ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1725/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1725/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei. Primul ciclu procesual
Prin acțiunea formulată,
reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare
Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat instanței
anularea deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008 și a raportului de inspecție
fiscală din 21 ianuarie 2008, astfel cum au fost modificate prin decizia nr.
118 din 22 aprilie 2008.
Prin aceeași cerere, reclamanta
a mai solicitat anularea deciziei de impunere nr. 118 din 22 aprilie 2008, reprezentând
decizia emisă în urma soluționării contestației formulată în baza dispozițiilor
art. 205 C. proc. fisc. împotriva deciziei nr. 3 din 21 ianuarie 2008.
Ulterior, reclamanta și-a
precizat cererea, în sensul că solicită anularea deciziei nr. 118 din 22
aprilie 2008 în ceea ce privește impozitul pe profit aferent exercițiului financiar
al anului 2001 și accesoriile aferente, precum și a dispoziției de efectuare a unei
noi verificări a aceluiași impozit și pentru aceeași perioadă, ținând cont de limitele
impuse prin decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008.
Prin aceeași cerere precizatoare,
reclamanta a solicitat anularea obligațiilor de plată stabilite prin decizia
nr. 357 din 24 septembrie 2008.
Prin întâmpinare, pârâta
a invocat excepția lipsei de interes, arătând că reclamanta solicită anularea unor
acte administrative care au fost desființate în procedura prealabilă.
Pârâta a mai invocat și
excepția inadmisibilității în ce privește cererea de anulare a deciziei nr. 357
din 24 septembrie 2008, cu motivarea că nu a fost urmată procedura prealabilă prevăzută
de art. 7 din Legea nr. 554/2004 față de acest act administrativ și fiscal.
1.1.Prin sentința civilă
nr. 3183 din 13 iulie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes; a respins ca neîntemeiată
acțiunea formulată de reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională
de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în
ce privește anularea deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008, a raportului
de inspecție fiscală din 21 ianuarie 2008 și a deciziei nr. 118 din 22 aprilie 2008;
a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 357
din 24 septembrie 2008, pentru lipsa procedurii prealabile; a respins cererea expertului
M.E.V., privind majorarea onorariului de expert pentru lucrarea de specialitate
efectuată.
Împotriva acestei sentințe
a declarat recurs reclamanta SC E. SA București, criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie, arătând că a fost dată cu greșita aplicare a legii.
1.2. Prin decizia nr.
3049 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat
recursul declarat de SC E. SA București împotriva sentinței civile nr. 3183 din
13 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de recurs a reținut, în esență, că din probatoriile administrate
a rezultat că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul 2001 cu suma de
131.321.993 RON, înregistrând greșit penalitățile calculate pentru neachitarea în
termenele contractuale a facturilor de energie electrică într-un cont extrabilanțier,
iar la finele anului 2001 recurenta nu a contabilizat la venituri aceste penalități.
S-a mai arătat în considerentele
hotărârii atacate că perioada supusă controlului exercitat de către organele fiscale
intră sub incidența Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 94/2001, ordin
care prevedea în Secțiunea a 5-a la pct. 5.5. că unul dintre principiile care guvernează
activitatea de evidență contabilă este acela al independenței exercițiului financiar,
astfel că trebuiau luate în considerare toate veniturile și cheltuielile aferente
exercițiului financiar, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării
plăților.
A mai reținut instanța
de recurs că reclamanta SC E. SA București avea obligația, conform Regulamentului
nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991, de a înregistra ca venituri penalitățile
pentru neachitarea în termen a facturilor de energie electrică, necondiționat de
încasare, iar, pentru faptul că nu s-a procedat astfel, recurenta-reclamantă a diminuat
baza veniturilor impozabile cu suma de 13.321.993 RON.
Instanța de recurs a constatat
că penalitățile înregistrate de reclamantă nu constituie venituri financiare și
nici venituri excepționale din operațiuni de capital și deci nu se înscriu în excepțiile
de la regula contabilității de angajament, astfel că în mod corect au fost înlăturate
concluziile expertului, întrucât s-a mers pe înregistrarea în contul extrabilanțier,
acest procedeu de înregistrare contabilă fiind nelegal.
2.Contestația în anulare
și efectele acesteia
Împotriva acestei decizii
a formulat contestație în anulare SC E. SA București.
