ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3127/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3822 din 10 noiembrie

2009 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea formulată

de reclamanta SC E. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.A.M.C. și pe

cale de consecință a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 357

din 24 septembrie 2009, până la soluționarea cauzei ce formează obiectul dosarului

nr. 6343/2/2008.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut, sub

aspectul excepției invocate, că cererea este admisibilă în raport de prevederile

art. 15 din Legea nr. 554/2004 republicată, împrejurarea că reclamanta a urmat

sau nu procedura administrativă prealabilă neconstituind un fine de neprimire a

cererii de suspendare, ci, eventual, un element de admisibilitate a cererii

care vizează anularea deciziei respective.

Pe fondul cererii s-a constatat că anterior, executarea

deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008 a fost suspendată prin sentința civilă nr. 220 din 21 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, reținându-se existența unei îndoieli privind obligația de plată stabilită

în condițiile reorganizării reclamantei prin H.G. nr. 1342/2001. Prin decizia

nr. 118 din 22 aprilie 2008 s-a dispus desființarea în parte a acestei decizii de

impunere și efectuarea unei noi verificări a impozitului declarat în perioada 1

ianuarie - 28 februarie 2002 și 2005, consecința fiind emiterea deciziei de

impunere nr. 357 din 24 septembrie 2008 a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză.

Examinând considerentele deciziei nr. 118 din 22

aprilie 2008 instanța a mai constatat că decizia nr. 3 din 21 ianuarie 2008,

deși un act distinct, constituie în realitate o recalculare a debitelor

stabilite inițial, fără modificarea temeiurilor de drept ale deciziei inițiale.

Pe cale de consecință, a apreciat că subzistă temeiurile care au stat la baza

suspendării primei decizii, în caz contrar fiind încălcată puterea de lucru

judecat a primei hotărâri deoarece se creează posibilitatea executării unor

creanțe a căror existență a fost inițial stabilită printr-un act deja suspendat

pe cale judiciară.

recurenta-pârâtă A.N.A.F.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a

declarat recurs pârâta A.N.A.F.

Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 304

1

C.

proc. civ., în susținerea cărora au fost prezentate, în esență, următoarele

critici:

- instanța de fond a reținut în mod eronat, că în

cauză cererea de suspendare a deciziei de impunere nr. 357 din 24 septembrie

2009 îndeplinește condițiile prevăzute de art. 14 cu referire la art. 215 alin.

(2) din O.G. nr. 92/2003, în condițiile în care o contestație administrativă nu

a fost înaintată împotriva acesteia, precizările ulterioare depuse de reclamantă

în dosarul nr. 6343/2/2008 neputând satisface cerința textelor de lege aplicabile;

- instanța a făcut permanent referiri și

raportări la decizia de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008, deși aceasta este

un act administrativ distinct; de altfel în cuprinsul considerentelor se fac

referiri la această decizie, în așa fel încât se pare că instanța de fond s-a

aflat în confuzie, apreciind că acest act formează obiectul cererii de suspendare,

ceea ce nu corespunde însă realității și actelor dosarului;

- hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a

legii având în vedere faptul că nu sunt îndeplinite cerințele legii, respectiv

nu s-a demonstrat existența unui caz bine justificat și nici a prevenirii unei

pagube iminente;

- făcând ample referiri și trimiteri la jurisprudența

în materie a Înaltei Curți, recurenta a mai arătat că executarea obligațiilor contractuale

nu poate constitui un argument pentru admiterea cererii de suspendare.

Recursul este fondat.

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor formulate și raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte

reține că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu greșita

aplicare și interpretare a legii. Drept urmare, pentru cele în continuare

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. se va admite

recursul de față cu consecința modificării în tot a sentinței atacate și în fond

a respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare a executării deciziei

de impunere nr. 357 din 24 septembrie 2008.

Este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie

noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor

până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui,

constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor

împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza

cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat și iminența

pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Îndeplinirea

respectivelor condiții se analizează și în contextul declanșării procedurii

administrative prealabile conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor

de fapt și de drept prezentate de partea interesată. Acestea trebuie să ofere

indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură

actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube,

dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

În cauza de față însă, după cum corect a

susținut și recurenta, prima instanță nu a examinat și practic nu a raportat

criteriile legale enunțate la decizia nr. 357 din 24 septembrie 2009, făcând

permanent referire la decizia anterioară, nr. 3 din 21 ianuarie 2008. Deși și

prima instanță, prin considerentele sentinței atacate, a reținut că acest din

urmă act emis este un act administrativ distinct, Înalta Curte apreciază că

situația de fapt și de drept nu a fost corect evaluată.

Astfel, actele dosarului atestă că împotriva

deciziei de impunere nr. 3 din 21 ianuarie 2008 și a Raportului de inspecție

fiscală nr. 11240 din 21 ianuarie 2008, reclamanta intimată a formulat o

contestație administrativă, admisă în parte prin Decizia nr. 118 din 22 aprilie

2008.

Prin acest din urmă act administrativ fiscal au

fost desființate în parte actele atacate și s-a dispus efectuarea unui noi inspecții

fiscale, parțiale, în urma căreia a fost emisă o nouă decizie de impunere fiscală,

nr. 357 din 24 septembrie 2008, prin care s-au stabilit în sarcina societății reclamante

obligații fiscale distincte.

În aprecierea Înaltei Curți criticile recurentei

sunt fondate întrucât raționamentul primei instanțe în sensul că motivele care au

stat la baza suspendării primei decizii de impunere (nr. 3/2008) reprezintă automat,

în virtutea principiului puterii lucrului judecat, temeiuri care să justifice și

suspendarea executării deciziei nr. 357 din 24 septembrie 2009, ce nu constituie

decât o recalculare a debitelor, nu poate fi primit.

Fiind vorba evident de un act fiscal distinct,

generat de admiterea parțială a contestației reclamantei, în cuprinsul căruia

operează o recalculare a debitelor, cum s-a reținut, Înalta Curte apreciază că

prima instanță era datoare să examineze, raportat la acest act, îndeplinirea cumulativă

a cerințelor legale sus menționate.

Independent de erorile materiale strecurate în

considerentele sentinței recurate, cu privire la decizia ce formează obiectul prezentei

cauze, sesizate și de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că, în sensul

art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, simpla existență a unei hotărâri

anterioare de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, chiar

având legătură cu cel a cărui suspendare formează obiectul cauzei de față, în

sensul descris, nu reprezintă o împrejurare legată de starea de fapt și de drept

de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului atacat.

Este de observat totodată că în cauză nu este incidentă

ipoteza suspendării de drept, reglementată în art. 14 alin. (5) din Legea nr.

554/2004, republicată, ce intervine numai în cazul în care se emite un nou act administrativ,

cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță.

Întrucât nici prima instanță nu a reținut aplicabilitatea

acestei prevederi, se impunea evident, analizarea și prezentarea temeiurilor de

fapt ce justifică, în sensul prevederilor art. 14 alin. (1) cu referire la art.

2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării celei de-a doua

decizii de impunere față de care s-au identificat pretinsele indicii de

răsturnare a prezumției de legalitate.

În fine, fondate sunt și criticile vizând

nemotivarea îndeplinirii condiției pagubei iminente, nefiind probată și nici demonstrată

de prima instanță modul în care cerința textului de lege incident este întrunită

în cauză.

Față de toate cele arătate, urmare admiterii recursului

de față, în fond se va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare executare

de față a societății reclamante SC E. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.A.F. - D.G.A.M.C.

împotriva sentinței civile nr. 3822 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge

cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 iunie

2010.