 71.262 mp.

Curtea de apel

București investită în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 cu judecata în

primă instanță a contestației la executare, prin

sentința nr. 218 din 3 decembrie 2008 a respins ca nefondată cererea

contestatoarei de anulare a actelor de executare cu motivarea că pârâta a preluat

creanțele bugetare restante la fondul de asigurări sociale de

sănătate ale Casei Naționale de Asigurări de

Sănătate în vederea recuperării acestora conform prevederilor O.U.G.

nr. 51/1998, că în vederea valorificării creanței preluate, A.V.A.S.

a comunicat titlurile executorii și că procesul verbal de sechestru

din 23 octombrie 2004 a fost încheiat ca urmare a neexecutării obligației

prevăzută în titlul executoriu din 14 noiembrie 2003.

A reținut în continuare

instanța de fond că măsura de instituire a sechestrului a fost luată

cu respectarea prevederilor legale, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 507/2004

și că beneficiul facilităților constând în înlesniri la

plată în temeiul cărora executarea silită este suspendată

ope legis, nu a fost demonstrat. Dimpotrivă, din actele dosarului, Curtea

a reținut că certificatul de obligații bugetare este o

dovadă a existenței obligațiilor bugetare restante. S-a mai

stabilit că emiterea acestui certificat în scopul de a se acorda

posibilitatea debitoarei de a beneficia de înlesniri la plată, nu

constituie o probă în sensul obținerii înlesnirilor la plată

și nicio dovadă de suspendare a executării silite

instituită prin lege. În final, Curtea a reținut că acordarea

înlesnirilor prevăzute de Legea nr. 190/2004 este condiționată

de lipsa datoriilor față de A.D.S. în perioada de după

privatizare, iar proba că operează excepțiile prevăzute de art.

2 din  Legea nr. 190/2004 nu a fost făcută .

Împotriva deciziei nr. 218

din 3 decembrie 2008, a declarat recurs, contestatoarea SC O. SA care a invocat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a

susține că soluția pronunțată este nelegală

și netemeinică și că este rezultatul aplicării greșite

a Legii nr. 190/2004 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 94/2004

și Legea nr. 507/2004.

Recurenta a mai

susținut că instanța de fond a reținut greșit faptul

că SC O. SA nu a dovedit că este o societate privatizată

deși din anexa nr. 1 la Legea nr. 268/2001 și contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, în baza căruia s-a încheiat

contractul de concesiune din 21 noiembrie 2002 cu A.D.S. putea să observe

că toate debitele erau achitate. În sensul inexistenței debitului,

recurenta a făcut trimitere și la extrasele de cont pe care le-a

depus la dosar ca probă.

Față de aceste

susțineri și de înscrisurile depuse în recurs, contestatoarea

recurentă a solicitat să se constate că societatea este

beneficiara înlesnirilor la plată și că este

îndreptățită să solicite anularea procesului verbal de

sechestru.

Intimata A.V.A.S. a

combătut prin întâmpinare susținerile recurentei apreciind că în

cauză nu a fost făcută dovada inexistenței datoriilor

restante reprezentând redevența și accesoriile aferente A.D.S. pentru

perioada de după privatizare provenind din contractele de concesiune

încheiate. Pentru ca A.D.S. să solicite acordarea înlesnirilor la

plată așa cum prevede art. 1 alin. (1) și 2 din Legea nr. 190/2004

potrivit intimatei trebuia demonstrată inexistența datoriilor

rezultând din plata redevenței și a accesoriilor aferente. La

întâmpinare, intimata a anexat adresa A.D.S. din 2008 pentru a dovedi că

recurenta figurează cu un debit provenind din perioada de după

privatizare și că a fost reziliat contractul de concesiune încheiat

de A.D.S. cu aceasta la data de 13 noiembrie 2008. În aceste condiții

intimata a apreciat că formele de executare, întocmite pentru executarea

debitorului privind creanța preluată de A.V.A.S. de la Casa

Națională de Sănătate, au fost corect emise și că

nu sunt motive întemeiate pentru anularea procesului verbal de sechestru din 2008.

Recursul este nefondat.

Contestatoarea

recurentă s-a adresat instanței de control judiciar în urma

soluției pronunțată în primă instanță de Curtea

de Apel București, în cadrul procedurii prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998

în temeiul căreia A.V.A.S. ca deținător al creanței

bugetare preluată de la C.N.A.S. Bihor prin Protocolul din 14 noiembrie

2003 a pornit la valorificarea creanței în temeiul art. 6 alin. (1) din O.U.G.

nr. 95/2003.