În motivarea contestației
în anulare, contestatoarea a arătat, în esență, faptul că instanța de control judiciar,
respingând recursul, a omis să analizeze și să se pronunțe asupra unuia dintre motivele
de recurs formulate, referitor la implicațiile H.G. nr. 1342/2001 asupra situației
de fapt și nici nu a analizat, ca efect al divizării SC E. SA, faptul că debitori
ai obligațiunii de plată neîndeplinită la nivelul anului 2001 de către aceasta au
devenit societățile de distribuție înființate în baza hotărârii de guvern amintită,
care au preluat drepturile și obligațiile contestatoarei, ca și întreg soldul contului
de penalități neîncasate, existent la nivelul anului 2001.
S-a mai arătat în motivarea
contestației faptul că instanța de recurs a ignorat că debitorul obligației de plată
neîndeplinită de SC E. SA nu este această societate comercială, ci filialele de
distribuție a energiei electrice care au preluat, în baza H.G. nr. 1342/2001, prin
divizare, activitatea de distribuție, deci și toate drepturile și obligațiile legate
de activitatea respectivă. Prin urmare, instanța nu a ținut cont de dispozițiile
art. 2 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cu care, în cazul în care
obligația de plată a unei creanțe bugetare nu a fost îndeplinită de debitor, cel
care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării,
fuziunii ori reorganizării, devine debitor al acelei obligații de plată.
2.1.Prin decizia nr. 6077
din 14 decembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestația în
anulare formulată de SC E. SA București împotriva deciziei nr. 3049 din 26 mai 2011
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru rejudecarea recursului
la data de 20 martie 2012, cu citarea părților.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare a reținut următoarele:
Reclamanta SC E. SA București
a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 3183 din 13
iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, criticând hotărârea instanței
în sensul că:
Instanța de fond nu
s-a pronunțat în legătură cu implicațiile H.G. nr. 1342/2001 în speță și nu a analizat
faptul că debitori ai obligației de plată neîndeplinită la nivelul anului 2001,
de către SC E. SA au devenit societățile de distribuție înființate prin efectul
H.G. nr. 1342/2001, care au preluat drepturile și obligațiile reclamantei, ca efect
al divizării acesteia. Instanța nu a ținut cont de dispozițiile art. 25 alin. (2)
lit. b) din O.G. nr. 92/2003, care stipulează că obligațiile debitorului supus divizării,
fuziunii ori reorganizării judiciare devin obligațiile celui care preia, în tot
sau în parte, drepturile și obligațiile acelui debitor. Așa fiind, obligația de
plată înscrisă în deciziile contestate nu aparține SC E. SA, ci societăților de
distribuție a energiei electrice mai sus amintite.
Instanța de fond a
reținut că eroarea contabilă de înregistrare a penalităților de întârziere într-un
cont extrabilanțier, fără a respecta principiul contabilității de management, a
generat impozite suplimentare, îmbrățișând astfel opinia Agenției Naționale de
Administrare Fiscală în sensul că impozitele trebuiau evidențiate contabil și achitate
la momentul încheierii exercițiului financiar, iar nu cum au procedat filialele
nou înființate, care au efectuat aceste operațiuni la momentul încasării. În condițiile
în care s-ar proceda la calcularea impozitelor suplimentare pentru aceleași penalități
de întârziere pentru care impozitele au fost deja achitate de filialele de distribuție
înființate în baza H.G. nr. 1342/2001, se ajunge la o dublă impozitare, aspect de
care instanța de fond nu a ținut cont.
În ceea ce privește
inadmisibilitatea anulării obligațiilor de plată, înscrise în decizia nr. 357/2009,
instanța de fond nu a ținut cont de caracterul accesoriu al sumelor evidențiate
în respectiva decizie, în raport de sumele înscrise în decizia nr. 118/2008 și,
de asemenea, nu a ținut cont nici de prevederile art. 47 alin. (2) din O.G. nr.
92/2003, dispoziții care stipulează că desființarea totală sau parțială a actelor
administrative, prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale, atrage desființarea
totală sau parțială a actelor administrative prin care s-au stabilit creanțe fiscale
accesorii aferente creanțelor principale anulate.
