ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 211/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC O. SA a chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se dispună anularea actelor de executare silită inițiate împotriva sa, respectiv anularea procesului verbal de aplicare a sechestrului din 17 iunie 2008 instituit pentru bunuri imobile constând în clădiri și teren în suprafață de 71.262 mp. Curtea de apel București investită în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 cu judecata în primă instanță a contestației la executare, prin sentința nr. 218 din 3 decembrie 2008 a respins ca nefondată cererea contestatoarei de anulare a actelor de executare cu motivarea că pârâta a preluat creanțele bugetare restante la fondul de asigurări sociale de sănătate ale Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în vederea recuperării acestora conform prevederilor O.U.G.

nr. 51/1998, că în vederea valorificării creanței preluate, A.V.A.S. a comunicat titlurile executorii și că procesul verbal de sechestru din 23 octombrie 2004 a fost încheiat ca urmare a neexecutării obligației prevăzută în titlul executoriu din 14 noiembrie 2003. A reținut în continuare instanța de fond că măsura de instituire a sechestrului a fost luată cu respectarea prevederilor legale, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 507/2004 și că beneficiul facilităților constând în înlesniri la plată în temeiul cărora executarea silită este suspendată ope legis, nu a fost demonstrat. Dimpotrivă, din actele dosarului, Curtea a reținut că certificatul de obligații bugetare este o dovadă a existenței obligațiilor bugetare restante.

S-a mai stabilit că emiterea acestui certificat în scopul de a se acorda posibilitatea debitoarei de a beneficia de înlesniri la plată, nu constituie o probă în sensul obținerii înlesnirilor la plată și nicio dovadă de suspendare a executării silite instituită prin lege. În final, Curtea a reținut că acordarea înlesnirilor prevăzute de Legea nr. 190/2004 este condiționată de lipsa datoriilor față de A.D.S. în perioada de după privatizare, iar proba că operează excepțiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 190/2004 nu a fost făcută . Împotriva deciziei nr. 218 din 3 decembrie 2008, a declarat recurs, contestatoarea SC O. SA care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru a susține că soluția pronunțată este nelegală și netemeinică și că este rezultatul aplicării greșite a Legii nr. 190/2004 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 94/2004 și Legea nr. 507/2004. Recurenta a mai susținut că instanța de fond a reținut greșit faptul că SC O. SA nu a dovedit că este o societate privatizată deși din anexa nr. 1 la Legea nr. 268/2001 și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, în baza căruia s-a încheiat contractul de concesiune din 21 noiembrie 2002 cu A.D.S. putea să observe că toate debitele erau achitate. În sensul inexistenței debitului, recurenta a făcut trimitere și la extrasele de cont pe care le-a depus la dosar ca probă. Față de aceste susțineri și de înscrisurile depuse în recurs, contestatoarea recurentă a solicitat să se constate că societatea este beneficiara înlesnirilor la plată și că este îndreptățită să solicite anularea procesului verbal de sechestru.

Intimata A.V.A.S. a combătut prin întâmpinare susținerile recurentei apreciind că în cauză nu a fost făcută dovada inexistenței datoriilor restante reprezentând redevența și accesoriile aferente A.D.S. pentru perioada de după privatizare provenind din contractele de concesiune încheiate. Pentru ca A.D.S. să solicite acordarea înlesnirilor la plată așa cum prevede art. 1 alin. (1) și 2 din Legea nr. 190/2004 potrivit intimatei trebuia demonstrată inexistența datoriilor rezultând din plata redevenței și a accesoriilor aferente. La întâmpinare, intimata a anexat adresa A.D.S. din 2008 pentru a dovedi că recurenta figurează cu un debit provenind din perioada de după privatizare și că a fost reziliat contractul de concesiune încheiat de A.D.S.

cu aceasta la data de 13 noiembrie 2008. În aceste condiții intimata a apreciat că formele de executare, întocmite pentru executarea debitorului privind creanța preluată de A.V.A.S. de la Casa Națională de Sănătate, au fost corect emise și că nu sunt motive întemeiate pentru anularea procesului verbal de sechestru din 2008. Recursul este nefondat. Contestatoarea recurentă s-a adresat instanței de control judiciar în urma soluției pronunțată în primă instanță de Curtea de Apel București, în cadrul procedurii prevăzută de O.U.G. nr. 51/1998 în temeiul căreia A.V.A.S. ca deținător al creanței bugetare preluată de la C.N.A.S. Bihor prin Protocolul din 14 noiembrie 2003 a pornit la valorificarea creanței în temeiul art. 6 alin. (1) din O.U.G.

