ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1709/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1709/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
reclamanta SC F.Î.S.E.E.S. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. suspendarea
executării Deciziei de impunere nr. 25 din 30 ianuarie 2009 până la pronunțarea
instanței de fond și a Raportului de inspecție fiscală din 30 ianuarie 2009
În motivarea acțiunii, reclamanta a
arătat că prin această decizie s-au stabilit obligații fiscale suplimentare de
plată reprezentând impozitul pe profit, T.V.A., contribuția individuală de
asigurări sociale, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli
profesionale, contribuția de asigurări pentru șomaj și asigurări de sănătate.
A mai arătat reclamanta că suma care
urmează a fi executată este foarte mare, astfel încât executarea ar pune
societatea în imposibilitatea de a-și continua activitatea.
Prin sentința nr. 1390 din 1 aprilie
2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal
a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F.Î.S.E.E.S. SA și a dispus
suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 25 din 30 ianuarie 2009, emisă
de pârâtă, până la pronunțarea instanței de judecată privind fondul cauzei.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a
apreciat întemeiată cererea de suspendare a executării actului administrativ,
fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,
respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.
S-a mai reținut că, în speța de față,
nu este lipsit de relevanță nici specificul activității desfășurată de
reclamantă, respectiv furnizarea energiei electrice prin intermediul clienților
săi, filialele de distribuție și furnizare a energiei electrice, activitatea de
interes național, afectarea acestei activități având consecințe negative asupra
consumatorilor.
Împotriva sentinței pronunțate de
instanța de fond, a declarat recurs pârâta A.N.A.F., care a invocat ca temei
legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că
hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.
14 din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind întrunite cumulativ cele două
condiții cerute: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei
pagube.
Astfel, a argumentat autoritatea
recurentă, actul administrativ fiscal, ca orice act administrativ dat pe baza
legii și în limitele acesteia, se bucură de prezumția de legalitate, care nu
poate fi răsturnată decât de împrejurări în măsură să producă o îndoială serioasă
în privința legalității sale.
Societatea comercială reclamantă a
depus întâmpinare prin care a combătut susținerile recurentei, arătând în
esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică, aceasta reținând
în mod corect că cerințele legale sunt îndeplinite pentru suspendarea
executării actului administrativ contestat.
Recursul este întemeiat.
Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, „În cazuri
bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în
condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau autorității
ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să
dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la
pronunțarea instanței de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act
administrativ, în general, precum și un act administrativ-fiscal, ca specie a
actului administrativ, dat fiind că se bucură de o puternică prezumție de
legalitate, este executoriu din oficiu, suspendarea efectelor sale fiind un
eveniment care poate surveni în existența sa numai în mod excepțional, atunci
când se dovedește că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de
textul legal citat mai sus, adică existența unui caz temeinic justificat și
iminența producerii unei pagube dificil de reparat.
Dar, cazurile bine justificate sunt
definite la art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeași lege ca fiind „acele
împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze
o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”, în timp ce
paguba iminentă, definită la art. 2 alin. (1) lit. t) trebuie să constea din
„prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea
previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu
public”.
Or, în cauza de față, instanța de
fond nu a motivat și nu a reușit să identifice acele împrejurări de fapt și de
drept care să fi fost de natură să-i creeze o îndoială serioasă, susținerile și
argumentele societății comerciale reclamante neputând constitui, prin ele
însele, asemenea împrejurări.
De asemenea, afirmația că executarea
sumei stabilită ca obligație bugetară suplimentară ar fi de natură să afecteze
continuarea activității societății comerciale, reprezintă o aserțiune
nesusținută din punct de vedere probator.
Astfel fiind, urmează ca, pentru
considerentele de mai sus, recursul să fie admis, soluția instanței de fond să
fie desființată și, rejudecând cauza, cererea de suspendare a actului
administrativ fiscal să fie respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.N.A.F.,
împotriva sentinței nr. 1390 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și respinge
cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 25 martie 2010.