Înalta Curte a constatat
că, respingând recursul, instanța de control judiciar a reținut în cuprinsul deciziei
nr. 3049 din 26 mai 2011, împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare,
că reclamanta a diminuat baza impozabilă pentru anul 2001 cu suma de 131.321.993
RON, înregistrând greșit într-un cont extrabilanțier penalitățile calculate pentru
neachitarea în termen a facturilor de energie electrică; că procedându-se în acest
fel s-a încălcat principiul independenței exercițiului financiar, întrucât veniturile
și cheltuielile aferente exercițiului financiar trebuiau luate în considerare fără
a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților, înregistrarea
penalităților ca venituri trebuind efectuată necondiționat de încasare, conform
prevederilor Regulamentului nr. 704/1993 de aplicare a Legii nr. 82/1991; că în
mod legal prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei referitoare
la anularea deciziei de impunere nr. 357 din 24 aprilie 2008, în condițiile în care
SC E. SA nu a urmat procedura de contestare a respectivei decizii, astfel cum este
reglementată în art. 205 C. proc. fisc.
Astfel, Înalta Curte a
apreciat că rezultă cu puterea evidenței că instanța de recurs a omis ca din cele
trei motive de recurs să-l examineze pe cel referitor la implicațiile H.G. nr. 1342/2001,
precum și la incidența în cauză a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G.
nr. 92/2003, motiv indicat la punctul 1 de mai sus și dezvoltat de reclamantă la
punctul 3 din memoriul de recurs (Dosar nr. 6343/2/2008).
În consecință, Înalta
Curte a apreciat că instanța de recurs, omițând din greșeală să cerceteze unul dintre
motivele de recurs, sunt satisfăcute cerințele art. 318 C. proc. civ., astfel că
a admis contestația în anulare formulată de SC E. SA, a anulat decizia civilă
nr. 3049 din 26 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal, și a fixat termen pentru rejudecarea recursului la data
de 20 martie 2012.
3.Rejudecarea recursului,
urmare a deciziei nr. 6077 din 14 decembrie 2011
3.1. Procedând la rejudecarea
recursului în temeiul deciziei pronunțate în contestația în anulare și pentru motivele
expres arătate în cuprinsul acesteia, mai sus rezumate, Înalta Curte arată, cu titlu
prealabil că menținând considerentele cuprinse deja în prima decizie (nr. 3043 din
26 mai 2011) urmează a examina cu precădere motivul rămas necercetat, desigur în
contextul analizării unitare a cererii de recurs formulate de recurenta SC E. SA.
În esență, prin motivul
de recurs îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe (sentința civilă nr.
3183 din 13 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal) a cărui omisiune de examinare a condus și la admiterea contestației în
anulare, recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat și nu a ținut cont
de implicațiile H.G. nr. 1342/2001 asupra situației de fapt și nici nu a reținut,
ca efect al divizării SC E. SA, ca debitori ai obligației de plată neîndeplinită
la nivelul anului 2001 de către E. SA, au devenit societățile de distribuție, înființate
prin efectul H.G. nr. 1342/2001, care au preluat drepturile și obligațiile SC E.
SA, ca și întreg soldul contului de penalități neîncasate, existent la nivelul anului
2001.
În contextul prezentării
actelor administrativ fiscale contestate, în succesiunea lor, recurenta a mai arătat
că urmare a deciziilor emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală, obiectul
acțiunii în anulare de față îl constituie anularea obligației de plată a sumei de
16.915.950 RON reprezentând impozit stabilit suplimentar pentru anul 2001, trimestrul
IV, o diferență suplimentară de impozit pe profit pentru anul fiscal 2005 în cuantum
de 473.297 RON generată de refacerea calculului majorărilor de întârziere aferente
sumei de 16.915.950 RON și majorări de întârziere la această din urmă sumă, în cuantum
de 41.340.289 RON.
Înalta Curte, examinând
întregul material probator existent la dosar, apărările părților, prin prisma concluziilor
actelor de control și a prevederilor legale aplicabile, reține că nu subzistă motivele
de nelegalitate invocate de recurentă, subsumate motivului de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor în continuare arătate.