nr. 95/2003. În cadrul procedurii de executare debitoarea a solicitat anularea procesului verbal de sechestru supunându-i spre analiză Curții de Apel susținerea potrivit căreia este beneficiara înlesnirilor la plată prevăzute de Legea nr. 190/2004, precum și a suspendării executării silite pornită împotriva sa până la emiterea unui ordin comun de către autoritățile competente. Soluția Curții de Apel a fost criticată atât pe aspecte de nelegalitate cât și de netemeinicie sub cuvânt că instanța nu a observat anexa 1 la Legea nr. 268/2001 din care rezultă că societatea este privatizată, și că sunt edificatoare sub acest aspect, contractele de vânzare cumpărare de acțiuni din 2002 și de concesiune, încheiate de A.D.S.

Critica este nefondată. Se observă din considerentele deciziei Curții de apel că soluția nu a fost argumentată pe aceste dispoziții și că din raționamentul instanței pentru pronunțarea soluției de respingere a contestației la executare nu se deduce nicio referire la nerecunoașterea faptului că societatea s-a privatizat. A doua critică ce vizează nelegalitatea se referă la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004 în sensul că numai concesionarii care nu înregistrează debite restante față de A.D.S. pentru perioada de după privatizare beneficiază de înlesniri la plată. Și această critică este nefondată. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 190/2004 societățile comerciale cuprinse în anexele 1 și 3 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri în proprietate privată a statului cu destinație agricolă, beneficiază la cererea A.D.S.

de înlesniri la plată constând în scutiri de plată, eșalonări etc. Alin. (2) din același articol stabilește că înlesnirile se acordă numai dacă debitorul nu înregistrează obligații restante reprezentând redevența și accesoriile aferente față de A.D.S. provenind din perioada de după privatizare. Din dispozițiile amintite rezultă cu evidență că înlesnirile la plată se acordă la cererea A.D.S. într-o procedură care vizează analiza existenței sau inexistenței debitelor provenind din contractul de concesiune, analiza condițiilor pentru acordarea înlesnirilor la plată stabilite de lege fiind de atributul A.D.S. și a autorităților care puteau încuviința această cerere. Prin urmare nu-i revenea instanței de fond obligația de a examina dacă erau sau nu îndeplinite condițiile pentru acordarea înlesnirilor la plată, ci doar dacă s-au obținut înlesnirile de plată.

Nu este mai puțin adevărat că recurenta a afirmat faptul că a achitat debitele față de A.D.S. rezultând din contractul de concesiune și că astfel, executarea pornită împotriva sa este nelegală, numai că, această susținere nu se fundamentează pe nicio probă. Dimpotrivă, A.D.S. prin adresa din 2008 a precizat că SC O. SA Oradea a înregistrat debite pentru perioada de după privatizare, debitele rezultând din contractul de concesiune din 2002 care ulterior a fost reziliat. Conținutul acestei adrese confirmă implicit că nu s-a pornit nicio procedură pentru înlesnirile la plată de către A.D.S. care, în temeiul legii, poate formula o astfel de cerere așa încât bine a reținut prima instanță faptul că nu s-a probat inexistența datoriei.

Fiind în ipoteza recursului promovat în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte observă că înscrisurile depuse în recurs, extrasul de cont și situația plăților nu se coroborează cu alte probe pentru a se trage concluzia că societatea debitoare a beneficiat de înlesnirile la plată și că executarea nu poate fi continuată împotriva sa. În acest context se impune concluzia sub aspect probator că susținerile recurentei nu sunt fundamentate. Faptul că recurenta, potrivit Legii nr. 190/2004, ar fi putut să beneficieze de scutiri la plată nu acoperă proba potrivit căreia scutirile au operat. Rezumând argumentele de mai sus se va reține că nu a fost prezentat Ordinul emis pentru scutirea de plată a contribuției reprezentând obligații C.A.S.

preluate la datoria publică de A.V.A.S. astfel că motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate apar ca nefondate. În consecință, recursul în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de debitoarea- contestatoare SC O. SA Oradea împotriva deciziei comerciale nr. 218 din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.