În cadrul procedurii de

executare debitoarea a solicitat anularea procesului verbal de sechestru supunându-i

spre analiză Curții de Apel susținerea potrivit căreia este

beneficiara înlesnirilor la plată prevăzute de Legea nr. 190/2004,

precum și a suspendării executării silite pornită împotriva

sa până la emiterea unui ordin comun de către autoritățile

competente.

Soluția Curții de

Apel a fost criticată atât pe aspecte de nelegalitate cât și de

netemeinicie sub cuvânt că instanța nu a observat anexa 1 la Legea nr.

268/2001 din care rezultă că societatea este privatizată,

și că sunt edificatoare sub acest aspect, contractele de vânzare

cumpărare de acțiuni din 2002 și de concesiune, încheiate de A.D.S.

Critica este nefondată. Se observă din

considerentele deciziei Curții de apel că soluția nu a fost

argumentată pe aceste dispoziții și că din raționamentul

instanței pentru pronunțarea soluției de respingere a contestației

la executare nu se deduce nicio referire la nerecunoașterea faptului

că societatea s-a privatizat.

A doua critică ce

vizează nelegalitatea se referă la aplicarea și interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004

în sensul că numai concesionarii care nu înregistrează debite

restante față de A.D.S. pentru perioada de după privatizare

beneficiază de înlesniri la plată.

Și această

critică este nefondată. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 190/2004

societățile comerciale cuprinse în anexele 1 și 3 din Legea nr. 268/2001

privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în

administrare terenuri în proprietate privată a statului cu destinație

agricolă, beneficiază la cererea A.D.S. de înlesniri la plată constând

în scutiri de plată, eșalonări etc.

Alin. (2) din același

articol stabilește că înlesnirile se acordă numai dacă

debitorul nu înregistrează obligații restante reprezentând redevența

și accesoriile aferente față de A.D.S. provenind din perioada de

după privatizare.

Din dispozițiile

amintite rezultă cu evidență că înlesnirile la plată

se acordă la cererea A.D.S. într-o procedură care vizează

analiza existenței sau inexistenței debitelor provenind din

contractul de concesiune, analiza condițiilor pentru acordarea

înlesnirilor la plată stabilite de lege fiind de atributul A.D.S. și

a autorităților care puteau încuviința această cerere. Prin

urmare nu-i revenea instanței de fond obligația de a examina

dacă erau sau nu îndeplinite condițiile pentru acordarea înlesnirilor

la plată, ci doar dacă s-au obținut înlesnirile de plată.

Nu este mai puțin

adevărat că recurenta a afirmat faptul că a achitat debitele

față de A.D.S. rezultând din contractul de concesiune și că

astfel, executarea pornită împotriva sa este nelegală, numai că,

această susținere nu se fundamentează pe nicio probă.

Dimpotrivă, A.D.S. prin adresa din 2008 a precizat că SC O. SA Oradea

a înregistrat debite pentru perioada de după privatizare, debitele

rezultând din contractul de concesiune din 2002 care ulterior a fost reziliat.

Conținutul acestei

adrese confirmă implicit că nu s-a pornit nicio procedură pentru

înlesnirile la plată de către A.D.S. care, în temeiul legii, poate formula

o astfel de cerere așa încât bine a reținut prima instanță

faptul că nu s-a probat inexistența datoriei.

Fiind în ipoteza recursului

promovat în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte observă că

înscrisurile depuse în recurs, extrasul de cont și situația

plăților nu se coroborează cu alte probe pentru a se trage

concluzia că societatea debitoare a beneficiat de înlesnirile la

plată și că  executarea nu poate fi continuată împotriva

sa. În acest context se impune concluzia sub aspect probator că

susținerile recurentei nu sunt fundamentate. Faptul că recurenta, potrivit

Legii nr. 190/2004, ar fi putut să beneficieze de scutiri la plată nu

acoperă proba potrivit căreia scutirile au operat.

Rezumând argumentele de mai

sus se va reține că nu a fost prezentat Ordinul emis pentru scutirea

de plată a contribuției reprezentând obligații C.A.S. preluate

la datoria publică de A.V.A.S. astfel că motivele de nelegalitate și

netemeinicie invocate apar ca nefondate.

În consecință,

recursul în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de debitoarea- contestatoare SC O. SA Oradea împotriva

deciziei comerciale nr. 218 din 3 decembrie 2008 a  Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.