Instanța de fond a înlăturat
în adevăr concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, în care au fost
analizate efectele H.G. nr. 1342/2001, respectiv reorganizarea societății E., urmare
a căreia cele 8 societăți comerciale înființate în baza H.G. nr. 1342/2001 au preluat
prin protocoalele încheiate în luna aprilie 2002, în baza balanței de verificare
și a balanței conturilor extrabilanțiere la 28 februarie 2002, și soldul contului
extrabilanțier 8036.06 (în valoare de 235.234.060,85 RON).
Argumentul judecătorului
fondului, chiar dacă expus într-o manieră sintetică, pentru înlăturarea concluziilor
expertului tehnic a vizat premisa de la care s-a pornit în efectuarea expertizei,
respectiv acceptarea unui procedeu de înregistrare contabilă ce contravine prevederilor
legale și anume înregistrarea penalităților în contul extrabilanțier.
Înalta Curte, contrar
celor susținute de recurentă, apreciază ca fiind legală și pertinentă analiza efectuată
de prima instanță, în ciuda caracterului său succint, cum s-a arătat, care însă
nu este de natură să atragă nelegalitatea soluției pronunțate, instanța nefiind
datoare să răspundă distinct și în detaliu fiecărei apărări, respectiv, fiecărui
argument înfățișat de părți.
Argumentele înfățișate
de recurentă în sensul nedatorării impozitului pe profit aferent sumei de 131.321.993
RON pentru veniturile din penalitățile neîncasate în anul fiscal 2001 trimestrul
IV, pe temeiul divizării efectuate în baza H.G. nr. 1342/2001 și al conținutului
soldului contului transferat nu pot fi primite, pe de-o parte, pentru că în actele
de control se reține că acestea au fost înregistrate în contul extrabilanțier 8038.06,
iar pe de alta, în considerarea faptului că perioada verificată, conform actelor
atacate, a vizat perioada trim. IV 2001 - trim. IV 2005.
Organele fiscale au arătat
că în vederea efectuării inspecției fiscale la societatea E. au fost verificate
sucursalele de distribuție și furnizare a energiei electrice până la 28 februarie
2002 precum și sucursalele de întreținere și servicii energetice pentru perioada
1 martie 2002 - 28 februarie 2005.
Înalta Curte apreciază
că recurenta nu a demonstrat nelegalitatea actelor administrativ fiscale atacate,
câtă vreme, raportat la constatările cuprinse în raportul de control vizând modalitatea
concretă de înregistrare de către societatea recurentă a penalităților, pentru neachitarea
în termen a facturilor de energie electrică calculate la nivelul sucursalelor, în
contul extrabilanțier (8038.06 - „Penalități energie electrică ce urmează a fi încasate
de la clienți”) au fost corect aplicate și interpretate prevederile legale în vigoare
și incidente perioadei supuse verificării, respectiv Ordinului Ministrului Finanțelor
Publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva
a IV-a a CE și cu Standardele internaționale de contabilitate.
La pct. 22 - Obiectivul
situațiilor financiare se arată următoarele: „Contabilitatea de angajament.
Pentru a-și atinge obiectivele
situațiile financiare sunt elaborate conform contabilității de angajament. Astfel
efectele tranzacțiilor și ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacțiile
și evenimentele se produc (și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este
încasat sau plătit) și sunt înregistrate în evidențele contabile și raportate în
situațiile financiare ale perioadelor aferente. Situațiile financiare întocmite
în baza acestui principiu oferă informații utilizatorilor nu numai despre tranzacțiile
trecute, care au implicat plăți și încasări, dar și despre obligațiile de plată
din viitor și despre resursele privind încasările viitoare. Deci acestea furnizează
cele mai utile informații referitoare la tranzacții și la alte evenimente trecute
care sunt necesare utilizatorilor în luarea deciziilor economice”.
De asemenea, același act
normativ, la Secțiunea a 5-a „Principii și reguli contabile”, la pct. 5.5., face
următoarele precizări:
„Principiul independenței
exercițiului. Se vor lua în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare
exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data
încasării sumelor sau a efectuării plăților”.
Raportat la prevederile
legale enunțate, rezultă că în mod corect au reținut organele de control fiscal
că societatea recurentă avea obligația legală de a înregistra, ca venituri, penalitățile
pentru neachitarea în termen a facturilor de energie electrică, necondiționat de
încasarea acestora, și nu cum în fapt a procedat, diminuând veniturile impozabile
ale trim. IV cu suma de 131.321.993 RON.
Nici susținerea vizând
împrejurarea că impozitul achitat de filialele de distribuție a energiei electrice
pentru aceleași penalități de întârziere la momentul încasării lor, generând o dublă
impozitare, nu este întemeiată și nici de natură să atragă nelegalitatea actului
atacat.
În acest sens sunt de
reținut și argumentele cuprinse în decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008 referitor
la obligația societății recurente de a aplica prevederile legale în perioada verificată.
Astfel, motivația organului de control avută în vedere pentru impozitul de profit
aferent perioadei 1 ianuarie 2002 - 28 februarie 2002 nu poate fi automat aplicată,
prin similitudine, penalităților de întârziere aferente trimestrului IV al anului
2001, anterior reorganizării operate prin H.G. nr. 1342/2001, act normativ intrat
în vigoare la 23 ianuarie 2002, după cum a susținut recurenta.
La data de 31 decembrie
2001 SC E. SA funcționa ca societate comercială distinctă, și a încheiat exercițiul
financiar aferent anului 2001, având așadar obligația depunerii situațiilor financiare
anuale, corespunzător Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 94/2001, (pct.
5.5. Secțiunea a 5-a „Principii și reguli contabile: se vor lua în considerare toate
veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se
face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării
plăților”).
Concluzionând pe acest
aspect Înalta Curte reține că nelegala înregistrare în conturi extrabilanțiere,
de către SC E. SA, aferentă trimestrului IV al anului 2001, constatată ca atare
de organele de control fiscal nu poate fi anihilată și nici acoperită de procesul
de divizare parțială, realizat ca efect al H.G. nr. 1342/2001, prin care, începând
cu anul fiscal următor, 2002, au fost înființate 8 societăți comerciale și 8 sucursale
de întreținere și servicii energetice, prin reorganizarea SC E. SA.
Recurenta pretinde că
urmare acestei divizări parțiale debitori ai obligației de plată, chiar și pentru
anul 2001, în locul SC E., au devenit noile societăți astfel înființate, ceea ce
generează o dublă impozitare.
Acest aspect nu a fost
însă reținut ca atare cu ocazia controlului fiscal a cărui contestare face obiectul
cauzei de față și apărarea astfel formulată nu a fost avută în vedere, ceea ce este
justificabil din perspectiva anilor fiscali diferiți, a reglementărilor aplicabile
și a entităților diferite existente la momentul înregistrărilor contabile verificate.
Înalta Curte reține, în
acord și cu organele de soluționare a contestației recurentei, ca efect al H.G.
nr. 1342/2001, filialele nou înființate au dobândit calitatea de debitori, în sensul
art. 25 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în anul 2002, astfel că, în măsura
efectuării unor înregistrări și mențiuni contabile duble, pentru aceleași sume cu
efectul arătat urmează ca eventual corectarea, reglarea, respectiv regularizările
contabile ce se impun, să fie efectuate pe cale administrativă sau chiar judiciară,
între societățile implicate potrivit normelor contabile în vigoare, aceasta fiind
o chestiune de fapt, de executare ulterioară, ce nu poate atrage însă nelegalitatea
constatărilor pentru o perioadă fiscală anterioară reorganizării societății, raportat
la prevederile legale incidente la acea dată.
În fine, nefondate sunt
și celelalte critici ale recurentei vizând nelegalitatea respingerii ca inadmisibil
a capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 357 din 24 septembrie 2008,
pentru lipsa procedurii administrativ fiscale prealabile.
Contrar susținerilor recurentei
în sensul că decizia nr. 357 din 24 septembrie 2008 are caracter de act subsecvent
primei decizii de impunere, Înalta Curte, în acord cu cele reținute și de judecătorul
fondului, apreciază că acest act are natura juridică a unui act administrativ fiscal
de sine-stătător supus procedurilor de contestare reglementate de art. 205 C.
proc. fisc., cu referire la art. 7 din Legea nr. 554/2004. Cum dovada parcurgerii
procedurii prealabile nu a fost făcută și față de acest act, rezultă că în mod legal
acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil.
Față de toate cele mai
sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge așadar
ca nefondat recursul de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC E. SA București
împotriva sentinței civile nr. 3183 din 13 iulie 2010 a Curții de Apel București,
secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 martie
2012.